ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 123/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul L.P., a chemat în judecată pe pârâta SC E.O.M. SA solicitând obligarea acesteia să ridice pe propria cheltuială rețeaua electrică de medie tensiune situată pe terenul său, susținând că datorită acestei situații nu-și poate exercita dreptul de proprietate asupra imobilului. Judecătoria Fălticeni, prin sentința civilă nr. 750 din 19 martie 2008, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava. Tribunalul astfel sesizat, prin sentința nr. 64 din 20 ianuarie 2009, a respins ca nefondată acțiunea, considerând că prevederile Legii nr. 13/2007 acordă un drept de uz și servitute gratuite asupra terenurilor afectate de capacități energetice, pe toată durata acestora, iar cheltuielile de modificare a distribuției electrice, inclusiv eliberarea unor amplasamente sunt suportate de cel care a generat modificarea.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia nr. 100 din 10 iulie 2009 a respins ca nefondat apelul. Instanța de apel a reținut în esență că, reclamantul - apelant a dobândit terenul grevat de existența rețelei electrice, iar potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007 terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție sunt și rămân în proprietatea publică a Statului. Mai reține instanța de apel că prevederile art. 16 alin. (2) lit. c) din aceeași lege instituie un drept de servitute de trecere pentru rețelele electrice și echipamentele aferente capacităților energetice. Împotriva deciziei astfel pronunțată, reclamantul a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Recurentul susține că instanțele în mod greșit au respins proba cu cercetarea locală prin care se dovedea că servitutea impusă este împovărătoare. Recurentul mai susține că nu au fost aplicate prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României care acordă prioritate reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, ignorându-se dreptul de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O. În mod greșit instanța de apel a reținut ca o culpă a reclamantului faptul că a achiziționat terenul supus unei servituți legale și pe de altă parte nu a analizat că traseul liniei electrice putea să urmeze o cale publică mai scurtă, proiectarea și construirea acesteia fiind dovada relei credințe a fostei Î.R.E.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune: În anul 1992, reclamantul - recurent a dobândit dreptul de proprietate a unei suprafețe de teren grevată de existența unei rețele electrice de medie tensiune, dată în exploatare din anul 1964. Prevederile Legii nr. 13/2007 – în art. 16 – stabilesc existența dreptului de servitute și uz asupra proprietăților afectate de capacitățile energetice, pe toată durata existenței acestora, cu titlu gratuit. Drepturile reale rezultate din separarea atributelor dreptului de proprietate se numesc dezmembrăminte ale acestui drept și au ca efect limitarea atributelor proprietății nu desființarea lui servitutea. Servitutea – jus in re aliena – este un dezmembrământ al dreptului de proprietate, accesoriu fondului aservit, perpetuu și indivizibil, stabilit în cazul capacităților energetice, prin lege.

Art. 44 din Constituția României ocrotește dreptul de proprietate privată și garantează exercitarea atributelor sale, cu condiția prevăzută de alin. (7) ca proprietarii să respecte sarcinile care potrivit legii revin acestora. Același text constituțional oferă proprietarilor compensații în cazul în care unul dintre atributele dreptului de proprietate este limitat. În acest sens evocarea prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și a art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O. nu sunt pertinente, dezmembrarea atributelor proprietății pentru lucrări de interes general, fiind uniform reglementată în legislația europeană, cu obligațiile ce revin autorităților publice. Înlăturarea servituții legale astfel cerută de reclamantul - recurent nu este posibilă în cadrul legislativ existent, ea însă naște constituțional alte drepturi compensatorii.

Așa fiind în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 100 din 10 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul L.P. împotriva deciziei nr. 100 din 10 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2010.