ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1153/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prima instanță Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov sub nr. 402/64/2009, reclamanta R.L.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății prin Ministrul Sănătății I.B., suspendarea executării Ordinului nr. 1431 din 15 iulie 2009 privind revocarea sa din funcția de manager al Spitalului Clinic Județean de Urgență Brașov, începând cu data de 16 iulie 2009; anularea ordinului, revocarea dispozițiilor acestuia și, în condiții de legalitate, repunerea în funcția de manager al spitalului până la expirarea contractului de manager – 31 decembrie 2009; constatarea nulității ordinului prin prisma referirilor la art. II din O.U.G.

nr. 69/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, prevedere neconstituțională. În motivarea acțiunii, reclamanta a invocat Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă. Cu privire la suspendarea executării ordinului, reclamanta a susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 554/2004, respectiv existența cazului bine justificat și a unei pagube iminente. În ceea ce privește anularea Ordinului nr. 1431 din 15 iulie 2009 s-a arătat că acesta intervine pentru o situație juridică reglementată de contractul de management 44 din 14 decembrie 2004, cu valabilitate până în 31 decembrie 2009. Prevederile contractuale sunt obligatorii între părțile contractante, astfel că, din punct de vedere legal, contractul este legea părților.

A mai susținut reclamanta că în contract nu există o clauză specifică pentru eliberarea din funcția de manager al spitalului, decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, astfel că nu există un temei juridic pentru emiterea ordinului. La termenul de judecată din data de 30 septembrie 2009, termen acordat de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării acțiunii formulată de R.L.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, având ca obiect cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 1431 din 15 iulie 2009, reprezentantul reclamantei a menționat că renunță la judecarea cererii de suspendare, solicitând instanței să ia act de această cerere Instanța de recurs Împotriva încheierii din data 30 septembrie 2009 a declarat recurs R.L.M.

În motivele de recurs s-a arătat că renunțarea la judecata cererii de suspendare a avut loc sub condiția judecării acțiunii în anulare la aceeași dată de 30 septembrie 2009, împrejurare în raport de care nu se mai impunea suspendarea, întrucât instanța se pronunța asupra fondului. A precizat recurenta că instanța a repus cauza pe rol, acordând termen la 14 octombrie 2009, astfel că la data renunțării nu cunoștea împrejurarea că se va repune pe rol cauza. Pârâtul-intimat, Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că renunțarea la judecată, nu se poate face sub condiție. Înalta Curte, examinând încheierea din 30 septembrie 2009, motivele de recurs și legislația aplicabilă reține: Situația de fapt Prin acțiune reclamanta a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 1431/2009 al Ministerului Sănătății și anularea acestui ordin.

În ședința publică din 30 septembrie 2009 reprezentantul reclamantei, avocat I.I. a renunțat la judecarea cererii de suspendare a ordinului. Legislația aplicabilă Cod procedură civilă, art. 246 alin. (1): Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă. În raport de redactarea art. 246 alin. (1) C. proc. civ., se reține că renunțarea la judecata unei cereri este o manifestare unilaterală de voință care reprezintă o desistare a reclamantului. Renunțarea la judecată s-a formulat expres și fără echivoc, cu claritate și rezultă din cererea orală expusă în ședința publică din data de 30 octombrie 2008. Înalta Curte precizează că renunțarea la judecata unei cereri sub condiție este o instituție necunoscută sistemului nostru judiciar.

Mai mult decât atât trebuie precizat că în situația în care s-ar fi judecat și cererea de anulare a ordinului, pe de o parte, reclamanta nu avea cum să cunoască soluția ce se va pronunța, iar pe de altă parte chiar dacă s-ar fi admis la acel termen acțiunea, aceasta nu producea efecte suspensive ale actului administrativ. Înalta Curte precizează că în materia contenciosului administrativ, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 recursul suspendă de drept executarea hotărârii pronunțată de instanța de fond, astfel că și o hotărâre de admitere a acțiunii nu conducea la suspendarea sau lipsirea de efecte a actului administrativ care forma obiectul litigiului. Dimpotrivă, numai suspendarea executării actului administrativ dispusă de instanță are ca efect încetarea oricărei forme d executare, hotărârea dată asupra unei astfel de cereri în condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 fiind executorie de drept, iar introducerea recursului nu are caracter suspensiv.

În raport de considerentele de mai sus, motivul privind renunțarea la judecată condiționată este nefondat, astfel că în baza art. 312 și art. 304 1 C. proc. civ., recursul se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.L.M. împotriva încheierii din 30 septembrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2 martie 2010.