ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1153/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prima instanță

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Curții de Apel Brașov sub nr. 402/64/2009, reclamanta R.L.M. a

solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății

prin Ministrul Sănătății I.B., suspendarea executării

Ordinului nr. 1431 din 15 iulie 2009 privind revocarea sa din funcția de

manager al Spitalului Clinic Județean de Urgență Brașov,

începând cu data de 16 iulie 2009; anularea ordinului, revocarea

dispozițiilor acestuia și, în condiții de legalitate, repunerea

în funcția de manager al spitalului până la expirarea contractului de

manager – 31 decembrie 2009; constatarea nulității ordinului prin

prisma referirilor la art. II din O.U.G. nr. 69/2009 pentru modificarea și

completarea Legii nr. 95/2006, privind reforma în domeniul

sănătății, prevedere neconstituțională.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

invocat Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privitoare la protecția

jurisdicțională provizorie în materie administrativă.

Cu privire la suspendarea executării

ordinului, reclamanta a susținut că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 13 din Legea nr. 554/2004, respectiv existența

cazului bine justificat și a unei pagube iminente.

În ceea ce privește anularea

Ordinului nr. 1431 din 15 iulie 2009 s-a arătat că acesta intervine

pentru o situație juridică reglementată de contractul de

management 44 din 14 decembrie 2004, cu valabilitate până în 31 decembrie

contractante, astfel că, din punct de vedere legal, contractul este legea

părților.

A mai susținut reclamanta că în

contract nu există o clauză specifică pentru eliberarea din

funcția de manager al spitalului, decât în cazurile și în

condițiile prevăzute de lege, astfel că nu există un temei

juridic pentru emiterea ordinului.

La termenul de judecată din data de

30 septembrie 2009, termen acordat de Curtea de Apel Brașov, secția

contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării

acțiunii formulată de R.L.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Sănătății, având ca obiect cererea de suspendare a

executării Ordinului nr. 1431 din 15 iulie 2009, reprezentantul

reclamantei a menționat că renunță la judecarea cererii de

suspendare, solicitând instanței să ia act de această cerere

Instanța de recurs

Împotriva încheierii din data 30

septembrie 2009 a declarat recurs R.L.M.

În motivele de recurs s-a arătat

că renunțarea la judecata cererii de suspendare a avut loc sub

condiția judecării acțiunii în anulare la aceeași dată

de 30 septembrie 2009, împrejurare în raport de care nu se mai impunea

suspendarea, întrucât instanța se pronunța asupra fondului.

A precizat recurenta că

instanța a repus cauza pe rol, acordând termen la 14 octombrie 2009,

astfel că la data renunțării nu cunoștea împrejurarea

că se va repune pe rol cauza.

Pârâtul-intimat, Ministerul

Sănătății a formulat întâmpinare, solicitând respingerea

recursului, cu motivarea că renunțarea la judecată, nu se poate

face sub condiție.

Înalta Curte, examinând încheierea din 30

septembrie 2009, motivele de recurs și legislația aplicabilă

reține:

Situația de fapt

Prin acțiune reclamanta a solicitat

suspendarea executării Ordinului nr. 1431/2009 al Ministerului

Sănătății și anularea acestui ordin.

În ședința publică din 30

septembrie 2009 reprezentantul reclamantei, avocat I.I. a renunțat la

judecarea cererii de suspendare a ordinului.

Legislația aplicabilă

Cod procedură civilă, art. 246

alin. (1): Reclamantul poate

să renunțe oricând la judecată, fie verbal în

ședință, fie prin cerere scrisă.

În raport de redactarea art. 246

alin. (1) C. proc. civ., se reține că renunțarea la judecata

unei cereri este o manifestare unilaterală de voință care

reprezintă o desistare a reclamantului.

Renunțarea la

judecată s-a formulat expres și fără echivoc, cu claritate

și rezultă din cererea orală expusă în ședința publică

din data de 30 octombrie 2008.

Înalta Curte precizează

că renunțarea la judecata unei cereri sub condiție este o

instituție necunoscută sistemului nostru judiciar.

Mai mult decât atât trebuie

precizat că în situația în care s-ar fi judecat și cererea de

anulare a ordinului, pe de o parte, reclamanta nu avea cum să

cunoască soluția ce se va pronunța, iar pe de altă parte

chiar dacă s-ar fi admis la acel termen acțiunea, aceasta nu producea

efecte suspensive ale actului administrativ.

Înalta Curte precizează

că în materia contenciosului administrativ, potrivit art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004 recursul suspendă de drept executarea hotărârii

pronunțată de instanța de fond, astfel că și o

hotărâre de admitere a acțiunii nu conducea la suspendarea sau

lipsirea de efecte a actului administrativ care forma obiectul litigiului.

Dimpotrivă, numai

suspendarea executării actului administrativ dispusă de

instanță are ca efect încetarea oricărei forme d executare,

hotărârea dată asupra unei astfel de cereri în condițiile art. 15

din Legea nr. 554/2004 fiind executorie de drept, iar introducerea recursului

nu are caracter suspensiv.

În raport de considerentele de

mai sus, motivul privind renunțarea la judecată

condiționată este nefondat, astfel că în baza art. 312 și

art. 304

1

C. proc. civ., recursul se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de R.L.M.

împotriva încheierii din 30 septembrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 2 martie 2010.