ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 696/2010

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 4 din 4 ianuarie 2010, Tribunalul Iași, secția penală, în temeiul art. 42 C. proc. pen. raportat la art. 386 și 389 C. proc. pen., a declinat competența de soluționare a contestației în anulare formulată de condamnatul T.D. (fiul lui V. și L.) împotriva Deciziei penale nr. 2500/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 8496/99/2009. Examinând actele și lucrările dosarului Înalta Curte reține că s-a formulat o contestație în anulare a sentinței penale nr. 2500/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, de către condamnatul T.D., invocând împrejurarea că deși a formulat cereri de recuzare a magistraților care au soluționat cauza în care a fost judecat, aceștia au pronunțat condamnarea sa.

În vederea soluționării cauzei a fost atașată Decizia penală nr. 2500 din 17 aprilie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Contestația în anulare este inadmisibilă. Calea extraordinară de atac, contestația în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive și numai în cazurile prevăzute, expres și limitativ, în art. 386 C. proc.

pen., respectiv: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f) – i) 1 , cu privire la care existau probe la dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când la instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1) 1 și art. 385 16 alin. (1) C. proc.

pen. Se observă că motivele invocate de condamnat nu se încadrează în niciunul din cazurile în care poate fi formulată contestația în anulare. Mai mult decât atât se constată că cererea a fost formulată după aproximativ 4 ani de la data la care s-a pronunțat decizia în recurs, atacată prin prezenta contestație în anulare. În consecință, având în vedere că motivele invocate de condamnatul T.D. nu se încadrează în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul T.D. împotriva Deciziei penale nr. 2500 din 17 aprilie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 23 februarie 2010.