ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2546/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 456 din 16 martie 2006 pronunțată în dosar nr. 3160/2005 al Tribunalului Tulcea s-au respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtă și s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A.V.A.S. București împotriva pârâtei Asociația Salariaților PAS C. Tulcea.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că litigiul a fost generat de solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 761.516,4003 lei (RON) cu titlu de daune-interese datorate ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. TL 8 din 10 martie 1999, reprezentând dobândă și penalități de întârziere aferente pentru nerespectarea obligației prevăzute în clauza 8.3 și art. 3 din actul adițional nr. 6 din 31 octombrie 2000, precum și plata dividendelor și altor prejudicii cauzate pe perioada derulării contractului.

Raportat la clauzele contractului referitoare la termenele de plată și în considerarea pactului comisoriu expres de gradul IV, tribunalul a constatat că pârâta și-a îndeplinit obligația de plată a garanției, avansului, a ratelor 1 și 2 precum și a penalităților aferente executării cu întârziere a acestor obligații, iar rata a III-a nu a fost achitată, motiv pentru care la data de 18 februarie 2003 contractul părților a fost desființat de drept. În aceste condiții, arată tribunalul, ulterior acestui moment, pârâta nu mai datorează reclamantei penalități, dobânzi și nici ratele următoare desființării de drept a contractului, astfel încât au fost respinse și excepțiile invocate de pârâtă, însă și acțiunea reclamantei ca fiind nefondată.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 3 din 12 ianuarie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, contencios administrativ și fiscal, cu motivarea că ulterior desființării de drept a contractului, reclamanta nu mai este îndreptățită să solicite și să obțină – în temeiul acestei convenții – plata vreunei sume de bani. Prin decizia nr. 93 din 22 ianuarie 2008 pronunțată în dosar nr. 2215/36/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, s-a admis recursul declarat de reclamanta A.V.A.S.

împotriva deciziei instanței de apel, care a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare pentru a se efectua o expertiză contabilă în vederea stabilirii cu certitudine a sumelor legal datorate de pârâtă, ca urmare a rezoluțiunii convenționale a contractului, fiind necontestat faptul că pârâta nu a achitat la scadență ratele 2, 3 și 4 astfel încât în raport de prevederile contractuale datorează despăgubiri reclamantei vânzătoare. Rejudecând cauza, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 152 din 2 octombrie 2008 pronunțată în dosar nr. 301/36/2008 respinge ca nefondat apelul reclamantei cu motivarea că potrivit raportului de expertiză contabilă, în ambele variante solicitate de reclamanta A.V.A.S., concluzia este că pârâta nu mai are de achitat daune-interese ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare acțiuni.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.V.A.S. București criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În mod concret recurenta invocă faptul că instanța de apel nu a reținut corect temeiul de drept al acțiunii, respectiv art. 21 alin. (1 1 ) din O.G. nr. 25/2002 în conformitate cu care a solicitat daune-interese reprezentând dobânzi, penalități și dividende și art. 3 al aceluiași articol care îi oferă posibilitatea de a obține și alte prejudicii ce i-au fost cauzate ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare acțiuni și printr-o motivare lapidară a respins apelul ca fiind nefondat.

De altfel, arată recurenta, instanța de apel a ignorat decizia nr. 93/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru determinarea cuantumului prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a desființării contractului pentru nerespectarea de către pârâtă a obligațiilor contractuale în termenele stabilite de comun acord. În acest context, concluziile expertizei contabile sunt eronate pentru că, nelegal, au fost compensate daunele-interese solicitate de reclamantă cu sumele achitate de pârâtă în contul contractului până la desființarea acestuia neținându-se cont de prevederile art. 21 din O.G. nr. 25/2002. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, raportat la dispozițiile legale anterior menționate, Curtea constată că este întemeiat.

În conformitate cu dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 25/2002 în ipoteza desființării contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, A.V.A.S., în calitate de vânzător este îndreptățit să rețină de la cumpărător, în speță, pârâta, toate sumele achitate de acesta în contul contractului, până la data desființării acestuia, iar ulterior acestui moment și alte daune-interese. Prin urmare, reclamanta A.V.A.S. având posibilitatea legală de a solicita plata acestor daune, revenea instanței de apel obligația de a arăta, motivat, măsura în care acestea se cuvin cu atât mai mult cu cât printr-o decizie anterioară instanța de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare tocmai în acest scop. În considerentele deciziei de casare s-a statuat că pârâta datorează despăgubiri reclamantei ca urmare a desființării contractului din litigiu, urmând a fi determinat cuantumul acestora.

Așadar, problema de drept a existenței obligației de plată a pârâtei a fost irevocabil dezlegată prin decizia nr. 93/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, situație în care, rejudecând cauza instanța de apel era datoare să respecte dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Deși, este real că s-a efectuat expertiza contabilă dispusă prin decizia de casare, instanța de apel, în pronunțarea hotărârii a avut în vedere exclusiv concluziile acestei probe, motivând succint că pârâta nu mai are nicio obligație de plată fără a argumenta în drept o atare soluție și respectiv considerentele pentru care a înlăturat aplicarea art. 21 din O.G. nr. 25/2002, la care, de altfel, nu se face nicio referire.

Procedând în acest mod instanța de apel a nesocotit și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., astfel încât fiind incidente și prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, prilej cu care vor fi avute în vedere atât problemele de drept, deja soluționate prin decizia de casare anterioară cât și toate motivele invocate în recurs, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București împotriva deciziei civile nr. 152/COM din 2 octombrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2009.