ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2546/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 456 din 16

martie 2006 pronunțată în dosar nr. 3160/2005 al Tribunalului Tulcea s-au

respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității

procesuale pasive invocate de pârâtă și s-a respins ca nefondată acțiunea

formulată de reclamanta A.V.A.S. București împotriva pârâtei Asociația

Salariaților PAS C. Tulcea.

Pentru a pronunța această soluție prima

instanță a reținut, în esență, că litigiul a fost generat de solicitarea

reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 761.516,4003 lei (RON) cu

titlu de daune-interese datorate ca urmare a desființării contractului de

vânzare-cumpărare acțiuni nr. TL 8 din 10 martie 1999, reprezentând dobândă și

penalități de întârziere aferente pentru nerespectarea obligației prevăzute în

clauza 8.3 și art. 3 din actul adițional nr. 6 din 31 octombrie 2000, precum și

plata dividendelor și altor prejudicii cauzate pe perioada derulării

contractului.

Raportat la clauzele contractului

referitoare la termenele de plată și în considerarea pactului comisoriu expres

de gradul IV, tribunalul a constatat că pârâta și-a îndeplinit obligația de

plată a garanției, avansului, a ratelor 1 și 2 precum și a penalităților

aferente executării cu întârziere a acestor obligații, iar rata a III-a nu a

fost achitată, motiv pentru care la data de 18 februarie 2003 contractul

părților a fost desființat de drept.

În aceste condiții, arată tribunalul,

ulterior acestui moment, pârâta nu mai datorează reclamantei penalități,

dobânzi și nici ratele următoare desființării de drept a contractului, astfel

încât au fost respinse și excepțiile invocate de pârâtă, însă și acțiunea

reclamantei ca fiind nefondată.

Apelul declarat de reclamantă împotriva

acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 3 din 12

ianuarie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă,

fluvială, contencios administrativ și fiscal, cu motivarea că ulterior

desființării de drept a contractului, reclamanta nu mai este îndreptățită să

solicite și să obțină – în temeiul acestei convenții – plata vreunei sume de

bani.

Prin decizia nr. 93 din 22 ianuarie 2008

pronunțată în dosar nr. 2215/36/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția comercială, s-a admis recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. împotriva

deciziei instanței de apel, care a fost casată, iar cauza trimisă spre

rejudecare pentru a se efectua o expertiză contabilă în vederea stabilirii cu

certitudine a sumelor legal datorate de pârâtă, ca urmare a rezoluțiunii

convenționale a contractului, fiind necontestat faptul că pârâta nu a achitat

la scadență ratele 2, 3 și 4 astfel încât în raport de prevederile contractuale

datorează despăgubiri reclamantei vânzătoare.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și

fiscal, prin decizia civilă nr. 152 din 2 octombrie 2008 pronunțată în dosar

nr. 301/36/2008 respinge ca nefondat apelul reclamantei cu motivarea că

potrivit raportului de expertiză contabilă, în ambele variante solicitate de

reclamanta A.V.A.S., concluzia este că pârâta nu mai are de achitat

daune-interese ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare

acțiuni.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta A.V.A.S. București criticând-o pentru motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod concret recurenta invocă faptul că

instanța de apel nu a reținut corect temeiul de drept al acțiunii, respectiv

art. 21 alin. (1

1

) din O.G. nr. 25/2002 în conformitate cu care a

solicitat daune-interese reprezentând dobânzi, penalități și dividende și art. 3

al aceluiași articol care îi oferă posibilitatea de a obține și alte prejudicii

ce i-au fost cauzate ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare

acțiuni și printr-o motivare lapidară a respins apelul ca fiind nefondat.

De altfel, arată recurenta, instanța de

apel a ignorat decizia nr. 93/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care

a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru determinarea cuantumului

prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a desființării contractului

pentru nerespectarea de către pârâtă a obligațiilor contractuale în termenele

stabilite de comun acord. În acest context, concluziile expertizei contabile

sunt eronate pentru că, nelegal, au fost compensate daunele-interese solicitate

de reclamantă cu sumele achitate de pârâtă în contul contractului până la

desființarea acestuia neținându-se cont de prevederile art. 21 din O.G. nr. 25/2002.

Analizând recursul prin prisma motivelor

invocate, raportat la dispozițiile legale anterior menționate, Curtea constată

că este întemeiat.

În conformitate cu dispozițiile art. 21

din O.G. nr. 25/2002 în ipoteza desființării contractului de vânzare-cumpărare

acțiuni, A.V.A.S., în calitate de vânzător este îndreptățit să rețină de la

cumpărător, în speță, pârâta, toate sumele achitate de acesta în contul

contractului, până la data desființării acestuia, iar ulterior acestui moment

și alte daune-interese.

Prin urmare, reclamanta A.V.A.S. având

posibilitatea legală de a solicita plata acestor daune, revenea instanței de

apel obligația de a arăta, motivat, măsura în care acestea se cuvin cu atât mai

mult cu cât printr-o decizie anterioară instanța de recurs a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare tocmai în acest scop. În considerentele deciziei de

casare s-a statuat că pârâta datorează despăgubiri reclamantei ca urmare a

desființării contractului din litigiu, urmând a fi determinat cuantumul

acestora.

Așadar, problema de drept a existenței

obligației de plată a pârâtei a fost irevocabil dezlegată prin decizia nr. 93/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, situație în care,

rejudecând cauza instanța de apel era datoare să respecte dispozițiile art. 315

C. proc. civ.

Deși, este real că s-a efectuat expertiza

contabilă dispusă prin decizia de casare, instanța de apel, în pronunțarea

hotărârii a avut în vedere exclusiv concluziile acestei probe, motivând succint

că pârâta nu mai are nicio obligație de plată fără a argumenta în drept o atare

soluție și respectiv considerentele pentru care a înlăturat aplicarea art. 21

din O.G. nr. 25/2002, la care, de altfel, nu se face nicio referire.

Procedând în acest mod instanța de apel a

nesocotit și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., astfel încât fiind incidente

și prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., soluția ce se impune este

aceea de admitere a recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, prilej cu

care vor fi avute în vedere atât problemele de drept, deja soluționate prin

decizia de casare anterioară cât și toate motivele invocate în recurs, conform

art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta A.V.A.S. București împotriva deciziei civile nr. 152/COM din 2

octombrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 22 octombrie 2009.