ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 84/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin contestația la executare

formulată, contestatoarea SC S. SA Zimnicea a solicitat anularea

executării silite, care a avut la bază procesul verbal de sechestru nr.

29789/1 din 12 octombrie 2006.

În motivare, contestatoarea a

arătat că deși prin sentința nr. 149 din 12 iulie 2007

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului

declarat de intimată, instanța a admis contestația la executare

și a anulat executarea silită începută de A.V.A.S. prin procesul

verbal nr. 29789/1 din 12 octombrie 2006, A.V.A.S. a continuat executarea

silită, motivat de faptul că prin sentința sus

menționată nu s-a dispus și anularea procesului verbal de

sechestru.

Prin sentința nr. 59 din 11 mai

2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis

contestația la executare și a anulat procesul verbal de aplicare a

sechestrului nr. 29789/1 din 12 octombrie 2008 și adresa nr. 5243 din 29

iunie 2008, prin care s-a continuat executarea silită, precum și

întreaga executare silită inițiată de A.V.A.S. în baza acestor

înscrisuri.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța fondului a reținut că, la data de 11

august 2008, A.V.A.S. a comunicat contestatoarei un număr de 13 titluri

executorii prin somația nr. 29789 din 26 iulie 2005, din care rezultă

punerea în executare a unei creanțe în valoare de 1.940.332,89 DOLARI

S.U.A.

A mai reținut instanța

fondului că în conformitate cu dispozițiile art. 15 din O.U.G. nr. 51/1998,

s-a procedat la întocmirea de acte de executare silită împotriva

contestatoarei. Astfel, la data de 1 noiembrie 2005, prin procesul verbal nr. 29789,

A.V.A.S. a instituit sechestru pe activele contestatoarei, iar la 12 octombrie

2006, pe efectivul de animale.

Totodată, a mai reținut

instanța că, la data de 18 martie 2002, prin actul de partaj

încheiat, A.V.A.S. a preluat întregul patrimoniu al F.N.R.D., inclusiv a

creanței pe care aceasta o avea asupra contestatoarei. Prin nerespectarea

dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 51/1998 și

art. 1391 și următoarele C. civ., deși avea obligația

notificării contestatoarei despre cesiunea intervenită, în termen de

10 zile, A.V.A.S. nu și-a îndeplinit această obligație

legală.

S-a mai reținut că suma

datorată de contestatoare a făcut obiectul convenției încheiate

cu F.N.R.D. la 15 martie 1999, prin care s-a convenit ca datoria să se

stingă prin conversia în acțiuni, procedură ce era în curs de

derulare la data cesionării creanței. Deși a cunoscut acest

aspect, A.V.A.S. a ignorat dispozițiile art. 79 din O.U.G. nr. 51/1998,

potrivit cărora legislația specială se aplică și în

cazul creanțelor bancare neperformante care sunt în curs de preschimbare

în acțiuni la societățile comerciale debitoare.

Împotriva sentinței sus

menționate, a declarat recurs recurenta A.V.A.S. București, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.,

în temeiul cărora a solicitat modificarea în tot a sentinței

recurate, în sensul respingerii contestației la executare.

În argumentarea motivelor de recurs,

recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost

pronunțată fără a fi analizate apărările sale

și cu aplicarea și interpretarea greșită a legii. S-a

arătat de către recurentă că actul de partaj a fost

încheiat conform dispozițiilor art. 1491 și următoarele C. civ.,

și O.U.G. nr. 9/1998, așa încât nu sunt aplicabile dispozițiile

legale privitoare la strămutarea creanțelor, nefiind necesară

notificarea cesiunii. A mai precizat recurenta că A.V.A.S. este

creditoarea intimatei - contestatoare nu în baza unui contract de cesiune de

creanță, ci în calitate de succesor cu titlu universal al F.N.R.D.,

astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile legale referitoare la

notificarea cesiunii.

A mai susținut recurenta

că instanța a făcut o greșită interpretare și

aplicare a dispozițiilor art. 79 din O.U.G. nr. 51/1998, având în vedere

că textul legal sus menționat nu obligă A.V.A.S. la aplicarea

procedurilor de transformare a datoriilor în acțiuni, ci oferă

posibilitatea de a adopta cea mai optimă măsură de recuperare a

creanțelor.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce urmează:

Prealabil analizării criticilor

formulate de către recurentă, se impun câteva precizări, cu

privire la dezlegările date prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, referitoare la dreptul contestatoarei

de a cunoaște existența și întinderea creanței precum

și la existența convenției din 15 martie 1999, potrivit

căreia datoria contestatoarei urma să se stingă prin conversie

în acțiuni.

Prin sentința nr. 149 din 12

iulie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, rămasă definitivă și irevocabilă

prin decizia nr. 2371 din 27 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția comercială,

instanța a reținut că recurenta A.V.A.S. nu a făcut dovada

existenței unei notificări prin care să anunțe cesiunea de

creanță dintre aceasta și F.N.R.D., potrivit dispozițiilor art.

13 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 1393 C. civ., astfel încât

contestatoarea a fost în imposibilitate de a cunoaște existența

și întinderea creanței. Totodată, s-a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 79 din O.U.G. nr. 51/1998, A.V.A.S. avea

posibilitatea legală de a stinge datoria în cuantum de 30.836.656.630 lei,

prevăzută în convenția f.n din data de 15 martie 1999, prin

conversia acesteia în acțiuni, prin majorarea capitalului social.

Analizând sentința

atacată, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

având în vedere și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt motive de

nelegalitate, de natură a conduce la modificarea sau casarea

hotărârii recurate.

Așa fiind, se constată

că susținerea recurentei potrivit căreia nu sunt aplicabile dispozițiile

legale privind notificarea cesiunii de creanță, este nefondată,

având în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998, dispoziții speciale,

ce reglementează atât valorificarea unor active ale statului, cât și

valorificarea unor creanțe comerciale preluate în temeiul unor acte

normative. De altfel, executarea silită pornită de A.V.A.S. s-a

fundamentat pe dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998, dispoziții aplicabile

întregii proceduri a executării, deci și în ceea ce privește

obligativitatea notificării cesiunii de creanță, potrivit art. 13

alin. (1) din ordonanța sus menționată, cu referire la art. 379 alin.

(1) C. proc. civ., privind caracterul cert, lichid și exigibil al

creanței.

În ceea ce privește critica

referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art.

79 din O.U.G. nr. 51/1998, se constată, de asemenea, a fi nefondată,

având în vedere că procedura conversiei datoriei în acțiuni depinde

de decizia organelor de conducere ale A.V.A.S., care potrivit convenției

din 15 martie 1999, aveau obligația să se pronunțe asupra

acordării mandatului special pentru conversia datoriei și pentru

stabilirea valorii juridice a convenției.

Pentru considerentele ce preced, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenta A.V.A.S. București, împotriva sentinței nr. 59 din 11 mai

2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în

ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2010.