ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 84/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin contestația la executare formulată, contestatoarea SC S. SA Zimnicea a solicitat anularea executării silite, care a avut la bază procesul verbal de sechestru nr. 29789/1 din 12 octombrie 2006. În motivare, contestatoarea a arătat că deși prin sentința nr. 149 din 12 iulie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de intimată, instanța a admis contestația la executare și a anulat executarea silită începută de A.V.A.S. prin procesul verbal nr. 29789/1 din 12 octombrie 2006, A.V.A.S. a continuat executarea silită, motivat de faptul că prin sentința sus menționată nu s-a dispus și anularea procesului verbal de sechestru.

Prin sentința nr. 59 din 11 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis contestația la executare și a anulat procesul verbal de aplicare a sechestrului nr. 29789/1 din 12 octombrie 2008 și adresa nr. 5243 din 29 iunie 2008, prin care s-a continuat executarea silită, precum și întreaga executare silită inițiată de A.V.A.S. în baza acestor înscrisuri. Pentru a pronunța această soluție, instanța fondului a reținut că, la data de 11 august 2008, A.V.A.S. a comunicat contestatoarei un număr de 13 titluri executorii prin somația nr. 29789 din 26 iulie 2005, din care rezultă punerea în executare a unei creanțe în valoare de 1.940.332,89 DOLARI S.U.A. A mai reținut instanța fondului că în conformitate cu dispozițiile art. 15 din O.U.G.

nr. 51/1998, s-a procedat la întocmirea de acte de executare silită împotriva contestatoarei. Astfel, la data de 1 noiembrie 2005, prin procesul verbal nr. 29789, A.V.A.S. a instituit sechestru pe activele contestatoarei, iar la 12 octombrie 2006, pe efectivul de animale. Totodată, a mai reținut instanța că, la data de 18 martie 2002, prin actul de partaj încheiat, A.V.A.S. a preluat întregul patrimoniu al F.N.R.D., inclusiv a creanței pe care aceasta o avea asupra contestatoarei. Prin nerespectarea dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 1391 și următoarele C. civ., deși avea obligația notificării contestatoarei despre cesiunea intervenită, în termen de 10 zile, A.V.A.S.

nu și-a îndeplinit această obligație legală. S-a mai reținut că suma datorată de contestatoare a făcut obiectul convenției încheiate cu F.N.R.D. la 15 martie 1999, prin care s-a convenit ca datoria să se stingă prin conversia în acțiuni, procedură ce era în curs de derulare la data cesionării creanței. Deși a cunoscut acest aspect, A.V.A.S. a ignorat dispozițiile art. 79 din O.U.G. nr. 51/1998, potrivit cărora legislația specială se aplică și în cazul creanțelor bancare neperformante care sunt în curs de preschimbare în acțiuni la societățile comerciale debitoare. Împotriva sentinței sus menționate, a declarat recurs recurenta A.V.A.S. București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii contestației la executare. În argumentarea motivelor de recurs, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată fără a fi analizate apărările sale și cu aplicarea și interpretarea greșită a legii. S-a arătat de către recurentă că actul de partaj a fost încheiat conform dispozițiilor art. 1491 și următoarele C. civ., și O.U.G. nr. 9/1998, așa încât nu sunt aplicabile dispozițiile legale privitoare la strămutarea creanțelor, nefiind necesară notificarea cesiunii. A mai precizat recurenta că A.V.A.S. este creditoarea intimatei - contestatoare nu în baza unui contract de cesiune de creanță, ci în calitate de succesor cu titlu universal al F.N.R.D., astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile legale referitoare la notificarea cesiunii.

A mai susținut recurenta că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 79 din O.U.G. nr. 51/1998, având în vedere că textul legal sus menționat nu obligă A.V.A.S. la aplicarea procedurilor de transformare a datoriilor în acțiuni, ci oferă posibilitatea de a adopta cea mai optimă măsură de recuperare a creanțelor. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Prealabil analizării criticilor formulate de către recurentă, se impun câteva precizări, cu privire la dezlegările date prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, referitoare la dreptul contestatoarei de a cunoaște existența și întinderea creanței precum și la existența convenției din 15 martie 1999, potrivit căreia datoria contestatoarei urma să se stingă prin conversie în acțiuni.

Prin sentința nr. 149 din 12 iulie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2371 din 27 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, instanța a reținut că recurenta A.V.A.S. nu a făcut dovada existenței unei notificări prin care să anunțe cesiunea de creanță dintre aceasta și F.N.R.D., potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 1393 C. civ., astfel încât contestatoarea a fost în imposibilitate de a cunoaște existența și întinderea creanței. Totodată, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 79 din O.U.G. nr. 51/1998, A.V.A.S. avea posibilitatea legală de a stinge datoria în cuantum de 30.836.656.630 lei, prevăzută în convenția f.n din data de 15 martie 1999, prin conversia acesteia în acțiuni, prin majorarea capitalului social.

Analizând sentința atacată, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză nu sunt motive de nelegalitate, de natură a conduce la modificarea sau casarea hotărârii recurate. Așa fiind, se constată că susținerea recurentei potrivit căreia nu sunt aplicabile dispozițiile legale privind notificarea cesiunii de creanță, este nefondată, având în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998, dispoziții speciale, ce reglementează atât valorificarea unor active ale statului, cât și valorificarea unor creanțe comerciale preluate în temeiul unor acte normative. De altfel, executarea silită pornită de A.V.A.S.

s-a fundamentat pe dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998, dispoziții aplicabile întregii proceduri a executării, deci și în ceea ce privește obligativitatea notificării cesiunii de creanță, potrivit art. 13 alin. (1) din ordonanța sus menționată, cu referire la art. 379 alin. (1) C. proc. civ., privind caracterul cert, lichid și exigibil al creanței. În ceea ce privește critica referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 79 din O.U.G. nr. 51/1998, se constată, de asemenea, a fi nefondată, având în vedere că procedura conversiei datoriei în acțiuni depinde de decizia organelor de conducere ale A.V.A.S., care potrivit convenției din 15 martie 1999, aveau obligația să se pronunțe asupra acordării mandatului special pentru conversia datoriei și pentru stabilirea valorii juridice a convenției.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta A.V.A.S. București, împotriva sentinței nr. 59 din 11 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2010.