ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2797/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 31 octombrie 2008, reclamanta M.S.M. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Primăria Municipiului București prin Primar General, Primăria Sectorului 4 București prin Primarul Sectorului 4 București și SC A.V.L.B. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună retrocedarea imobilului teren în suprafață de 207 mp situat în București, sector 4, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Motivând în fapt cererea, reclamanta a arătat că împreună cu sora sa, B.M.M.D., a cumpărat în anul 1968, un teren de 501 mp situat în București, conform actului de vânzare-cumpărare nr. 4386 din 25 mai 1968, ulterior, conform sentinței civile nr. 651 din 4 februarie 1983 a Judecătoriei Pitești, devenind unica proprietară a acestuia.

Terenul a fost parțial expropriat prin Decretul nr. 130/1975 pentru utilitate publică, în anexa nr. 15 la Decret regăsindu-se la poziția 40 suprafața de 207 mp și, odată cu acesta, s-a expropriat construcția de pe el, ce a fost ulterior demolată. S-a mai arătat că până în prezent terenul nu a fost folosit pentru scopul pentru care a fost expropriat și conform Legii nr. 33/1994, există posibilitatea retrocedării sale în natură, posesia sa nefiind niciodată întreruptă. La data de 15 decembrie 2008, reclamanta a depus la dosar cererea precizatoare sub aspectul cadrului procesual, precum și un set de înscrisuri în dovedirea celor susținute prin acțiune. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1800 din 15 decembrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 41199/3/2008 a admis excepția inadmisibilității acțiunii, respingând acțiunea ca atare.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, prin decizia în interesul Legii nr. 53 din 4 iunie 2007, că în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1974, introduse după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea de drept comun pentru retrocedarea acestora nu mai este posibilă. Prin motivele de apel se arată că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legislației incidente, prin această sintagmă înțelegându-se nu numai legislația internă română, ci și Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, ca și orice alte norme din dreptul internațional mai favorabile cetățeanului și care se aplică prioritar față de legea internă.

Prin decizia nr. 241 A din 15 aprilie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, pentru cauze cu minori și familie, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamant, împotriva sentinței civile nr. 2800 din 15 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut următoarele: Așa cum a reținut în mod corect și instanța de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, soluționând recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin aceeași decizie s-a reținut că Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparatori și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit Legii nr. 10/2001 se conferă plenitudine de jurisdicție în materie, cu obligația examinării fondului cauzei, în primă instanță de către tribunal, în apel, pe cale devolutivă, de către curtea de apel și în recurs, în limitele motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc.

civ., de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală”. Într-adevăr, în considerentele deciziei s-a reținut că „Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare”, dar apelanta-reclamantă nu a făcut nici o dovadă și nici măcar o susținere în sensul existenței unei asemenea împrejurări. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta care a susținut următoarele critici de nelegalitate a deciziei recurate: Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 20 alin. (2) din Constituția României, coroborat cu art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, se susține că admiterea cererii sale nu ar fi lezat dreptul intimatelor, mai ales că în prezent stăpânește terenul, a cărui posesie nu a pierdut-o niciodată, soluția instanțelor contravenind dispozițiilor art. 20 din Constituție. Recurenta consideră că a fost subiectul unor preluări abuzive a terenului său, teren ce se află în posesia sa; că Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și liberul acces la o instanță. Se consideră de către recurentă că cererea sa este admisibilă cu condiția (îndeplinită în cauză) de a nu se afecta astfel un alt drept de proprietate sau securitatea raporturilor juridice. Se invocă în drept incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod just dispozițiile legale incidente, precum și decizia civilă nr. 53 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Susținerile recurentei privind neîngrădirea drepturilor intimatelor prin admiterea acțiunii sale, precum și faptul că nu și-a pierdut posesia bunului preluat abuziv, nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru a se depune modificarea deciziei recurate. De asemenea, așa cum s-a statuat în decizia nr. 53/2007, Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil. Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare, dar așa cum în mod corect instanța de apel a reținut, reclamanta nu a făcut nici o dovadă în sensul acestor împrejurări. Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.S.M. împotriva deciziei nr. 241 A din 15 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2010.