ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4164/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin hotărârea nr. 139 din 29

ianuarie 2009, Plenul C.S.M. a respins cererea formulată de C.I., recunoașterea

gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Plenul C.S.M. a reținut că prin Ordinul

nr. 19A/2006 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție și prin Ordinele nr. 26/2005, nr. 1/2006 și nr. 63/2006 ale

Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, domnul

procuror C.I. a fost desemnat să participe la judecarea cauzelor în care

urmărirea penală a fost efectuată de D.I.I.C.O.T.

S-a mai reținut că domnul procuror

își întemeiază solicitarea pe existența unei discriminări între procurorii care

au obținut acest grad prin efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T., respectiv în

cadrul D.N.A., și ceilalți procurori care sunt obligați sa susțină concursul în

vederea avansării în gradul profesional superior. Astfel, un procuror cu grad

de parchet de judecătorie, care are o vechime de 6 ani în funcție, eludând

practic trei concursuri de promovare, ca urmare a numirii la D.I.I.C.O.T. și D.N.A.,

pe baza unui interviu, obține grad profesional, corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Conform prevederilor art. 43 alin. (1)

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, „Promovarea

judecătorilor și procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel

național, în limita posturilor vacante existente la tribunale și curți de apel

sau, după caz, la parchete.”

Dispozițiile legale sunt clare în

acest sens iar o interpretare contrară, în sensul că promovarea în grade s-ar

realiza și prin alte modalități decât concursul organizat de către C.S.M., prin

I.N.M., ar însemna o eludare a dispozițiilor legale.

Împotriva acestei hotărâri, în

temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, recurentul C.I.

a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că prin

hotărârea recurată, deși se recunoaște că reclamantul îndeplinește condițiile

de

vechime, că a obținut în toată activitatea

numai calificativul „Foarte bine”

pentru

activitatea desfășurată, că îndeplinește activități specifice D.I.I.C.O.T. că a

fost numit prin ordin al

procurorului general pentru a îndeplini aceste activități totuși nu poate

beneficia de recunoașterea gradului profesional corespunzător

Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție deoarece nu a susținut examen

sau concurs pentru aceasta, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004

privind Statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și republicată.

Se mai susține că Plenul C.S.M. nu a

avut în vedere faptul că prin

Ordinul nr. 19/A/2006

al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție

și Ordinele nr. 26/2005, 1/2006 și 63/2006 ale Procurorului

General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, a fost numit să

îndeplinească activități specifice D.I.I.C.O.T., în sensul de a participa în

cauzele penale la Curtea de Apel Pitești, în care urmărirea penală și

trimiterea în judecată a inculpaților s-a făcut și se face și în prezent de

către D.I.I.C.O.T.

Astfel, se impunea recunoașterea

gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție și pentru faptul că îndeplinește și celelalte condiții

prevăzute de lege, respectiv are o vechime în funcția de procuror de 38 de ani

și în toți acești ani a obținut numai calificativul „Foarte bine”.

A recunoaște gradul profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție numai

procurorilor D.I.I.C.O.T., grad profesional dobândit numai că exercită

activități în cadrul acestei structuri specializate din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără ca aceștia să susțină

concursuri sau examene de promovare, înseamnă a se menține o discriminare în

raport cu situația acestor procurori care și ei și eu, îndeplinim, în mare

parte, aceleași activități specifice D.I.I.C.O.T.

În fine, recurentul invocă practica

Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a recunoscut în favoarea

procurorilor D.I.I.C.O.T. gradul profesional corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără examen sau concurs.

Prin întâmpinare intimatul a

solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând cauza și sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente în cauză precum și cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurentul este procuror în cadrul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești. Prin Ordinul nr. 19/2006 a fost

numit să îndeplinească activități specifice D.I.I.C.O.T., în sensul de a

participa, ca procuror de ședință, la judecarea cauzelor în care urmărirea penală

a fost efectuată de către procurorii din structurile specializate ale

Ministerului Public și, totodată, să exercite căile legale de atac.

Deci, recurentul nu a fost numit sau

promovat în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

în structurile D.N.A. sau D.I.I.C.O.T. astfel cum acesta susține.

De asemenea, Înalta Curte constată

că recurentul nu a participat la nici un examen sau concurs de promovare în

funcții de execuție pentru a obține gradul profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție astfel cum permit dispozițiile

art. 43 din Legea nr. 303/2004, republicată.

Promovarea procurorilor, potrivit art.

43 din Legea nr. 303/2004, republicată, se face numai prin concurs organizat la

nivel național, în limita posturilor vacante la parchete.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile recurentului potrivit cărora a fost numit să îndeplinească

activități specifice D.I.I.C.O.T., sunt nefondate și nu pot fi primite.

Prin Ordinul Procurorului General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție recurentul a fost desemnat

să participe la ședințele de judecată în fond și în căile de atac în cauzele de

competența D.I.I.C.O.T. sau în cauzele în care D.I.I.C.O.T. a sesizat instanța

de judecată, astfel că susținerea potrivit căreia prin acest ordin a fost

„numit” sau „promovat” la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție este neîntemeiată.

Având în vedere cele prezentate

Înalta Curte apreciază că Plenul C.S.M. a interpretat corect și a făcut

distincția cuvenită între noțiunile de „numire” și „desemnare”.

În ceea ce privește hotărârile

judecătorești invocate, respectiv deciziile pronunțate de secția de contencios

administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și faptul

că recurentul este discriminat în raport cu situația acelor procurori care

îndeplinesc aceleași activități cu cea a recurentului, instanța reține

următoarele:

Dreptul la nediscriminare prevăzut

de art. 14 din C.E.D.O., invocat de recurent, este un drept subiectiv

substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană

a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie,

deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea

însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie

încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a

fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face,

însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și /sau de

protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a

oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în

legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanțată a

prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge

nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine

discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile

statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca

acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței

Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul

constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai

pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor

soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

Or, raportat la circumstanțele

concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele

legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o

discriminare a recurentului în raport cu procurorii la care face referire în

motivele de recurs, nu poate fi primită.

Recurentul nu se află într-o

situație identică cu aceștia.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că hotărârea atacată este în concordanță cu prevederile legale iar susținerile recurentului

sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În consecință, pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat

cu art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, modificată, va respinge prezentul

recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.I.,

împotriva Hotărârii nr. 139 din 29 ianuarie 2009 a Plenului C.S.M., ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 octombrie 2009.