ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4164/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin hotărârea nr. 139 din 29 ianuarie 2009, Plenul C.S.M. a respins cererea formulată de C.I., recunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Plenul C.S.M. a reținut că prin Ordinul nr. 19A/2006 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și prin Ordinele nr. 26/2005, nr. 1/2006 și nr. 63/2006 ale Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, domnul procuror C.I. a fost desemnat să participe la judecarea cauzelor în care urmărirea penală a fost efectuată de D.I.I.C.O.T.

S-a mai reținut că domnul procuror își întemeiază solicitarea pe existența unei discriminări între procurorii care au obținut acest grad prin efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T., respectiv în cadrul D.N.A., și ceilalți procurori care sunt obligați sa susțină concursul în vederea avansării în gradul profesional superior. Astfel, un procuror cu grad de parchet de judecătorie, care are o vechime de 6 ani în funcție, eludând practic trei concursuri de promovare, ca urmare a numirii la D.I.I.C.O.T. și D.N.A., pe baza unui interviu, obține grad profesional, corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Conform prevederilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „Promovarea judecătorilor și procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante existente la tribunale și curți de apel sau, după caz, la parchete.” Dispozițiile legale sunt clare în acest sens iar o interpretare contrară, în sensul că promovarea în grade s-ar realiza și prin alte modalități decât concursul organizat de către C.S.M., prin I.N.M., ar însemna o eludare a dispozițiilor legale. Împotriva acestei hotărâri, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, recurentul C.I.

a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că prin hotărârea recurată, deși se recunoaște că reclamantul îndeplinește condițiile de vechime, că a obținut în toată activitatea numai calificativul „Foarte bine” pentru activitatea desfășurată, că îndeplinește activități specifice D.I.I.C.O.T. că a fost numit prin ordin al procurorului general pentru a îndeplini aceste activități totuși nu poate beneficia de recunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție deoarece nu a susținut examen sau concurs pentru aceasta, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și republicată.

Se mai susține că Plenul C.S.M. nu a avut în vedere faptul că prin Ordinul nr. 19/A/2006 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ordinele nr. 26/2005, 1/2006 și 63/2006 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, a fost numit să îndeplinească activități specifice D.I.I.C.O.T., în sensul de a participa în cauzele penale la Curtea de Apel Pitești, în care urmărirea penală și trimiterea în judecată a inculpaților s-a făcut și se face și în prezent de către D.I.I.C.O.T. Astfel, se impunea recunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și pentru faptul că îndeplinește și celelalte condiții prevăzute de lege, respectiv are o vechime în funcția de procuror de 38 de ani și în toți acești ani a obținut numai calificativul „Foarte bine”.

A recunoaște gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție numai procurorilor D.I.I.C.O.T., grad profesional dobândit numai că exercită activități în cadrul acestei structuri specializate din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără ca aceștia să susțină concursuri sau examene de promovare, înseamnă a se menține o discriminare în raport cu situația acestor procurori care și ei și eu, îndeplinim, în mare parte, aceleași activități specifice D.I.I.C.O.T. În fine, recurentul invocă practica Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a recunoscut în favoarea procurorilor D.I.I.C.O.T. gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără examen sau concurs.

Prin întâmpinare intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză precum și cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Recurentul este procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești. Prin Ordinul nr. 19/2006 a fost numit să îndeplinească activități specifice D.I.I.C.O.T., în sensul de a participa, ca procuror de ședință, la judecarea cauzelor în care urmărirea penală a fost efectuată de către procurorii din structurile specializate ale Ministerului Public și, totodată, să exercite căile legale de atac.

Deci, recurentul nu a fost numit sau promovat în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în structurile D.N.A. sau D.I.I.C.O.T. astfel cum acesta susține. De asemenea, Înalta Curte constată că recurentul nu a participat la nici un examen sau concurs de promovare în funcții de execuție pentru a obține gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție astfel cum permit dispozițiile art. 43 din Legea nr. 303/2004, republicată. Promovarea procurorilor, potrivit art. 43 din Legea nr. 303/2004, republicată, se face numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante la parchete. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile recurentului potrivit cărora a fost numit să îndeplinească activități specifice D.I.I.C.O.T., sunt nefondate și nu pot fi primite.

Prin Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție recurentul a fost desemnat să participe la ședințele de judecată în fond și în căile de atac în cauzele de competența D.I.I.C.O.T. sau în cauzele în care D.I.I.C.O.T. a sesizat instanța de judecată, astfel că susținerea potrivit căreia prin acest ordin a fost „numit” sau „promovat” la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este neîntemeiată. Având în vedere cele prezentate Înalta Curte apreciază că Plenul C.S.M. a interpretat corect și a făcut distincția cuvenită între noțiunile de „numire” și „desemnare”.

În ceea ce privește hotărârile judecătorești invocate, respectiv deciziile pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și faptul că recurentul este discriminat în raport cu situația acelor procurori care îndeplinesc aceleași activități cu cea a recurentului, instanța reține următoarele: Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., invocat de recurent, este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat.

Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și /sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant. Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte. Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a recurentului în raport cu procurorii la care face referire în motivele de recurs, nu poate fi primită. Recurentul nu se află într-o situație identică cu aceștia. Astfel fiind, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este în concordanță cu prevederile legale iar susținerile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În consecință, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, modificată, va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.I., împotriva Hotărârii nr. 139 din 29 ianuarie 2009 a Plenului C.S.M., ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2009.