ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3186/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 14772/3 din 8 aprilie

2009, reclamanta SC G.P. SRL București a chemat în judecată pe pârâta SC S.S.

SRL București solicitând instanței, ca prin sentința ce o va pronunța, să constate

nulitatea absolută a contractului de servicii nr. 441 din 2 iunie 2008 încheiat

între părți și să o oblige la plata cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 10563

din 2 iulie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost

respinsă acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut următoarele:

La data de 18 septembrie 2007, între

reclamantă, în calitate de parte a asociației formată de SC G. SA, B.G. SRL, T.

SRL, C.T. SRL, I. SRL, T. SRL, G. SRL și pârâta SC S.S. SRL s-a încheiat

Acordul de subcontractare, din care rezultă că în cazul în care asociația va fi

declarată câștigătoare, aceasta va încheia cu pârâta un contract pentru părțile

care-i revin din contractul principal încheiat între asociație și beneficiarul

A.N.C.P.I.

Cum licitația a fost câștigată de

respectiva asociație, a fost încheiat contractul de servicii nr. 349975 din 28

februarie 2008, contract încheiat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 34/2006.

Ulterior, în baza acestui contract

între reclamanta SC G.P. SRL și pârâta SC S.S. SRL s-a încheiat contractul de

servicii nr. 441 din 2 iunie 2008.

Prin acțiunea introductivă

reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a acestui contract de

servicii, invocând, ca motiv de nulitate, frauda la lege, deoarece contractul a

fost încheiat cu încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006, părțile fiind puse

în situația juridică de achizitor de servicii publice și respectiv de

prestator, reclamantei lipsindu-i capacitatea de folosință specială, pe motiv

că nu poate achiziționa servicii publice supuse procedurii reglementate de O.U.G.

nr. 34/2006, iar pârâtei lipsindu-i capacitatea de folosință specială, în

sensul că nu poate presta servicii publice de natura celor reglementate de O.U.G.

nr. 34/2006.

Prima instanță a reținut că, în

speța de față, nu poate fi reținută frauda la lege, deoarece contractul

respectiv a fost încheiat conform Acordului de subcontractare și în aceleași

condiții ca și contractul de achiziție publică încheiată între asociația din

care face parte și reclamanta și, respectiv, A.N.C.P.I.

S-a mai reținut că, în ceea ce

privește contractul de achiziție publică nr. 349975 din 28 februarie 2008,

încheiat între asociație și A.N.C.P.I., acesta produce efecte doar între

părțile contractante, în timp ce contractul de servicii nr. 441 din 2 iunie

2008 produce efecte doar între reclamantă și pârâtă.

Prin urmare, s-a reținut că acest

din urmă contract nu intră sub incidența O.U.G. nr. 34/2006, fiind un contract

comercial încheiat între persoane juridice de drept privat.

Faptul că în cuprinsul acestui

contract reclamanta este numită achizitor iar pârâta prestator, nu este de

natură a modifica natura contractului, dintr-un contract comercial încheiat

între persoane juridice de drept privat, într-un contract de achiziție publică,

supus prevederilor O.U.G. nr. 34/2006.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta SC G.P. SRL.

Prin decizia comercială nr. 18 din 18

ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost

admisă excepția de necompetență funcțională, a fost admis apelul formulat de

reclamantă, a fost desființată sentința apelată și a fost trimisă cauza spre

competentă soluționare Tribunalului București, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că prin contractul nr. 349975 din 28 februarie 2008

încheiat între A.N.C.P.I. și asociația de firme din care face parte și

reclamanta, contract încheiat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 34/2006,

s-a convenit executarea unor servicii publice, iar prin art. 20 pct. 1 și art. 20

pct. 2 alin. (2) din contract s-a prevăzut că, în situația în care prestatorul

subcontractează părți din contract, aceste contracte se vor încheia în aceleași

condiții în care s-a încheiat contractul de achiziții publice.

Prin urmare, în mod greșit a reținut

prima instanță că respectivul contract, încheiat între reclamantă și pârâtă,

este unul încheiat între subiecți de drept privat, când de fapt contractul

subsecvent se supune termenilor contractuali și legii incidente contractului

cadru.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin.

(1) lit. c) și f) și art. 10 din Legea nr. 554/2004, contractele de achiziții

publice reprezintă acte de drept public iar litigiile în legătură cui acestea

intră sub incidența jurisdicției contenciosului administrativ.

S-a mai reținut că, în cauză, deși

s-a respectat competența materială, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) C. proc.

civ., în raport de dispozițiile Legii nr. 304/2004 art. 36 alin. (3), prin care

se reglementează competența funcțională a secțiilor tribunalului, în raport de

natura cauzei, se impune ca sentința apelată să fie desființată, iar cauza să

fie trimisă, spre competentă soluționare, la secția de contencios administrativ

și fiscal a Tribunalului București.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta SC S.S. SRL aducându-i următoarele critici:

hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 158 și 159 C. proc. civ., deoarece

competența funcțională nu este o competență de ordine publică, neîncadrându-se

în niciuna dintre situațiile prevăzute la art. 159 C. proc. civ.

Se apreciază de către recurentă că

excepția necompetenței funcționale nu poate fi invocată pentru prima dată în

calea de atac a apelului, excepția invocată nefiind una de ordine publică.

Dispozițiile procedurale referitoare

la normele de competență se referă la instanță și nu la secțiile instanței

respective.

fost dată cu încălcarea art. 137 C. proc. civ., deoarece, în cazul în care

instanța de apel ar fi apreciat că excepția de necompetență funcțională poate

fi invocată pentru prima dată în fața sa, față de faptul că motivele invocate

în susținerea excepției constituie însăși motivele cererii introductive,

trebuia să unească excepția cu fondul pentru a putea da o soluție legală și

temeinică.

mod greșit actul juridic dedus judecății, respectiv contractul de servicii nr. 441

din 2 iunie 2008 și a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006.

În acest sens, recurenta susține că

respectivul contract, ce face obiectul cauzei, este un contract de sine

stătător, căruia i se aplică dispozițiile dreptului comun, nefiind aplicabile dispozițiile

O.U.G. nr. 34/2006, recurenta invocând dispozițiile art. 1 3 și 8 din acest act

normativ.

Analizând decizia recurată, prin

raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente.

Prima critică nu poate fi reținută.

Astfel, deși instanța de apel

vorbește de competența materială funcțională a instanțelor, în fapt este vorba

despre competența materială procesuală, această competență fiind în raport de

natura cauzei, or, din acest punct de vedere hotărârea instanței de apel este

legală.

Potrivit art. 36 alin. (3) din Legea

nr. 304/2004, în cadrul tribunalelor funcționează secții separate pentru cauze

comerciale și respectiv pentru cauze de contencios administrativ și fiscal,

această normă nefiind numai una de organizare judecătorească ci și una de

competență materială procesuală, în funcție de natura cauzei deduse judecății,

competența materială funcțională referindu-se, într-adevăr, la nivelul

instanței (judecătorie, tribunal, curte de apel).

A interpreta altfel prevederile art.

36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 ar însemna să nu se dea eficiență acestora,

oricare secție din cadrul tribunalului putând să judece orice litigiu de orice

natură, pe motiv că se respectă competența materială funcțională, or, acest

lucru fiind, în mod evident, de neacceptat.

Prin urmare, excepția necompetenței

materiale procesuale (aceasta fiind de fapt excepția invocată, pentru că se

face referire la natura litigiului) se poate ridica chiar și în recurs, deci cu

atât mai mult în calea de atac a apelului, aceasta fiind una de ordine publică,

pct. 3 al art. 159 C. proc. civ., trebuind să fie reinterpretat în acest sens, mai

ales că, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 se pot înființa

tribunale specializate în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) din aceeași

lege, or, dacă aceste tribunale specializate ar fi fost înființate deja (așa

după cum prevede legea), ar fi existat, în mod evident „o altă instanță” chiar

în sensul prevăzut de pct. 3 al art. 159 C. proc. civ.

Nici cea de-a doua critică nu poate

fi reținută.

Dacă instanța de apel ar fi unit

excepția cu fondul, abia atunci ar fi încălcat competența materială

funcțională, lipsind părțile de un grad de jurisdicție, acțiunea trebuind să

fie introdusă la tribunal și nu la curtea de apel.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 286

alin. (3), raportat la art. 287 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 34/2006, în

forma care era în vigoare în anul 2008 (înainte de apariția O.U.G. nr. 72/2009

și respectiv a O.U.G. nr. 76/2010) pentru litigiile apărute după încheierea

contractului de achiziție publică este competentă numai instanța de judecată,

potrivit Legii nr. 554/2004.

Nici cea de-a treia critică nu poate

fi reținută.

Într-adevăr, potrivit art. 20 pct. 1

din contractul nr. 349975 din 28 februarie 2008 rezultă că prestatorul are

obligația de a încheia contacte cu subcontractanții desemnați, în aceleași

condiții în care a semnat și el contractul cu achizitorul, iar potrivit art. 20

pct. 2 alin. (2) din același contract, contractele încheiate de prestator cu

subcontractanții se constituie în anexe la contractul de achiziție publică.

Acest lucru rezultă și din art. 4 pct.

1 al contractului ce face obiectul prezentei cauze, rezultând astfel că pârâta

a fost declarată subcontractant în cadrul contractului principal de achiziție

publică.

Prin urmare, în mod legal instanța

de apel a reținut că acest contract este un contract accesoriu la contractul

principal, și prin urmare el se supune dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006.

Dată fiind această situație, în mod

legal instanța de apel a reținut că revine Tribunalului București, secția

contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a cauzei de față,

ca primă instanță.

Având în vedere cele de mai sus, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC S.S. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 18 din 18 ianuarie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 7 octombrie 2010.