ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3186/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 14772/3 din 8 aprilie 2009, reclamanta SC G.P. SRL București a chemat în judecată pe pârâta SC S.S. SRL București solicitând instanței, ca prin sentința ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de servicii nr. 441 din 2 iunie 2008 încheiat între părți și să o oblige la plata cheltuieli de judecată. Prin sentința comercială nr. 10563 din 2 iulie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: La data de 18 septembrie 2007, între reclamantă, în calitate de parte a asociației formată de SC G. SA, B.G.

SRL, T. SRL, C.T. SRL, I. SRL, T. SRL, G. SRL și pârâta SC S.S. SRL s-a încheiat Acordul de subcontractare, din care rezultă că în cazul în care asociația va fi declarată câștigătoare, aceasta va încheia cu pârâta un contract pentru părțile care-i revin din contractul principal încheiat între asociație și beneficiarul A.N.C.P.I. Cum licitația a fost câștigată de respectiva asociație, a fost încheiat contractul de servicii nr. 349975 din 28 februarie 2008, contract încheiat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 34/2006. Ulterior, în baza acestui contract între reclamanta SC G.P. SRL și pârâta SC S.S. SRL s-a încheiat contractul de servicii nr. 441 din 2 iunie 2008. Prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a acestui contract de servicii, invocând, ca motiv de nulitate, frauda la lege, deoarece contractul a fost încheiat cu încălcarea prevederilor O.U.G.

nr. 34/2006, părțile fiind puse în situația juridică de achizitor de servicii publice și respectiv de prestator, reclamantei lipsindu-i capacitatea de folosință specială, pe motiv că nu poate achiziționa servicii publice supuse procedurii reglementate de O.U.G. nr. 34/2006, iar pârâtei lipsindu-i capacitatea de folosință specială, în sensul că nu poate presta servicii publice de natura celor reglementate de O.U.G. nr. 34/2006. Prima instanță a reținut că, în speța de față, nu poate fi reținută frauda la lege, deoarece contractul respectiv a fost încheiat conform Acordului de subcontractare și în aceleași condiții ca și contractul de achiziție publică încheiată între asociația din care face parte și reclamanta și, respectiv, A.N.C.P.I.

S-a mai reținut că, în ceea ce privește contractul de achiziție publică nr. 349975 din 28 februarie 2008, încheiat între asociație și A.N.C.P.I., acesta produce efecte doar între părțile contractante, în timp ce contractul de servicii nr. 441 din 2 iunie 2008 produce efecte doar între reclamantă și pârâtă. Prin urmare, s-a reținut că acest din urmă contract nu intră sub incidența O.U.G. nr. 34/2006, fiind un contract comercial încheiat între persoane juridice de drept privat. Faptul că în cuprinsul acestui contract reclamanta este numită achizitor iar pârâta prestator, nu este de natură a modifica natura contractului, dintr-un contract comercial încheiat între persoane juridice de drept privat, într-un contract de achiziție publică, supus prevederilor O.U.G.

nr. 34/2006. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC G.P. SRL. Prin decizia comercială nr. 18 din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost admisă excepția de necompetență funcțională, a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost desființată sentința apelată și a fost trimisă cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin contractul nr. 349975 din 28 februarie 2008 încheiat între A.N.C.P.I. și asociația de firme din care face parte și reclamanta, contract încheiat în conformitate cu prevederile O.U.G.

nr. 34/2006, s-a convenit executarea unor servicii publice, iar prin art. 20 pct. 1 și art. 20 pct. 2 alin. (2) din contract s-a prevăzut că, în situația în care prestatorul subcontractează părți din contract, aceste contracte se vor încheia în aceleași condiții în care s-a încheiat contractul de achiziții publice. Prin urmare, în mod greșit a reținut prima instanță că respectivul contract, încheiat între reclamantă și pârâtă, este unul încheiat între subiecți de drept privat, când de fapt contractul subsecvent se supune termenilor contractuali și legii incidente contractului cadru. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) și f) și art. 10 din Legea nr. 554/2004, contractele de achiziții publice reprezintă acte de drept public iar litigiile în legătură cui acestea intră sub incidența jurisdicției contenciosului administrativ.

S-a mai reținut că, în cauză, deși s-a respectat competența materială, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., în raport de dispozițiile Legii nr. 304/2004 art. 36 alin. (3), prin care se reglementează competența funcțională a secțiilor tribunalului, în raport de natura cauzei, se impune ca sentința apelată să fie desființată, iar cauza să fie trimisă, spre competentă soluționare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC S.S. SRL aducându-i următoarele critici: 1. Instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 158 și 159 C. proc. civ., deoarece competența funcțională nu este o competență de ordine publică, neîncadrându-se în niciuna dintre situațiile prevăzute la art. 159 C. proc.

civ. Se apreciază de către recurentă că excepția necompetenței funcționale nu poate fi invocată pentru prima dată în calea de atac a apelului, excepția invocată nefiind una de ordine publică. Dispozițiile procedurale referitoare la normele de competență se referă la instanță și nu la secțiile instanței respective. 2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea art. 137 C. proc. civ., deoarece, în cazul în care instanța de apel ar fi apreciat că excepția de necompetență funcțională poate fi invocată pentru prima dată în fața sa, față de faptul că motivele invocate în susținerea excepției constituie însăși motivele cererii introductive, trebuia să unească excepția cu fondul pentru a putea da o soluție legală și temeinică.

3. Instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății, respectiv contractul de servicii nr. 441 din 2 iunie 2008 și a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006. În acest sens, recurenta susține că respectivul contract, ce face obiectul cauzei, este un contract de sine stătător, căruia i se aplică dispozițiile dreptului comun, nefiind aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006, recurenta invocând dispozițiile art. 1 3 și 8 din acest act normativ. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente. Prima critică nu poate fi reținută. Astfel, deși instanța de apel vorbește de competența materială funcțională a instanțelor, în fapt este vorba despre competența materială procesuală, această competență fiind în raport de natura cauzei, or, din acest punct de vedere hotărârea instanței de apel este legală.

Potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, în cadrul tribunalelor funcționează secții separate pentru cauze comerciale și respectiv pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, această normă nefiind numai una de organizare judecătorească ci și una de competență materială procesuală, în funcție de natura cauzei deduse judecății, competența materială funcțională referindu-se, într-adevăr, la nivelul instanței (judecătorie, tribunal, curte de apel). A interpreta altfel prevederile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 ar însemna să nu se dea eficiență acestora, oricare secție din cadrul tribunalului putând să judece orice litigiu de orice natură, pe motiv că se respectă competența materială funcțională, or, acest lucru fiind, în mod evident, de neacceptat.

Prin urmare, excepția necompetenței materiale procesuale (aceasta fiind de fapt excepția invocată, pentru că se face referire la natura litigiului) se poate ridica chiar și în recurs, deci cu atât mai mult în calea de atac a apelului, aceasta fiind una de ordine publică, pct. 3 al art. 159 C. proc. civ., trebuind să fie reinterpretat în acest sens, mai ales că, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 se pot înființa tribunale specializate în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) din aceeași lege, or, dacă aceste tribunale specializate ar fi fost înființate deja (așa după cum prevede legea), ar fi existat, în mod evident „o altă instanță” chiar în sensul prevăzut de pct. 3 al art. 159 C. proc.

civ. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută. Dacă instanța de apel ar fi unit excepția cu fondul, abia atunci ar fi încălcat competența materială funcțională, lipsind părțile de un grad de jurisdicție, acțiunea trebuind să fie introdusă la tribunal și nu la curtea de apel. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 286 alin. (3), raportat la art. 287 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 34/2006, în forma care era în vigoare în anul 2008 (înainte de apariția O.U.G. nr. 72/2009 și respectiv a O.U.G. nr. 76/2010) pentru litigiile apărute după încheierea contractului de achiziție publică este competentă numai instanța de judecată, potrivit Legii nr. 554/2004. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reținută.

Într-adevăr, potrivit art. 20 pct. 1 din contractul nr. 349975 din 28 februarie 2008 rezultă că prestatorul are obligația de a încheia contacte cu subcontractanții desemnați, în aceleași condiții în care a semnat și el contractul cu achizitorul, iar potrivit art. 20 pct. 2 alin. (2) din același contract, contractele încheiate de prestator cu subcontractanții se constituie în anexe la contractul de achiziție publică. Acest lucru rezultă și din art. 4 pct. 1 al contractului ce face obiectul prezentei cauze, rezultând astfel că pârâta a fost declarată subcontractant în cadrul contractului principal de achiziție publică. Prin urmare, în mod legal instanța de apel a reținut că acest contract este un contract accesoriu la contractul principal, și prin urmare el se supune dispozițiilor O.U.G.

nr. 34/2006. Dată fiind această situație, în mod legal instanța de apel a reținut că revine Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a cauzei de față, ca primă instanță. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC S.S. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 18 din 18 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 octombrie 2010.