ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10146/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei, reține următoarele:

Constată că la data de 20 februarie

2007 reclamanta D.V. s-a adresat instanței, formulând cerere de chemare în judecată

împotriva pârâtului M.M. și solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să

se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 950.000 lei (RON) reprezentând

rest împrumut neachitat, cu o dobândă de 20% pe an, aferentă împrumutului, până

la momentul plății efective.

La data de 14 mai 2008, reclamanta

și-a majorat câtimea obiectului acțiunii, solicitând obligarea pârâtului la

plata sumei de 978.291 lei cu titlu de dobânzi contractuale calculate până la

data de 19 martie 2008, precum și dobânda contractuală calculată de la data de 20

martie 2008 și până la achitarea integrală a debitului.

În motivarea cererii s-a susținut

faptul că, în baza contractului de împrumut materializat sub forma unui înscris

sub semnătură privată încheiat la data de 21 mai 2004, i-a acordat pârâtului

suma de 16.500.000.000 lei (ROL ), pe o durată de 12 luni, cu o dobândă anuală

de 20% plătibilă lunar, însă pârâtul i-a restituit doar suma de 7.000.000.000

lei (ROL).

Prin sentința civilă nr. 572/D din 2

iulie 2008, Tribunalul Bacău, secția civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea

civilă în pretenții formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța astfel, instanța a

reținut că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe un înscris sub semnătură

privată încheiat la data de 21 mai 2004 și intitulat „contract de împrumut”,

care însă nu îndeplinește condițiile de valabilitate prevăzute în art. 1176 –

1180 C. civ., astfel încât are valoarea doar a unui început de dovadă scrisă,

care, coroborat cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, au format

convingerea instanței că reclamanta nu și-a dovedit acțiunea, creanța invocată

nefiind certă.

În același timp s-a reținut și

faptul că probele administrate în cauză au pus în evidență faptul că pârâtul

i-a restituit reclamantei o sumă de aproximativ 1.950.000 RON.

Împotriva hotărârii respective, la

data de 11 septembrie 2009, a declarat apel reclamanta D.V., care a fost

respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 166 din 3 decembrie 2008, de

către Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze cu minori, familie, conflicte

de muncă și asigurări sociale, reținându-se faptul că, în cauză, așa cum a

constatat și prima instanță, nu s-a făcut dovada existenței în sarcina

intimatului a obligației de restituire a unui împrumut, în cuantumul și

termenii pretinși de reclamantă.

Împotriva deciziei respective, la

data de 29 ianuarie 2009, în termen legal, a declarat recurs reclamanta D.V.,

criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia, în sensul

admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe, iar pe fond,

schimbarea în totalitate a acesteia, admițându-se acțiunea civilă în pretenții

formulată împotriva pârâtului M.M..

În drept, s-au invocat prevederile

art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, depuse

odată cu cererea, s-a invocat, în primul rând, faptul că, instanța de apel a acordat

ceea ce nu s-a cerut și i-a creat apelantei o situație mai grea în propria cale

de atac, în condițiile în care pârâtul nu a atacat hotărârea primei instanțe

prin care s-a reținut că acesta i-ar fi restituit reclamantei suma de 1.950.000

lei, iar motivele de apel formulate nu au vizat hotărârea sub aspectul

certitudinii înscrisului sub semnătură privată, iar instanța de apel s-a

pronunțat asupra faptului că, de fapt, împrumutul acordat pârâtului nu a fost

dovedit.

În al doilea rând s-a reținut că

instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în

condițiile în care actul dedus judecății este contractul de împrumut, care

constituie izvorul pretențiilor reclamantei, existența contractului de împrumut

și certitudinea predării sumei de bani rezultând din mai multe împrejurări.

S-a învederat și faptul că hotărârea

recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu interpretarea și aplicarea

greșită a legii, ambele instanțe interpretând greșit înscrisul constatator al

creanței, precum și plățile efectuate.

Recursul declarat de reclamanta D.V.

se privește ca fiind întemeiat și se va admite, avându-se în vedere următoarele

considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 314 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului

pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul

aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Astfel, în cauză, este cert faptul

că între părți, în cursul anului 2004, au intervenit înțelegeri, prin care

reclamanta i-a împrumutat pârâtului sume mari de bani, de aproximativ un milion

de Euro, datorată relațiilor strânse de rudenie (mătușă și nepot de soră),

împrumuturi pe care pârâtul le-a recunoscut, susținând însă faptul că le-a

achitat în întregime, în cursul anului 2006, după ce a înstrăinat reprezentanța

„O.P.E.I.” din Bacău, al cărui proprietar era.

În ceea ce privește împrumutul ce

face obiectul litigiului, în mod corect s-a reținut faptul de către cele două

instanțe că, s-a dovedit existența acestuia, prin recunoașterea pârâtului, însă

nu în termenii și condițiile stipulate în înscrisul sub semnătură privată din

data de 21 mai 2004.

Acest înscris nu îndeplinește condițiile

de valabilitate prevăzute de art. 1176 – 1180 C. civ. pentru a fi luat în

considerare ca un contract de împrumut, reprezentând doar un început de dovadă

scrisă care poate fi completat cu alte mijloace de probă, respectiv răspunsurile

la interogatoriu, martori și prezumții, etc.

Aceasta întrucât înscrisul respectiv

nu a fost scris de mâna celui împrumutat, ci de fiica reclamantei, nu poartă

mențiunea „bun și aprobat” cu arătarea în litere a sumei împrumutate, urmată de

semnătura acestuia.

Acest înscris coroborat cu celelalte

probe administrate în cauză au conturat ideea că între părți a existat

împrumutul ce constituie obiectul litigiului, însă nu în condițiile stipulate

în înscrisul sub semnătură privată din 21 mai 2004.

Asupra acestui împrumut, pârâtul a

susținut că a fost achitat în întregime, în mai multe tranșe, respectiv suma de

700.000 lei (RON) achitați direct reclamantei; suma de 500.000 lei (RON),

achitați prin intermediul numitei B.D. și respectiv suma de 500.000 lei (RON)

achitați de către SC M.E. SRL (societatea pârâtului) către SC A.M.D. C. SRL (societate

patronată de fiica reclamantei).

Această modalitate de plată a fost

convenită între părți, conform susținerilor pârâtului și confirmată prin depozițiile

celor doi martori audiați în cauză, coroborate cu înscrisurile depuse la dosar.

Referitor la aceste înscrisuri însă

rezultă faptul că prin intermediul SC U. SRL s-a restituit doar suma de 4

miliarde lei vechi și nu de 5 miliarde cum a susținut pârâtul, sume plătite de

către SC M.E. SRL către SC A.M.D. C. SRL.

În același timp, celelalte

înscrisuri depuse la fond de către pârât, filele 19 – 24, confirmă plata sumei

de 500.000 lei (RON), prin intermediul numitei B.E.

În condițiile în care s-a recunoscut

existența între părți a împrumutului ce face obiectul litigiului, nu este pe

deplin lămurită situația, potrivit căreia pârâtul a restituit în totalitate

împrumutul de 1.950.000 lei și dacă plățile efectuate de către acesta au vizat

acest împrumut sau celelalte împrumuturi contractate de către pârât de la reclamantă.

Aceasta, întrucât pârâtul a

susținut, fapt real, că a restituit reclamantei, prin intermediul mamei sale,

și suma de 2,5 miliarde lei, însă reclamanta a susținut că suma respectivă a

fost achitată în contul altui împrumut.

Se impune așadar completarea probatoriului

pentru a se clarifica cu certitudine faptul restituirii în întregime a

împrumutului de către pârât și dacă sumele restituite au fost predate

reclamantei, personal sau prin intermediari, în contul împrumutului ce

constituie obiectul litigiului, sau în contul celorlalte împrumuturi încheiate

între părți.

Față de cele arătate, Înalta Curte,

raportat la prevederile art. 312 alin. (3), teza a II-a C. proc. civ., va

admite recursul declarat de către reclamantă, va casa decizia instanței de apel

și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță, respectiv

Curtea de Apel Bacău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta D.V. împotriva deciziei nr. 166 din 13 decembrie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel Bacău, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza

aceleiași instanțe pentru rejduecare.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 15 decembrie 2009.