ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1645/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată

reclamantul I.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa

Județeană de Pensii Bihor, anularea hotărârii nr. 14190 din 6

martie 2009 emisă de pârâtă și, totodată, obligarea

acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile

prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 1 ianuarie 1943 – 6 martie

1945.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că începând cu ianuarie 1943 și până în martie 1945 a fost refugiat împreună cu părinții din localitatea Tilecuș în localitatea

Vîrciorog, fapt ce rezultă din declarațiile notariale date de

martorii B.A. și B.M. În ceea ce privește înregistrarea datei și

locului nașterii fratelui său I.I. recurentul precizează că

aceasta a avut loc după revenirea lor în satul Tilecuș la

sfârșitul anului 1945, iar la acea vreme nu se ținea cont în mod

strict de locul în care persoana se născuse efectiv.

Reclamantul a mai solicitat să

fie repus în termenul de contestație deoarece datorită stării de

sănătate nu a putut să ia cunoștință de

hotărârea atacată și să formuleze contestație în

termenul prevăzut de lege.

În susținerea acțiunii

reclamantul a depus în copie mai multe înscrisuri printre care acte de stare

civilă și declarațiile autentificate ale martorilor B.A. și

B.M.

Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 161/CA/2009-PI

din 5 octombrie 2009 Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată

de reclamant, a anulat hotărârea nr. 14190 din 6 martie 2009 și a

obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar

al O.G. nr. 105/1999, modificată și completată prin Legea nr.

189/2000, pentru perioada 1 ianuarie 1943 - 6 martie 1945.

Pentru a adopta această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că

din declarațiile notariale date de B.M. și B.A. rezultă că

reclamantul împreună cu părinții au fost refugiați din

ianuarie 1943 până în martie 1945 din localitatea Tilecuș în Vîrciorog.

Din înscrisurile existente la dosar, rezultă că atât B.M. cât

și B.A. au obținut o hotărâre de stabilire a calității

de beneficiar al O.G. nr. 105/1999 aprobată de Legea nr. 189/2000

hotărâri prin care s-a stabilit că cei doi au fost

strămutați în altă localitate decât cea de domiciliu din motive

etnice în perioada 1 noiembrie 1940-15 septembrie 1944.

Instanța de fond a constatat că din declarațiile

notariale date de către martorii B.A. și B.M. rezultă faptul

că reclamantul împreună cu familia a părăsit locuința

familială situată dincolo de granița stabilită în urma

dictatului de la Viena, din motive de securitate impuse de riscul evident al

suportării persecuțiilor din motive etnice din partea trupelor de

ocupație.

Împrejurarea că în actul de identitate al fratelui reclamantului

apare ca loc al nașterii localitatea Tilecuș nu este de natură a

duce la respingerea cererii formulate de către reclamant prin aprecierea

probelor ca fiind neconcludente și contradictorii cum susține pârâta,

întrucât este de notorietate faptul că persoanele născute în perioada

în care părinții lor au fost refugiați, au fost declarate la

autorități ulterior, după reîntoarcerea din refugiu în

localitățile de domiciliu, iar locul nașterii a fost trecut ca

fiind localitatea de domiciliu.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de a fi repus în

termenul de formulare a contestației, instanța de fond a reținut

că pârâta nu a invocat tardivitatea formulării

contestației, iar din actele depuse la dosar

nu rezultă data comunicării hotărârii

atacate astfel

că instanța a apreciat că este depusă în termen.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta

Casa Județeană de Pensii Bihor a declarat recurs criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că din declarațiile notariale ale martorilor

B.A. și B.M., reiese că, intimatul împreună cu

părinții săi, s-au refugiat în perioada ianuarie 1943- martie

1945 din localitatea Tilecuș în localitatea Varciorog, iar din

adeverința nr. 1600 din 12 decembrie 2008, eliberată de către

Direcția Județeană a Arhivelor Bihor, reiese faptul că,

instituția deține doar evidența refugiaților din teritoriul

intrat sub administrația maghiară în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, în teritoriul României.

În

condițiile în care fratele intimatului I.I., s-a născut la data de 12

iulie 1944, în localitatea Tilecuș, localitate din care martorii

susțin că intimatul s-ar fi refugiat împreună cu

părinții începând cu luna ianuarie 1943 până în luna martie

1945, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 a apreciat că actele

depuse la dosar sunt contradictorii și neconcludente pentru dovedirea

calității de refugiat a intimatului.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art.

304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

fondat.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui

act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor

instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situații

expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate

se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată

să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să acorde

drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau

au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr.

105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act

normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face

cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta

nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Intimatul-reclamant a încercat

să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin

intermediul probei testimoniale.

În scopul emiterii eventualelor abuzuri

în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este

necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte

că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Este adevărat că la dosarul

cauzei au fost depuse hotărâri prin care li se recunoaște martorilor

calitatea de persoană refugiată, însă din actele dosarului

rezultă că fratele recurentului s-a născut la data de 12 iulie 1944,

în localitatea Ticleuș, localitate din care intimatul-reclamant

susține că s-ar fi refugiat împreună cu părinții,

începând cu luna ianuarie 1943.

Or, situația reținută de instanța

de fond că această împrejurare nu este de natură a duce la respingerea

cererii deoarece este de notorietate faptul că persoanele născute în

perioada refugiului au fost declarate ulterior, este greșită și

nu poate fi reținută.

Din actele dosarului rezultă, fără

putință de tăgadă, că înscrisurile și

declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în

motivarea hotărârii, nu respectă cerințele prevăzute de

lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art.

129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o

soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie

să aibă rol activ, fiind datori, să pună întrebări

părților sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de

fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt

cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va

găsi de cuviință, chiar dacă părțile se

împotrivesc.

De asemenea, instanța este datoare

să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi

adevărul și pentru a preveni orice greșeală în

cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea

drepturilor și intereselor lor.

Având în vedere considerentele

sentinței recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de

față, a fost încălcat principiul nemijlocirii.

Acest principiu constă în

obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate

elementele care servesc la dezlegarea pricinii. Instanța trebuie

să-și sprijine soluția adoptată pe probe primare, ceea ce

presupune un raport nemijlocit între probă și fapt.

Activitatea de judecată presupune reconstituirea unor fapte care au

avut loc în trecut, iar pentru aceasta trebuie să se folosească

înscrisuri, depoziții de martori, probe materiale, instanța urmând a

cerceta nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale (potrivit

art. 112 și art. 139 C. proc. civ. părțile pot depune copii

certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună

înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor,

astfel încât judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori

care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci să nu se

bazeze pe depoziții extrajudiciare, ori pe depozițiile unor martori

care au auzit faptele de la alte persoane), dispunând efectuarea unei

cercetări la fața locului.

Nu

întotdeauna este posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanța

fiind uneori nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe

declarațiile unor martori care cunosc faptele din auzite etc.,

situații în care trebuie să se acorde o atenție deosebită

aprecierii unor asemenea probe derivate.

Or, în cauza de față,

instanța de fond a ignorat acte oficiale, înscrisuri autentice, respectiv

certificatul de naștere al fratelui reclamantului.

Procedând în acest mod, hotărând în

baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc

adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată cu

consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate

apărările și susținerile părților, să

audieze nemijlocit martorii, iar în privința certificatului de stare

civilă aprecierea probei se va face cu respectarea Legii nr. 119/1996.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art.

312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., recursul va fi admis iar sentința

atacată va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței civile nr.

161/CA/2009-PI din 5 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 martie 2010.