ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1645/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamantul I.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, anularea hotărârii nr. 14190 din 6 martie 2009 emisă de pârâtă și, totodată, obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 1 ianuarie 1943 – 6 martie 1945. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că începând cu ianuarie 1943 și până în martie 1945 a fost refugiat împreună cu părinții din localitatea Tilecuș în localitatea Vîrciorog, fapt ce rezultă din declarațiile notariale date de martorii B.A. și B.M. În ceea ce privește înregistrarea datei și locului nașterii fratelui său I.I.

recurentul precizează că aceasta a avut loc după revenirea lor în satul Tilecuș la sfârșitul anului 1945, iar la acea vreme nu se ținea cont în mod strict de locul în care persoana se născuse efectiv. Reclamantul a mai solicitat să fie repus în termenul de contestație deoarece datorită stării de sănătate nu a putut să ia cunoștință de hotărârea atacată și să formuleze contestație în termenul prevăzut de lege. În susținerea acțiunii reclamantul a depus în copie mai multe înscrisuri printre care acte de stare civilă și declarațiile autentificate ale martorilor B.A. și B.M. Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 161/CA/2009-PI din 5 octombrie 2009 Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamant, a anulat hotărârea nr. 14190 din 6 martie 2009 și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al O.G.

nr. 105/1999, modificată și completată prin Legea nr. 189/2000, pentru perioada 1 ianuarie 1943 - 6 martie 1945. Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că din declarațiile notariale date de B.M. și B.A. rezultă că reclamantul împreună cu părinții au fost refugiați din ianuarie 1943 până în martie 1945 din localitatea Tilecuș în Vîrciorog. Din înscrisurile existente la dosar, rezultă că atât B.M. cât și B.A. au obținut o hotărâre de stabilire a calității de beneficiar al O.G. nr. 105/1999 aprobată de Legea nr. 189/2000 hotărâri prin care s-a stabilit că cei doi au fost strămutați în altă localitate decât cea de domiciliu din motive etnice în perioada 1 noiembrie 1940-15 septembrie 1944. Instanța de fond a constatat că din declarațiile notariale date de către martorii B.A.

și B.M. rezultă faptul că reclamantul împreună cu familia a părăsit locuința familială situată dincolo de granița stabilită în urma dictatului de la Viena, din motive de securitate impuse de riscul evident al suportării persecuțiilor din motive etnice din partea trupelor de ocupație. Împrejurarea că în actul de identitate al fratelui reclamantului apare ca loc al nașterii localitatea Tilecuș nu este de natură a duce la respingerea cererii formulate de către reclamant prin aprecierea probelor ca fiind neconcludente și contradictorii cum susține pârâta, întrucât este de notorietate faptul că persoanele născute în perioada în care părinții lor au fost refugiați, au fost declarate la autorități ulterior, după reîntoarcerea din refugiu în localitățile de domiciliu, iar locul nașterii a fost trecut ca fiind localitatea de domiciliu.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de a fi repus în termenul de formulare a contestației, instanța de fond a reținut că pârâta nu a invocat tardivitatea formulării contestației, iar din actele depuse la dosar nu rezultă data comunicării hotărârii atacate astfel că instanța a apreciat că este depusă în termen. Împotriva acestei hotărâri, pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că din declarațiile notariale ale martorilor B.A.

și B.M., reiese că, intimatul împreună cu părinții săi, s-au refugiat în perioada ianuarie 1943- martie 1945 din localitatea Tilecuș în localitatea Varciorog, iar din adeverința nr. 1600 din 12 decembrie 2008, eliberată de către Direcția Județeană a Arhivelor Bihor, reiese faptul că, instituția deține doar evidența refugiaților din teritoriul intrat sub administrația maghiară în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, în teritoriul României. În condițiile în care fratele intimatului I.I., s-a născut la data de 12 iulie 1944, în localitatea Tilecuș, localitate din care martorii susțin că intimatul s-ar fi refugiat împreună cu părinții începând cu luna ianuarie 1943 până în luna martie 1945, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 a apreciat că actele depuse la dosar sunt contradictorii și neconcludente pentru dovedirea calității de refugiat a intimatului.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situații expres prevăzute de lege. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Intimatul-reclamant a încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale. În scopul emiterii eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Este adevărat că la dosarul cauzei au fost depuse hotărâri prin care li se recunoaște martorilor calitatea de persoană refugiată, însă din actele dosarului rezultă că fratele recurentului s-a născut la data de 12 iulie 1944, în localitatea Ticleuș, localitate din care intimatul-reclamant susține că s-ar fi refugiat împreună cu părinții, începând cu luna ianuarie 1943. Or, situația reținută de instanța de fond că această împrejurare nu este de natură a duce la respingerea cererii deoarece este de notorietate faptul că persoanele născute în perioada refugiului au fost declarate ulterior, este greșită și nu poate fi reținută. Din actele dosarului rezultă, fără putință de tăgadă, că înscrisurile și declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, să pună întrebări părților sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc. De asemenea, instanța este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Având în vedere considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de față, a fost încălcat principiul nemijlocirii. Acest principiu constă în obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii. Instanța trebuie să-și sprijine soluția adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă și fapt. Activitatea de judecată presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar pentru aceasta trebuie să se folosească înscrisuri, depoziții de martori, probe materiale, instanța urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale (potrivit art. 112 și art. 139 C. proc.

civ. părțile pot depune copii certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor, astfel încât judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze pe depoziții extrajudiciare, ori pe depozițiile unor martori care au auzit faptele de la alte persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la fața locului. Nu întotdeauna este posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanța fiind uneori nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declarațiile unor martori care cunosc faptele din auzite etc., situații în care trebuie să se acorde o atenție deosebită aprecierii unor asemenea probe derivate.

Or, în cauza de față, instanța de fond a ignorat acte oficiale, înscrisuri autentice, respectiv certificatul de naștere al fratelui reclamantului. Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și susținerile părților, să audieze nemijlocit martorii, iar în privința certificatului de stare civilă aprecierea probei se va face cu respectarea Legii nr. 119/1996. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., recursul va fi admis iar sentința atacată va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței civile nr. 161/CA/2009-PI din 5 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 martie 2010.