ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 537/2003

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Secția comercială și de contencios administrativ

a Tribunalului Prahova, prin sentința nr. 457 din 16 martie 2001 a respins ca

nefondată acțiunea reclamantului C.C., domiciliat în Ploiești, prin care a

chemat în judecată pârâții D.C., domiciliat în Ploiești, și S.C. B. SRL, cu

sediul în com. Blejoi pentru a fi obligați la plata cotei din beneficiul

realizat de societate în anii 1993, 1994 și 1995, conform convenției încheiate

la 30 octombrie 1990 cu D.C., a dobânzilor aferente și a cotei corespunzătoare

de ½ din părțile sociale primite de pârât la excluderea din societate,

deși aceasta s-a produs din culpa acestuia.

S-a apreciat că între cele două părți, persoane

fizice, a intervenit o convenție sub semnătură privată pentru finanțarea S.C.

C.R.S.A. din Blejoi, în prezent S.C. B. SRL, potrivit căreia reclamantul a

achitat lui D.C. suma de 90.000.000 lei, urmând ca ambii să participe în mod

egal la beneficii și pierderi, beneficiile putând fi reinvestite, iar aportul

adus neputând fi retras înainte de împlinirea a cel puțin un an financiar.

Convenția nu poate produce efecte față de

societate, nefiind perfectată în condițiile art. 251 C. com. și nefiind

însușită de ceilalți asociați, așa încât reclamantul nu poate pretinde

dividende și nici dobânzi la acestea.

Secția de contencios administrativ și comercial

a Curții de Apel Ploiești, prin decizia nr. 799 din 15 iunie 2001, a admis

apelul reclamantului, a schimbat sentința primei instanțe, a admis acțiunea

precizată și l-a obligat pe pârâtul D.C. să plătească acestuia 79.572.747 lei

contravaloarea părților sociale, 34.130.220 lei reprezentând dividendele

aferente lor și 665.000 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut că actul încheiat

între cele două părți persoane fizice, este producător de efecte, în limitele

convenite și între persoanele semnatare, ținând cont și de decizia nr. 2209/1995

a Curții de Apel Ploiești care a stabilit această situație, cu autoritatea

lucrului judecat.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat

recurs pârâtul D.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, încadrând

motivele de recurs în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă susținere constă în privarea sa de

dreptul de apărare prin respingerea cererii de amânare a cauzei pentru

angajarea unui apărător.

O altă susținere constă în greșita invocare a

autorității de lucru judecat a deciziei nr. 2209/1995 a Curții de Apel

Ploiești, nefiind întrunite cerințele art. 1201 C. civ.

Susținerile sunt neîntemeiate.

Art. 156 C. proc. civ., stabilește facultatea

instanței de a acorda un termen pentru lipsă de apărare, dacă cererea formulată

este temeinic motivată.

Invocarea de către parte a unor motive temeinice

lipsește în speță, având în vedere faptul că inexistența mijloacelor financiare

este o simplă afirmație a părții, care a avut la dispoziție un interval mai

mare de o lună pentru angajarea apărătorului.

Este nefondată și susținerea că în mod greșit

s-a invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2209 din 6 octombrie

1995 a Curții de Apel Ploiești, prin care s-a respins recursul declarat

împotriva deciziei nr. 326 din 14 februarie 1995 a secției civile a

Tribunalului Prahova.

Acest litigiu s-a judecat între C.C. ( reclamant

ca și în prezenta cauză) și D.C. (pârât ca și în prezenta cauză), având ca obiect

cota cuvenită din beneficiul S.C. B. SRL (ca și în prezenta cauză),

constatându-se corect existența autorității de lucru judecat.

Existența unui pârât în plus (S.C. B. SRL) nu

schimbă caracterul identic al sumelor revendicate, instanța a cărei hotărâre se

cenzurează, reținând corect existența unor raporturi juridice circumscrise

numai la cele două persoane fizice, nefiind justificată invocarea ca temei

juridic a art. 251 C. com.

În fine, între obiectele celor două litigii nu

există diferență decât de cuantum, justificat prin trecerea timpului, temeiul

pretențiilor fiind identic.

Așa fiind, recursul declarat în cauză urmează a

fi respins ca nefondat conform art. 312 C. proc. civ.

Conform art. 274 și urm. C. proc. civ.,

recurentul urmează a fi obligat să plătească intimatului suma de 4.000.000 lei

reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul D.C. împotriva deciziei nr. 799 din 15 iunie 2001 a Curții

de Apel Ploiești.

Obligă recurentul la 4.000.000 lei cheltuieli de

judecată către intimatul reclamant C.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 31

ianuarie 2003.