ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3822/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 21 iulie 2009 reclamanta Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat instanței de contencios administrativ să constate netemeinicia refuzului de viză emis de controlorul delegat sub nr. 43 din 21 iulie 2009, privind proiectul de operațiuni referitor la Ordonanțările de plată nr. 598-603 din 21 iulie 2009, în sumă de 1.453.475 lei și să dispună obligarea pârâtului M.F.P. la plata efectivă a sumei de 1.453.475 lei, reprezentând drepturi salariale, potrivit ordonanțării de plată menționate. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin adresa nr. 376/2009 a solicitat pârâtului deschiderea de credite bugetare pentru salariile aferente lunii iunie 2009 cererea fiind restituită.

Prin adresa din iulie 2009 M.F.P. a invocat, ca motiv al restituirii dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009. Prin sentința civilă nr. 2873 din 09 iulie 2009 Curtea de Apel București a admis acțiunea Înaltei Curți de Casație și Justiție și a obligat pârâtul să deschidă creditele bugetare, constatând că dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 nu sunt incidente în această speță. Cu toate acestea operațiunea de ordonanțare de plată a fost refuzată parțial prin adresa din 21 septembrie 2009 a controlorului financiar preventiv, invocându-se aceleași dispoziții legale, respectiv O.U.G. nr. 71/2009. Acest refuz de avizare a ordonanțărilor de plată este un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004.

Prevederile invocate de controlorul delegat, a mai arătat reclamanta, nu sunt aplicabile în ce privește ordonanțarea susmenționată, întrucât actul normativ invocat de pârât se referă la procedura de executare silită a sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești devenite titluri executorii, sume ce pot fi precis determinate, iar nu la plata salariilor, astfel cum acestea au fost stabilite prin documente justificative, care și-au produs și continuă să-și producă efectele. S-a mai afirmat faptul că drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de lege, conform art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Or salariul judecătorilor de la Înalta Curtea de Casație și Justiție a fost stabilit, în raport cu hotărârile judecătorești definitive și irevocabile și în raport cu decizia pronunțată în recursul în interesul legii, iar cele două sporuri au fost incluse prin ordin al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție în carnetul de muncă al judecătorilor. Neacordarea acestor drepturi ar echivala cu o întoarcere a executării. În ceea ce privește recursul în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 21/2008 reclamanta a mai arătat că efectele deciziei nu au fost afectate de pronunțarea Deciziei nr. 838/2009 a Curții Constituționale întrucât Curtea Constituțională nu este competentă să invalideze o hotărâre pronunțată de o instanță de judecată.

Printr-o cerere precizatoare a acțiunii reclamanta a arătat că înțelege să își modifice acțiunea în sensul de a solicita chemarea în judecată și a Curții de Conturi pentru opozabilitate. M.F.P. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respinsă motivat prin încheierea de ședință din data de 23 iulie 2009, încheiere ce face parte integrantă din hotărârea atacată. Totodată a mai formulat și întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă iar pe fond respingerea ei ca neîntemeiată. În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii pârâtul a arătat că prin acțiune se contestă legalitatea refuzului de emitere a vizei controlorului delegat or potrivit art. 21 din O.G.

nr. 119/1999 doar Curtea de Conturi poate cenzura acest refuz. Curtea de Conturi însă a confirmat legalitatea refuzului de viză al controlorului delegat iar reclamanta nu a înțeles să conteste acest act al Curții de Conturi. Pe fond a arătat că potrivit O.U.G. nr. 71/2009 sunt suspendate plățile sumelor stabilite prin titluri executorii pentru drepturi salariale ale personalului din sectorul bugetar. Acest act normativ se aplică tuturor operațiunilor de plată ulterioare intrării lui în vigoare. Prin ordonanța respectivă nu se aduce atingere existenței dreptului ci este suspendată doar realizarea lui. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2903 din 24 iulie 2009 a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

A admis acțiunea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție în contradictoriu cu M.F.P. și Curtea de Conturi și a constatat că refuzul de viză emis de controlorul delegat sub nr. 43 din 21 iulie 2009 privind proiectul de operațiuni referitor la Ordonanțările de plată numerele 598, 599, 600, 601, 602 și 603 din 21 iulie 2009 în sumă de 1.453.475 lei, confirmat ca fiind întemeiat de către Curtea de Conturi, este nejustificat și a dispus obligarea pârâtului M.F.P. la plata acestor drepturi salariale conform ordonanțărilor menționate în termen de o zi de la pronunțare. Executorie de drept.

Pentru a hotărî astfel această instanță a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția inadmisibilității: S-a constatat că refuzul de viză pentru ordonanțările de plată a drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 nu se înscrie în nici una dintre excepțiile reglementate de Legea nr. 554/2004, art. 5 alin. (1) și (2). Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. Având în vedere definiția refuzului nejustificat de a soluționa o cerere, reglementată de art. 2 alin. (1) ca fiind „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane”, s-a constatat că refuzul pârâtului de avizare a ordonanțărilor de plată pentru plata salariilor aferente lunii iunie 2009 se încadrează în definiția suscitată.

În ceea ce privește rolul Curții de Conturi s-a constatat că aceasta nu emite un act administrativ ci doar verifică temeinicia actului emis de controlorul financiar având doar posibilitatea să îl invalideze dacă îl consideră neîntemeiat. Astfel că nu este necesară atacarea distinctă a adresei prin care Curtea de Conturi confirmă legalitatea refuzului de viză. Pe fondul cauzei instanța a constatat că refuzul parțial de viză exprimat prin adresa din 21 iulie 2009, privind ordonanțările de plată a drepturilor salariale numerele 598 – 603 este neîntemeiată. Măsura refuzului de viză pentru plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru sporul de confidențialitate a fost justificată de dispozițiile O.U.G.

nr. 71/2009 care, în opinia pârâtului, amână plata acestor drepturi salariale. Or, a reținut instanța de fond, O.U.G. nr. 71/2009 se referă la creanțele certe și lichide, stabilite ca atare prin hotărâri judecătorești executorii, nu și la drepturile bănești care nu sunt lichide întrucât nu pot fi determinate prin dispozitivul hotărârilor și nici din acte de genul celor prevăzute de art. 379 alin. (4) C. proc. civ. Din expunerea de motive a actului normativ invocat rezultă intenția legiuitorului de a institui o reglementare specială, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sistemul bugetar, datorită influenței substanțiale asupra bugetului de stat pe anul 2009. Așadar, acest act normativ nu este aplicabil datoriilor curente pentru aceste sporuri.

Instanța a mai reținut de asemenea că hotărârea este executorie de drept, conform art. 278 pct. 1 C. proc. civ. raportat la art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 întrucât sumele ordonanțate constituie drepturi salariale, instituind un termen de executare de o zi. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs M.F.P. și Curtea de Conturi a României criticând hotărârea ca nelegală și netemeinică sub următoarele aspecte: 1. Prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) (art. 304 pct. 5 C. proc. civ. ). În mod nelegal, au susținut recurenții, curtea de apel a calificat acțiunea ca fiind „suspendare executare act administrativ”, încercând să justifice faptul că pârâții aveau să fie citați cu 24 ore înaintea termenului fixat.

S-a încălcat în acest mod dreptul la apărare al pârâților care implică și faptul ca partea să aibă la dispoziție un termen rezonabil pentru a-și pregăti apărarea. „Urgența” este reglementată de lege, or Legea nr. 554/2004 vorbește de „urgență” fără a identifica un termen atunci când este vorba de citarea părților. Astfel că, atâta timp cât nu există o prevedere specială în Legea nr. 554/2004 se aplică dispozițiile Codului de procedură civilă, respectiv art. 114 1 alin. (3) (norma generală aplicabilă în cauză), care stabilesc că primul termen de judecată va fi cu cel puțin 15 zile de la data primirii citației, iar în pricinile urgente cu cel puțin 5 zile. 2. Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C. proc.

civ.). Recurenții au susținut că instanța judecătorească s-a substituit în atribuțiile puterii legislative/executive stabilind un termen de o zi pentru executarea hotărârii judecătorești atâta timp cât legiuitorul a reglementat în mod expres alte termene în care se execută hotărârea judecătorească pronunțată în materia contenciosului administrativ, (se face referire la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ). Recurentul a făcut trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009 referitoare la sesizarea Președintelui României privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.

A mai precizat de asemenea, în legătură cu acest motiv de recurs, că instanța de fond a stabilit ca termen de executare a hotărârii - o zi de la pronunțare, reținându-se în mod greșit dispozițiile art. 278 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cu toate că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004. Excepția inadmisibilității acțiunii, a fost nejustificat respinsă de prima instanță. M.F.P., prin prisma atribuțiilor legale ce îi revin, analizează cererile formulate de către ordonatorii principali de credite, având ca obiect deschiderea de credite bugetare și verifică îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru încuviințarea acestora. Actul prin care refuză la viză astfel de cereri este supus controlului de legalitate al Curții de Conturi.

Or, atâta timp cât un act normativ reglementează o procedură administrativă de „deschidere a creditelor bugetare” a susținut recurenta, o acțiunea judecătorească prin care s-a urmărit evitarea acestei proceduri are caracter inadmisibil, instanța depășind în acest caz atribuțiile puterii judecătorești. Modalitatea de acordare a vizei de control financiar preventiv este reglementată prin O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv, cu modificările și completările ulterioare. Având în vedere procedura stabilită prin acest act normativ, respectiv existența unui refuz de viză de control financiar delegat, efectuarea operațiunii pe propria răspundere, informarea în scris a Curții de Conturi și a M.F.P.

de către controlorul delegat precum și sesizarea Curții de Conturi în condițiile art. 21 alin. (4) din O.G. nr. 119/1999 așa cum a fost modificată prin O.G. nr. 8/2009, singurul act care poate fi contestat în fața instanței de contencios administrativ, este actul prin care Curtea de Conturi constată că refuzul de viză a fost acordat în mod corect. 3.Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Prin hotărârea pronunțată instanța de fond, încălcând dispozițiile art. 261 C. proc. civ., nu a analizat apărările formulate de pârâți și nu a reținut situația de fapt și dispozițiile legale incidente cauzei.

Deși la primul termen de judecată M.F.P. a formulat cerere de recuzare a completului de judecată și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în motivarea hotărârii recurate instanța nu numai că nu a motivat respingerea acestora, dar nu a făcut nicio mențiune asupra faptului că acestea au fost invocate. 4. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că ordonanța nu ar fi aplicabilă drepturilor salariale curente. Actul normativ în discuție, respectiv O.U.G. nr. 71/2009 conține norme de procedură care sunt de aplicabilitate imediată, reglementând în același timp printr-un articol cu natură de normă specială/tranzitorie – art. 3 – și situația hotărârilor judecătorești care ar fi trebuit executate potrivit O.U.G.

nr. 75/2008. Ordonanța vizează modul de plată a sporurilor acordate prin hotărâri judecătorești, care nu sunt reglementate prin lege și în nici un caz nu are în vedere salariul de încadrare sau alte sporuri stabilite potrivit legii (spor vechime, indemnizație de conducere, etc.) la care este îndreptățită orice persoană încadrată în muncă. De asemenea ordonanța nu reglementează reguli de plată a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile în funcție de data pronunțării acestora, ci doar stabilește data la care urmează a fi făcută plata, nefiind astfel afectată în nici un fel existența dreptului, ci doar realizarea lui, respectiv modul de plată în anul 2009. S-a susținut de asemenea că instanța de fond a reținut eronat și faptul că ordonanța nu ar fi aplicabilă drepturilor bănești acestea nefiind lichide, întrucât tocmai alin. (4) al art. 379 C. proc.

civ. confirmă faptul că drepturile salariale sunt lichide acestea fiind trecute în carnetul de muncă, în cuantum fix, sporul fiind stabilit printr-o simplă operație matematică de înmulțire a acestuia cu un procent, rezultatul fiind astfel foarte ușor determinabil. Așa fiind refuzul de viză emis de controlorul delegat din cadrul M.F.P. nu reprezintă un refuz nejustificat întrucât a fost exprimat cu respectarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002 și în considerarea dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009.

Recurentul a menționat de asemenea ca motiv pentru care s-a ales varianta amânării plății acestor drepturi: influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență consecințele privind imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar, interesul general public ce constituie situație de urgență extraordinară. În fine, recurenții au mai criticat sentința instanței de fond și sub aspectul caracterului ei executoriu, precizând că litigiul nu a reprezentat un litigiu de muncă pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 278 alin. (1) C. proc.

civ., întrucât între părțile din dosar nu au existat raporturi juridice ca de la angajat la angajator iar natura juridică a sumelor care au fost solicitate de către reclamantă, prin această acțiune, se regăsește în prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice și nicidecum în C. muncii sau alt act normativ privind salarizarea unor categorii de angajați. Examinând motivele de recurs invocate, inclusiv dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate pentru următoarele considerente: 1. Instanța de fond nu a încălcat normele procedurale prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. prin citarea părții cu o zi înaintea termenului de judecată stabilit.

Într-adevăr dispozițiile art. 114 1 alin. (3) C. proc. civ. stipulează faptul că p rimul termen de judecată va fi stabilit astfel încât de la data primirii citației pârâtul să aibă la dispoziție cel puțin 15 zile pentru a-și pregăti apărarea, iar în procesele urgente, cel puțin 5 zile. Art. 89 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. completează în această materie dispozițiile precitate stabilind că în pricinile urgente termenul poate fi mai scurt, după aprecierea instanței. Or, în cauza de față acțiunea a fost formulată pe calea contenciosului administrativ care reglementează o procedură a judecății de urgență și cu precădere prin art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Așa fiind și cum urgența cauzei nu poate fi contestată, instanța are posibilitatea stabilirii unui termen foarte scurt pentru soluționarea unor astfel de cauze.

În ceea ce privește cererile formulate de intimați pentru lipsă de apărare, respingerea acestora nu este de natură să ducă la o casare a hotărârii. Dispozițiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. lasă la aprecierea instanței posibilitatea acordării unui nou termen pentru acest motiv, iar cele ale alineatului 2 stabilesc că instanța va amâna pronunțarea hotărârii în situația în care respinge cererea. În ceea ce privește cauza de față s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ. și s-a amânat pronunțarea hotărârii. De altfel în dosar au fost formulate apărări prin invocarea unei excepții de neconstituționalitate, depunerea de întâmpinare precum și note scrise. 2. Instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Prin stabilirea în cuprinsul hotărârii a unui termen de executare instanța fondului nu s-a substituit legiuitorului și nu a modificat norme juridice. Reținând regimul juridic al sumelor ordonanțate, acela de drepturi salariale, Curtea de apel în mod corect a făcut aplicarea dispozițiilor art. 278 pct. 1 C. proc. civ., constatând executorie de drept și stabilind un termen de executare de o zi. Completarea prevederilor legii contenciosului administrativ cu dispozițiile Codului de procedură civilă în măsura în care nu sunt incompatibile este prevăzută de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Așa fiind, cum interpretarea și aplicarea legii sunt atribute constituționale ale instanțelor judecătorești, prin exercitarea acestui drept, în cazul dat, nu s-a adus nicio atingere dreptului de legiferare, care aparține puterii legislative.

Trimiterile pe care recurentul le face la jurisdicția Curții Constituționale sunt fără relevanță în cauza de față. Instanța de fond în mod corect a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul M.F.P. Făcând o interpretare greșită a dispozițiilor art. 140 din Constituția României și a dispozițiilor art. 21 alin. (4) din O.G. nr. 119/1999 recurenții ajung la concluzia că, actul ce poate fi contestat pe cale jurisdicțională este actul emis de Curtea de Conturi, singura care poate analiza legalitatea refuzului de viză emis de M.F.P.

Î n considerarea situației de fapt și a situației de drept, anterior prezentate, răspunsul pârâtului reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, în sensul legii, expresia refuz nejustificat are următoarea semnificație: - „refuz nejustificat de a soluționa o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane". În sensul celor de mai sus refuzul se circumscrie prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c), în sensul că acesta este un act unilateral cu caracter individual, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării legii, care dă naștere unor raporturi juridice și este supus competenței instanțelor de contencios administrativ.

Prin refuzul de viză al controlorul delegat s-a exprimat explicit, cu exces de putere, voința M.F.P. de a nu răspunde favorabil solicitării Înaltei Curți de Casație și Justiție, de ordonanțare la plată a sumelor mai sus amintite, ce reprezintă sumele necesare achitării drepturilor salariate ale personalului instituției. În cauză nu sunt incidente prevederile art. 21 alin. (9) din O.G. nr. 119/1999, republicată, privind controlul intern și controlul financiar preventiv, astfel cum a fost introdus prin O.G. nr. 8 din 10 iulie 2009. Într-adevăr, Curtea de Conturi, deși este o autoritate administrativă, în situația concretă a dispozițiilor art. 21 alin. (9) din ordonanță, nu are, conform legii sale organice speciale, competența de a soluționa conflictul ce decurge din refuzul de viză de control financiar preventiv și nici reguli care să instituie o procedură bazată pe principiile contradictorialității și al asigurării dreptului la apărare.

Pronunțarea Curții de Conturi asupra refuzului controlorului delegat nu poate fi asimilată unui act administrativ de autoritate sau jurisdicțional, așa încât soluția pe care o adoptă Curtea de Conturi nu poate forma obiectul controlului nemijlocit la instanța de contencios administrativ. Conform Legii nr. 94/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, lege organică potrivit prevederilor art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituția României, Curtea de Conturi este o instituție de control financiar ale cărei competențe și atribuții sunt stabilite expres în art. 21 și urm. din lege, iar litigiile izvorâte din activitatea acesteia se soluționează în baza art. 1 alin. (4) de instanțele judecătorești specializate.

În mod evident legiuitorul s-a referit la litigiile izvorâte din activitatea reglementată prin legea organică a Curții de Conturi, context în care arătăm că prin O.G. nr. 8/2009 nu s-au modificat atribuțiile și competențele prevăzute în Legea nr. 94/1992. De altfel dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 119/1999 așa cum au fost modificate prin O.G. nr. 8/2009 nu reglementează nicio procedură administrativă prealabilă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. j) din legea contenciosului administrativ, în ceea ce privește refuzul de viză a controlorului delegat și de altfel nici nu ar fi fost posibil întrucât între Curtea de Conturi și M.F. nu există raporturi de subordonare în sensul că din reglementarea legală a Curții de Conturi, nu se deduce în nici un fel că aceasta ar avea caracterul unei autorități ierarhic superioare față de autoritatea care a emis actul vătămător.

Actul vătămător, respectiv refuzul de ordonanțare, este emis de M.F.P., confirmarea Curții de Conturi neavând caracter de act administrativ independent, de natură a produce efecte juridice. 3. Motivul de recurs formulat de recurent în sensul nemotivării hotărârii potrivit art. 261 C. proc. civ. este nelegal. Hotărârea instanței de fond cuprinde amănunțit toate motivele de fapt și de drept pe care se sprijină. Cererile de amânare și excepția de neconstituționalitate au fost respinse motivat de către prima instanță prin încheierea de ședință din data de 23 iulie 2009 prin care s-au consemnat dezbaterile, încheiere ce face parte integrantă din hotărârea atacată. În ceea ce privește cererea de recuzare, aceasta a fost soluționată de completul de permanență printr-o încheiere distinctă potrivit dispozițiilor regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești.

4. Hotărârea instanței de fond este legală și temeinică. Rezultă cu certitudine faptul că refuzul de viză ce face obiectul prezentei acțiuni constituie un vădit exces de putere din partea M.F.P. pentru următoarele argumente: Refuzul exprimat de M.F.P. este motivat exclusiv pe necesitatea respectării prevederilor O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Toate argumentele invocate de necesitatea respectării prevederilor O.U.G. nr. 71/2009 sunt lipsite de relevanță și străine solicitării adresate în mod legal, similar lunilor anterioare ale anului 2009 și 2008, de către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea ordonanțării la plată a salariilor personalului instituției, astfel cum acestea sunt stabilite prin documentele justificative (de stabilire a salarizării, în baza cărora au fost efectuate mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă).

Salariul lunar la care are dreptul fiecare angajat cuprinde, conform art. 155 C. muncii, „salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri", în speță aplicându-se în mod corespunzător prevederile O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției. Salariul la care are dreptul fiecare angajat al Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezintă, la data stabilită pentru plată, o creanță actuală, certă și exigibilă și a cărei plată se face conform dreptului comun în materie, și anume conform prevederilor Codului muncii. În speță, interesează dispozițiile C. muncii, astfel: „Art.

156. – Salariile de plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor Art. 161. - (1) Salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz. (4) Întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului. Art. 164. - (1) Nici o reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege." Cu alte cuvinte, plata salariilor nu poate fi blocată, amânată sau eșalonată de nicio autoritate publică în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, respectiv cele ale Codului muncii.

Or, prin refuzul ce formează obiectul acțiunii, M.F.P., cu exces de putere, împiedică plata salariilor stabilite în mod legal și plătite în aceeași compunere și același cuantum în perioada aprilie 2008 - iunie 2009, drepturi salariale care își găsesc corespondent în documentele justificative reprezentate de actele emise în vederea stabilirii drepturilor și mențiunile făcute în carnetele de muncă ale angajaților. În mod nelegal, M.F.P. refuză ordonanțarea de plată pentru plata salariilor sub pretextul că pune în discuție necesitatea de respectare a prevederilor O.U.G. nr. 71/2009. În ceea ce privește refuzul de plată al sumelor solicitate pentru plata salariilor, Înalta Curte constată că M.F.

a emis refuz de viză, apreciind că se impune numai plata unei părți din salariul personalului, cenzurând astfel modul de compunere a salariului acestora. Pe de altă parte, se constată că M.F.P. face aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 în privința plății salariilor, deși acest act normativ se referă la procedura de executare a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, iar nicidecum la plata salariilor, așa cum acestea sunt stabilite prin documente justificative, care și-au produs și continuă să își producă în mod legal efectele. Intimata-reclamantă apreciază că nu intră sub incidența O.U.G.

nr. 71/2009 sporurile deja incluse în salariile personalului Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin dispoziție a ordonatorului principal de credite, acordate prin hotărâri judecătorești, pentru următoarele motive: Aceste sporuri, pentru viitor, sunt recunoscute prin hotărâri judecătorești irevocabile și includerea lor în salarii a reprezentat executarea voluntară a obligațiilor creditorului. M.F., cu exces de putere și prin depășirea evidentă a prerogativelor stabilite prin Legea 500/2002, în sarcina acestuia, înlătură de la plată două dintre componentele salariului magistraților, respectiv sporul de risc și suprasolicitare și sporul de confidențialitate. Aceste drepturi de natură salarială fac parte din compunerea salariului magistraților, fiind incluse în salariu, ca urmare a dispoziției sau ordinului emis de ordonatorul principal de credite.

M.F., precum și orice altă autoritate, nu au competența de a cenzura modul de compunere al salariului magistraților și personalului asimilat și de a face distincție între drepturile prevăzute în O.U.G. 27/2006 și drepturile derivând din aplicarea hotărârilor judecătorești, în cadrul cărora s-a consacrat, cu autoritate de lucru judecat și deci cu efect erga omnes, dreptul magistraților și a altor categorii profesionale din sistemul justiției de a beneficia de sporul de risc și suprasolicitare și sporul de confidențialitate. În măsura în care M.F.

și orice altă autoritate procedează la efectuarea distincției enunțate mai sus, se aduce atingere în mod evident drepturilor și intereselor magistraților și altor categorii profesionale din sistemul justiției din motiv pentru care refuzul de plată integrală a salariilor, în compunerea de mai sus, capătă caracterul unui act adminsitrativ asimilat, care are caracter vătămător și în consecință instanțele judecătorești au, potrivit art. 1 din Legea 554/2004, competența de a anula actul sau de a recunoaște dreptul pretins. Pentru sporurile astfel acordate a fost emis un act administrativ al ordonatorului principal de credite și s-a dispus înscrierea lor în carnetele de muncă, astfel că ele fac parte, în prezent, din indemnizația brută lunară și nu mai pot intra sub incidența prevederilor actului normativ în discuție întrucât, cu privire la acordarea lor pentru viitor, executarea a fost încheiată.

Plata sumelor prevăzute la alin. (1) al art. 1 din ordonanță se referă exclusiv la sume ce pot fi precis determinate, întrucât doar la acestea se poate stabili executarea succesivă în anumite procente, așa cum s-a și procedat la emiterea actului normativ de față. O altă interpretare, în sensul includerii și a plăților viitoare în această formă de executare nu corespunde realității, deoarece nu s-ar putea realiza aplicarea procentelor prevăzute asupra sumelor reale, pe parcursul celor trei ani, creanțele viitoare, necuantificate la data emiterii actului normativ, neputând fi eșalonate. În acest cadru suspendarea plății unor sporuri salariale ale personalului Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al O.U.G.

nr. 71/2009, ar constitui un act de neaplicare a dispozițiilor legale interne și europene de executare a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile. Pe de altă parte, deși nu formează obiectul analizei directe, pentru motivul că o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi repusă în discuție, Înalta Curte, în vederea lămuririi soluției adoptate în prezenta cauză, precum și a naturii abuzive a refuzului de plată, precizează că hotărârile judecătorești, prin care s-au stabilit drepturile magistraților și altor categorii profesionale din sistemul justiției de a primi sporul de risc și suprasolicitare și cel de confidențialitate au avut în vedere drepturile judecătorilor, reglementate legal, sub un anumit statut profesional.

În fine motivele invocate de recurentul M.F.P. referitoare la influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a ordonanței, consecințele privind imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare, nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, nu pot fi luate în considerare. În concepția C.E.D.O. (ne referim la Cauza Burdov vs. Rusia și la Cauza Scardino vs. Italia), complexitatea procedurii interne de executare silită a sistemului bugetar al statului nu poate constitui motive pertinente pentru a scuti statul de obligația sa, în baza Convenției, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval de timp rezonabil.

De asemenea, Curtea consideră că autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Revine statelor obligația de a-și organiza sistemul legal într-o asemenea manieră încât autoritățile să își poată îndeplini obligația lor în această privință (s.n.). Cu privire la durata procedurii de executare, din punctul de vedere al Curții, dreptul de acces la justiție nu ar fi efectiv dacă executarea unei hotărâri într-un caz particular ar fi condiționată de adoptarea de către administrație a unei proceduri sau norme în domeniul respectiv. Reținem din cauza prezentată că statul are obligația de a lua toate măsurile pentru a executa hotărârea prin care a fost obligat la plata unor sume indiferent de natura acestora.

Acesta nu poate invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Statelor le revine obligația de a-și organiza sistemul legal într-o asemenea manieră încât autoritățile să își poată îndeplini obligația lor în această privință, într-un timp rezonabil. C.E.D.O. a fost confruntată și cu problema modificării unor proceduri jurisdicționale în curs de derulare în care însuși statul este parte. Într-o astfel de cauză, Curtea a decis că „principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 se opun oricărei ingerințe a puterii legislative în administrarea justiției, în scopul influențării soluționării judiciare a unui litigiu" (CEDH, 9 decembrie 1994, Papageorgion vs. Grece, Recuil 1997). În consecință, pentru motivele mai sus invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea urmează a se respinge recursurile declarate în cauză ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de M.F.P. și de Curtea de Conturi a României împotriva sentinței nr. 2903 din 24 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 august 2009.