ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3822/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3822/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 21 iulie 2009

reclamanta Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat instanței de

contencios administrativ să constate netemeinicia refuzului de viză emis de

controlorul delegat sub nr. 43 din 21 iulie 2009, privind proiectul de

operațiuni referitor la Ordonanțările de plată nr. 598-603 din 21 iulie 2009,

în sumă de 1.453.475 lei și să dispună obligarea pârâtului M.F.P. la plata

efectivă a sumei de 1.453.475 lei, reprezentând drepturi salariale, potrivit ordonanțării

de plată menționate.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin adresa nr. 376/2009 a solicitat

pârâtului deschiderea de credite bugetare pentru salariile aferente lunii iunie

2009 cererea fiind restituită. Prin adresa din iulie 2009 M.F.P. a invocat, ca

motiv al restituirii dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009.

Prin sentința civilă nr. 2873 din 09 iulie 2009 Curtea de Apel București

a admis acțiunea Înaltei Curți de Casație și Justiție și a obligat pârâtul să

deschidă creditele bugetare, constatând că dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 nu

sunt incidente în această speță.

Cu toate acestea operațiunea de ordonanțare de plată a fost refuzată

parțial prin adresa din 21 septembrie 2009 a controlorului financiar preventiv,

invocându-se aceleași dispoziții legale, respectiv O.U.G. nr. 71/2009.

Acest refuz de avizare a ordonanțărilor de plată este un refuz

nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004. Prevederile

invocate de controlorul delegat, a mai arătat reclamanta, nu sunt aplicabile în

ce privește ordonanțarea susmenționată, întrucât actul normativ invocat de

pârât se referă la procedura de executare silită a sumelor prevăzute în

hotărârile judecătorești devenite titluri executorii, sume ce pot fi precis

determinate, iar nu la plata salariilor, astfel cum

acestea au fost stabilite prin documente justificative, care

și-au produs și continuă să-și producă efectele.

S-a

mai afirmat faptul că drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu

pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de lege, conform art.

74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Or salariul judecătorilor de la Înalta

Curtea de Casație și Justiție a fost stabilit, în

raport cu hotărârile judecătorești definitive și irevocabile

și în raport cu decizia pronunțată în recursul în interesul legii, iar cele

două sporuri au fost incluse prin ordin al Președintelui Înaltei Curți de

Casație și Justiție în carnetul de muncă al judecătorilor. Neacordarea acestor

drepturi ar echivala cu o întoarcere a executării.

În

ceea ce privește recursul în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 21/2008

reclamanta a mai arătat că efectele deciziei nu au fost afectate de pronunțarea

Deciziei nr. 838/2009 a Curții Constituționale întrucât Curtea Constituțională

nu este competentă să invalideze o hotărâre pronunțată de o instanță de

judecată.

Printr-o cerere precizatoare a acțiunii reclamanta a arătat că înțelege

să își modifice acțiunea în sensul de a solicita chemarea în judecată și a

Curții de Conturi pentru opozabilitate.

M.F.P. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1

și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respinsă motivat prin încheierea

de ședință din data de 23 iulie 2009, încheiere ce face parte integrantă din hotărârea atacată.

Totodată

a mai formulat și întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă

iar pe fond respingerea ei ca neîntemeiată.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii pârâtul a arătat că prin

acțiune se contestă legalitatea refuzului de emitere a vizei controlorului

delegat or potrivit art. 21 din O.G. nr. 119/1999 doar Curtea de Conturi poate

cenzura acest refuz. Curtea de Conturi însă a confirmat legalitatea refuzului

de viză al controlorului delegat iar reclamanta nu a înțeles să conteste acest

act al Curții de Conturi.

Pe fond a arătat că potrivit O.U.G. nr. 71/2009 sunt suspendate plățile

sumelor stabilite prin titluri executorii pentru drepturi salariale ale

personalului din sectorul bugetar. Acest act normativ se aplică tuturor

operațiunilor de plată ulterioare intrării lui în vigoare. Prin ordonanța

respectivă nu se aduce atingere existenței dreptului ci este suspendată doar

realizarea lui.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, prin sentința civilă nr. 2903 din 24 iulie 2009 a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

A admis acțiunea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

contradictoriu cu M.F.P. și Curtea de Conturi și a constatat că refuzul de viză

emis de controlorul delegat sub nr. 43 din 21 iulie 2009 privind proiectul de

operațiuni referitor la Ordonanțările de plată numerele 598, 599, 600, 601, 602

și 603 din 21 iulie 2009 în sumă de 1.453.475 lei, confirmat ca fiind întemeiat

de către Curtea de Conturi, este nejustificat și a dispus obligarea pârâtului M.F.P.

la plata acestor drepturi salariale conform ordonanțărilor menționate în termen

de o zi de la pronunțare. Executorie de drept.

Pentru a hotărî astfel

această instanță a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității:

S-a constatat că refuzul de

viză pentru ordonanțările de plată a drepturilor salariale aferente lunii iunie

2009 nu se înscrie în nici una dintre excepțiile reglementate de Legea nr. 554/2004,

art. 5 alin. (1) și (2).

Potrivit art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004 se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes

legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul

legal.

Având în vedere definiția

refuzului nejustificat de a soluționa o cerere, reglementată de art. 2 alin.

(1) ca fiind „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva

cererea unei persoane”, s-a constatat că refuzul pârâtului de avizare a

ordonanțărilor de plată pentru plata salariilor aferente lunii iunie 2009 se

încadrează în definiția suscitată.

În ceea ce privește rolul

Curții de Conturi s-a constatat că aceasta nu emite un act administrativ ci

doar verifică temeinicia actului emis de controlorul financiar având doar

posibilitatea să îl invalideze dacă îl consideră neîntemeiat. Astfel că nu este

necesară atacarea distinctă a adresei prin care Curtea de Conturi confirmă

legalitatea refuzului de viză.

Pe fondul cauzei instanța a

constatat că refuzul parțial de viză exprimat prin adresa din 21 iulie 2009,

privind ordonanțările de plată a drepturilor salariale numerele 598 – 603 este

neîntemeiată.

Măsura refuzului de viză

pentru plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru sporul

de confidențialitate a fost justificată de dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009

care, în opinia pârâtului, amână plata acestor drepturi salariale.

Or, a reținut instanța de

fond, O.U.G. nr. 71/2009 se referă la creanțele certe și lichide, stabilite ca

atare prin hotărâri judecătorești executorii, nu și la drepturile bănești care nu

sunt lichide întrucât nu pot fi determinate prin dispozitivul hotărârilor și

nici din acte de genul celor prevăzute de art. 379 alin. (4) C. proc. civ.

Din expunerea de motive a

actului normativ invocat rezultă intenția legiuitorului de a institui o reglementare

specială, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a

hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale

pentru personalul din sistemul bugetar, datorită influenței substanțiale asupra

bugetului de stat pe anul 2009.

Așadar, acest act normativ

nu este aplicabil datoriilor curente pentru aceste sporuri.

Instanța a mai reținut de

asemenea că hotărârea este executorie de drept, conform art. 278 pct. 1 C.

proc. civ. raportat la art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 întrucât sumele

ordonanțate constituie drepturi salariale, instituind un termen de executare de

o zi.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs M.F.P. și Curtea de Conturi a României criticând hotărârea ca

nelegală și netemeinică sub următoarele aspecte:

instanța a încălcat formele de procedură sub sancțiunea nulității prevăzută de art.

105 alin. (2) (art. 304 pct. 5 C. proc. civ. ).

În mod nelegal, au susținut recurenții,

curtea de apel a calificat acțiunea ca fiind „suspendare executare act

administrativ”, încercând să justifice faptul că pârâții aveau să fie citați cu

24 ore înaintea termenului fixat.

S-a încălcat în acest mod

dreptul la apărare al pârâților care implică și faptul ca partea să aibă la

dispoziție un termen rezonabil pentru a-și pregăti apărarea.

„Urgența” este reglementată

de lege, or Legea nr. 554/2004 vorbește de „urgență” fără a identifica un

termen atunci când este vorba de citarea părților.

Astfel că, atâta timp cât nu

există o prevedere specială în Legea nr. 554/2004 se aplică dispozițiile Codului

de procedură civilă, respectiv art. 114

1

alin. (3) (norma generală

aplicabilă în cauză), care stabilesc că primul termen de judecată va fi cu cel

puțin 15 zile de la data primirii citației, iar în pricinile urgente cu cel

puțin 5 zile.

atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.).

Recurenții au susținut că

instanța judecătorească s-a substituit în atribuțiile puterii legislative/executive

stabilind un termen de o zi pentru executarea hotărârii judecătorești atâta timp

cât legiuitorul a reglementat în mod expres alte termene în care se execută

hotărârea judecătorească pronunțată în materia contenciosului administrativ, (se

face referire la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ).

Recurentul a făcut trimitere

la Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009 referitoare la

sesizarea Președintelui României privind existența unui conflict juridic de

natură constituțională între autoritatea judecătorească reprezentată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul

României, pe de altă parte.

A mai precizat de asemenea,

în legătură cu acest motiv de recurs, că instanța de fond a stabilit ca termen

de executare a hotărârii - o zi de la pronunțare, reținându-se în mod greșit dispozițiile

art. 278 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cu toate că cererea de chemare în

judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Excepția inadmisibilității

acțiunii, a fost nejustificat respinsă de prima instanță.

M.F.P., prin prisma

atribuțiilor legale ce îi revin, analizează cererile formulate de către

ordonatorii principali de credite, având ca obiect deschiderea de credite

bugetare și verifică îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru încuviințarea

acestora.

Actul prin care refuză la

viză astfel de cereri este supus controlului de legalitate al Curții de

Conturi.

Or, atâta timp cât un act

normativ reglementează o procedură administrativă de „deschidere a creditelor bugetare”

a susținut recurenta, o acțiunea judecătorească prin care s-a urmărit evitarea

acestei proceduri are caracter inadmisibil, instanța depășind în acest caz

atribuțiile puterii judecătorești.

Modalitatea de acordare a

vizei de control financiar preventiv este reglementată prin O.G. nr. 119/1999

privind controlul intern și controlul financiar preventiv, cu modificările și

completările ulterioare.

Având în vedere procedura

stabilită prin acest act normativ, respectiv existența unui refuz de viză de

control financiar delegat, efectuarea operațiunii pe propria răspundere,

informarea în scris a Curții de Conturi și a M.F.P. de către controlorul

delegat precum și sesizarea Curții de Conturi în condițiile art. 21 alin. (4)

din O.G. nr. 119/1999 așa cum a fost modificată prin O.G. nr. 8/2009, singurul

act care poate fi contestat în fața instanței de contencios administrativ, este

actul prin care Curtea de Conturi constată că refuzul de viză a fost acordat în

mod corect.

3.Hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Prin hotărârea pronunțată

instanța de fond, încălcând dispozițiile art. 261 C. proc. civ., nu a analizat apărările

formulate de pârâți și nu a reținut situația de fapt și dispozițiile legale

incidente cauzei.

Deși la primul termen de judecată

M.F.P. a formulat cerere de recuzare a completului de judecată și excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 și art. 18 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, în motivarea hotărârii recurate instanța nu numai că nu a motivat

respingerea acestora, dar nu a făcut nicio mențiune asupra faptului că acestea

au fost invocate.

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

Instanța de fond a reținut

în mod eronat faptul că ordonanța nu ar fi aplicabilă drepturilor salariale

curente.

Actul normativ în discuție,

respectiv O.U.G. nr. 71/2009 conține norme de procedură care sunt de

aplicabilitate imediată, reglementând în același timp printr-un articol cu

natură de normă specială/tranzitorie – art. 3 – și situația hotărârilor

judecătorești care ar fi trebuit executate potrivit O.U.G. nr. 75/2008.

Ordonanța vizează modul de

plată a sporurilor acordate prin hotărâri judecătorești, care nu sunt reglementate

prin lege și în nici un caz nu are în vedere salariul de încadrare sau alte

sporuri stabilite potrivit legii (spor vechime, indemnizație de conducere,

etc.) la care este îndreptățită orice persoană încadrată în muncă.

De asemenea ordonanța nu

reglementează reguli de plată a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești

irevocabile în funcție de data pronunțării acestora, ci doar stabilește data la

care urmează a fi făcută plata, nefiind astfel afectată în nici un fel

existența dreptului, ci doar realizarea lui, respectiv modul de plată în anul

2009.

S-a susținut de asemenea că instanța

de fond a reținut eronat și faptul că ordonanța nu ar fi aplicabilă drepturilor

bănești acestea nefiind lichide, întrucât tocmai alin. (4) al art. 379 C. proc.

civ. confirmă faptul că drepturile salariale sunt lichide acestea fiind trecute

în carnetul de muncă, în cuantum fix, sporul fiind stabilit printr-o simplă

operație matematică de înmulțire a acestuia cu un procent, rezultatul fiind

astfel foarte ușor determinabil.

Așa fiind refuzul de viză

emis de controlorul delegat din cadrul M.F.P. nu reprezintă un refuz nejustificat

întrucât a fost exprimat cu respectarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002

și în considerarea dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009.

Recurentul a menționat de

asemenea ca motiv pentru care s-a ales varianta amânării plății acestor

drepturi: influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care

o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior

intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență consecințele privind

imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit

nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul

României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar, interesul

general public ce constituie situație de urgență extraordinară.

În fine, recurenții au mai

criticat sentința instanței de fond și sub aspectul caracterului ei executoriu,

precizând că litigiul nu a reprezentat un litigiu de muncă pentru a fi

aplicabile dispozițiile art. 278 alin. (1) C. proc. civ., întrucât între părțile

din dosar nu au existat raporturi juridice ca de la angajat la angajator iar

natura juridică a sumelor care au fost solicitate de către reclamantă, prin

această acțiune, se regăsește în prevederile Legii nr. 500/2002 privind

finanțele publice și nicidecum în C. muncii sau alt act normativ privind

salarizarea unor categorii de angajați.

Examinând motivele de recurs

invocate, inclusiv dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursurile declarate pentru următoarele considerente:

încălcat normele procedurale prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. prin

citarea părții cu o zi înaintea termenului de judecată stabilit.

Într-adevăr

dispozițiile art. 114

1

alin. (3) C. proc. civ. stipulează faptul că p

rimul termen de judecată va

fi stabilit astfel încât de la data primirii citației pârâtul să aibă la

dispoziție cel puțin 15 zile pentru a-și pregăti apărarea, iar în procesele

urgente, cel puțin 5 zile.

Art. 89 alin.

(3) teza a II-a C. proc. civ. completează în această materie dispozițiile

precitate stabilind că în pricinile urgente termenul poate fi mai scurt, după aprecierea

instanței.

Or, în cauza de

față acțiunea a fost formulată pe calea contenciosului administrativ care

reglementează o procedură a judecății de urgență și cu precădere prin art. 17 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004.

Așa fiind și cum

urgența cauzei nu poate fi contestată, instanța are posibilitatea stabilirii

unui termen foarte scurt pentru soluționarea unor astfel de cauze.

În ceea ce

privește cererile formulate de intimați pentru lipsă de apărare, respingerea acestora

nu este de natură să ducă la o casare a hotărârii.

Dispozițiile art. 156 alin. (1)

C. proc. civ. lasă la aprecierea instanței posibilitatea acordării unui nou

termen pentru acest motiv, iar cele ale alineatului 2 stabilesc că instanța va

amâna pronunțarea hotărârii în situația în care respinge cererea. În ceea ce

privește cauza de față s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 156 alin. (2) C.

proc. civ. și s-a amânat pronunțarea hotărârii.

De altfel în dosar au fost

formulate apărări prin invocarea unei excepții de neconstituționalitate,

depunerea de întâmpinare precum și note scrise.

depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Prin stabilirea în cuprinsul

hotărârii a unui termen de executare instanța fondului nu s-a substituit

legiuitorului și nu a modificat norme juridice.

Reținând regimul juridic al sumelor

ordonanțate, acela de drepturi salariale, Curtea de apel în mod corect a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 278 pct. 1 C. proc. civ., constatând executorie de

drept și stabilind un termen de executare de o zi.

Completarea prevederilor

legii contenciosului administrativ cu dispozițiile Codului de procedură civilă

în măsura în care nu sunt incompatibile este prevăzută de art. 28 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

Așa fiind, cum interpretarea

și aplicarea legii sunt atribute constituționale ale instanțelor judecătorești,

prin exercitarea acestui drept, în cazul dat, nu s-a adus nicio atingere

dreptului de legiferare, care aparține puterii legislative.

Trimiterile pe care

recurentul le face la jurisdicția Curții Constituționale sunt fără relevanță în

cauza de față.

Instanța de fond în mod

corect a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul M.F.P.

Făcând o interpretare

greșită a dispozițiilor art. 140 din Constituția României și a dispozițiilor art.

21 alin. (4) din O.G. nr. 119/1999 recurenții ajung la concluzia că, actul ce

poate fi contestat pe cale jurisdicțională este actul emis de Curtea de

Conturi, singura care poate analiza legalitatea refuzului de viză emis de M.F.P.

Î

n considerarea situației de fapt și a situației de drept,

anterior

prezentate, răspunsul pârâtului reprezintă un refuz nejustificat în sensul

prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora,

în sensul

legii, expresia refuz

nejustificat are următoarea semnificație:

- „refuz nejustificat de a soluționa o cerere -

exprimarea explicită, cu

exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei

persoane".

În sensul celor de mai sus refuzul se circumscrie prevederilor

art. 2 alin. (1) lit. c), în sensul că acesta

este un act unilateral cu caracter

individual, emis de o autoritate

publică, în regim de putere publică, în

vederea

executării legii, care dă naștere unor raporturi juridice și este supus

competenței

instanțelor de contencios administrativ.

Prin

refuzul de viză al controlorul delegat s-a exprimat explicit, cu exces de

putere, voința M.F.P. de a nu răspunde favorabil solicitării Înaltei Curți de Casație

și Justiție, de ordonanțare la plată a sumelor mai sus amintite, ce reprezintă

sumele necesare achitării drepturilor salariate ale personalului instituției.

În cauză nu sunt incidente prevederile art. 21 alin.

(9) din

O.G. nr. 119/1999, republicată, privind controlul intern și

controlul financiar preventiv, astfel cum a fost introdus prin O.G. nr. 8 din 10 iulie 2009.

Într-adevăr,

Curtea de Conturi, deși este o autoritate administrativă, în situația concretă

a dispozițiilor art. 21 alin. (9) din ordonanță, nu are, conform legii sale

organice speciale, competența de a soluționa conflictul ce decurge din refuzul

de viză de control financiar preventiv și nici reguli care să instituie o

procedură bazată pe principiile contradictorialității și al asigurării

dreptului la apărare.

Pronunțarea

Curții de Conturi asupra refuzului controlorului delegat nu poate fi asimilată

unui act administrativ de autoritate sau jurisdicțional, așa încât soluția pe

care o adoptă Curtea de Conturi nu poate forma obiectul controlului nemijlocit

la instanța de contencios administrativ.

Conform Legii nr. 94/1992 republicată, privind organizarea și

funcționarea Curții de Conturi, lege organică potrivit prevederilor art. 73 alin.

(3) lit. l) din Constituția României, Curtea de Conturi este o instituție de

control financiar ale cărei competențe și atribuții sunt stabilite expres în art.

21 și urm. din lege, iar litigiile izvorâte din activitatea acesteia se

soluționează în baza art. 1 alin. (4) de instanțele judecătorești specializate.

În mod evident legiuitorul s-a referit la litigiile izvorâte din activitatea

reglementată prin legea organică a Curții de Conturi, context în care arătăm că

prin O.G. nr. 8/2009 nu s-au modificat atribuțiile și competențele prevăzute în

Legea nr. 94/1992.

De altfel dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 119/1999 așa cum au fost

modificate prin O.G. nr. 8/2009 nu reglementează nicio procedură administrativă

prealabilă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. j) din legea contenciosului

administrativ, în ceea ce privește refuzul de viză a controlorului delegat și

de altfel nici nu ar fi fost posibil întrucât între Curtea de Conturi și M.F. nu

există raporturi de subordonare în sensul că din reglementarea legală a Curții

de Conturi, nu se deduce în nici un fel că aceasta ar avea caracterul unei

autorități ierarhic superioare față de autoritatea care a emis actul vătămător.

Actul vătămător, respectiv refuzul de ordonanțare, este emis de M.F.P.,

confirmarea Curții de Conturi neavând caracter de act administrativ

independent, de natură a produce efecte juridice.

formulat de recurent în sensul nemotivării hotărârii potrivit art. 261 C. proc.

civ. este nelegal.

Hotărârea instanței de fond

cuprinde amănunțit toate motivele de fapt și de drept pe care se sprijină.

Cererile de amânare și

excepția de neconstituționalitate au fost respinse motivat de către prima

instanță prin încheierea de ședință din data de 23 iulie 2009 prin care s-au consemnat dezbaterile, încheiere ce face parte integrantă din hotărârea atacată.

În ceea ce privește cererea

de recuzare, aceasta a fost soluționată de completul de permanență printr-o

încheiere distinctă potrivit dispozițiilor regulamentului de ordine interioară a

instanțelor judecătorești.

fond este legală și temeinică.

Rezultă cu certitudine

faptul că refuzul de viză ce face obiectul prezentei acțiuni constituie un

vădit exces de putere din partea M.F.P. pentru următoarele argumente:

Refuzul

exprimat de M.F.P. este motivat exclusiv pe necesitatea respectării

prevederilor O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri

executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din

sectorul bugetar.

Toate

argumentele invocate de necesitatea respectării prevederilor O.U.G. nr. 71/2009

sunt lipsite de relevanță și străine solicitării adresate în mod legal, similar

lunilor anterioare ale anului 2009 și 2008, de către Înalta Curte de Casație și

Justiție în vederea ordonanțării la plată a salariilor personalului

instituției, astfel cum acestea sunt stabilite prin documentele justificative

(de stabilire a salarizării, în baza cărora au fost

efectuate mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă).

Salariul

lunar la care are dreptul fiecare angajat cuprinde, conform art.

155 C. muncii, „salariul de bază, indemnizațiile,

sporurile, precum și

alte adaosuri", în speță aplicându-se în mod

corespunzător prevederile O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte

drepturi ale judecătorilor,

procurorilor și

altor categorii de personal din sistemul justiției.

Salariul

la care are dreptul fiecare angajat al Înaltei Curți de Casație și Justiție

reprezintă, la data stabilită pentru plată, o creanță actuală, certă și

exigibilă și a cărei plată se face conform dreptului comun în materie, și anume

conform prevederilor Codului muncii. În speță, interesează dispozițiile C.

muncii, astfel:

„Art.

156. – Salariile de plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale

angajatorilor

Art.

161. - (1) Salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data

stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv

de muncă aplicabil sau în regulamentul intern,

după caz.

(4) Întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata

acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese

pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Art.

164. - (1) Nici o reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor

și condițiilor prevăzute de lege."

Cu alte cuvinte, plata salariilor nu poate fi

blocată, amânată sau eșalonată de nicio autoritate publică în alte condiții

decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, respectiv cele ale

Codului muncii.

Or, prin refuzul ce formează obiectul acțiunii, M.F.P., cu exces de putere,

împiedică plata salariilor stabilite în mod legal și plătite în aceeași

compunere și același cuantum în perioada aprilie 2008 - iunie 2009, drepturi

salariale care își găsesc corespondent în documentele justificative

reprezentate de actele emise în vederea stabilirii

drepturilor și mențiunile făcute în carnetele de muncă ale angajaților.

În mod nelegal, M.F.P. refuză ordonanțarea de

plată pentru plata salariilor sub pretextul că pune în discuție necesitatea de

respectare a prevederilor O.U.G.

nr. 71/2009.

În ceea ce privește refuzul

de plată al sumelor solicitate pentru plata salariilor, Înalta Curte constată

că M.F. a emis refuz de viză, apreciind că se impune numai plata unei părți din

salariul personalului, cenzurând astfel modul de compunere a salariului

acestora.

Pe de altă parte, se constată că M.F.P. face aplicarea dispozițiilor

O.U.G. nr. 71/2009 în privința plății salariilor, deși

acest act normativ

se referă la procedura de executare a sumelor

prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale

personalului din sectorul bugetar, iar nicidecum la plata salariilor, așa cum

acestea sunt stabilite prin documente justificative, care și-au produs și

continuă să își producă în mod legal efectele.

Intimata-reclamantă apreciază că nu intră sub incidența O.U.G. nr. 71/2009

sporurile deja incluse în salariile personalului Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin dispoziție a ordonatorului principal de credite, acordate prin

hotărâri judecătorești, pentru următoarele motive:

Aceste sporuri, pentru viitor, sunt recunoscute prin hotărâri

judecătorești irevocabile și includerea lor în

salarii a reprezentat executarea

voluntară a obligațiilor creditorului.

M.F., cu exces de putere și

prin depășirea evidentă a prerogativelor stabilite prin Legea 500/2002, în

sarcina acestuia, înlătură de la plată două dintre componentele salariului

magistraților, respectiv sporul de risc și suprasolicitare și sporul de

confidențialitate.

Aceste drepturi de natură

salarială fac parte din compunerea salariului magistraților, fiind incluse în

salariu, ca urmare a dispoziției sau ordinului emis de ordonatorul principal de

credite.

M.F., precum și orice altă

autoritate, nu au competența de a cenzura modul de compunere al salariului

magistraților și personalului asimilat și de a face distincție între drepturile

prevăzute în O.U.G. 27/2006 și drepturile derivând din aplicarea hotărârilor

judecătorești, în cadrul cărora s-a consacrat, cu autoritate de lucru judecat

și deci cu efect erga omnes, dreptul magistraților și a altor categorii

profesionale din sistemul justiției de a beneficia de sporul de risc și

suprasolicitare și sporul de confidențialitate.

În măsura în care M.F. și

orice altă autoritate procedează la efectuarea distincției enunțate mai sus, se

aduce atingere în mod evident drepturilor și intereselor magistraților și altor

categorii profesionale din sistemul justiției din motiv pentru care refuzul de

plată integrală a salariilor, în compunerea de mai sus, capătă caracterul unui

act adminsitrativ asimilat, care are caracter vătămător și în consecință

instanțele judecătorești au, potrivit art. 1 din Legea 554/2004, competența de

a anula actul sau de a recunoaște dreptul pretins.

Pentru

sporurile astfel acordate a fost emis un act administrativ al ordonatorului

principal de credite și s-a dispus înscrierea lor în carnetele de muncă, astfel

că ele fac parte, în prezent, din indemnizația brută lunară și nu mai pot intra

sub incidența prevederilor actului normativ în discuție întrucât, cu privire la

acordarea lor pentru viitor, executarea a fost încheiată.

Plata sumelor prevăzute la alin. (1) al art. 1 din ordonanță

se referă

exclusiv

la sume ce pot fi precis determinate, întrucât doar la acestea se poate stabili

executarea succesivă în anumite procente, așa cum s-a și procedat la emiterea

actului normativ de față.

O

altă interpretare, în sensul includerii și a plăților viitoare în această formă

de executare nu corespunde realității, deoarece nu s-ar putea realiza aplicarea

procentelor prevăzute asupra sumelor reale, pe parcursul celor trei ani,

creanțele viitoare, necuantificate la data emiterii actului normativ, neputând

fi eșalonate.

În acest

cadru suspendarea plății unor sporuri salariale ale personalului Înaltei Curți

de Casație și Justiție, ca efect al O.U.G. nr. 71/2009, ar constitui un act de

neaplicare a dispozițiilor legale interne și europene de executare a

hotărârilor judecătorești definitive și

irevocabile.

Pe de

altă parte,

deși nu formează obiectul analizei directe, pentru motivul că o hotărâre judecătorească

irevocabilă nu poate fi repusă în discuție, Înalta Curte, în vederea lămuririi

soluției adoptate în prezenta cauză, precum și a naturii abuzive a refuzului de

plată, precizează că hotărârile judecătorești, prin care s-au stabilit

drepturile magistraților și altor categorii profesionale din sistemul justiției

de a primi sporul de risc și suprasolicitare și cel de confidențialitate au

avut în vedere drepturile judecătorilor, reglementate legal, sub un anumit

statut profesional.

În fine motivele invocate de

recurentul M.F.P. referitoare la influența substanțială asupra bugetului de

stat pe anul 2009 pe care o are executarea titlurilor executorii emise anterior

intrării în vigoare a ordonanței, consecințele privind imposibilitatea

menținerii echilibrelor bugetare, nerespectarea angajamentelor interne și

internaționale asumate de Guvernul României, nu pot fi luate în considerare.

În concepția C.E.D.O. (ne

referim la Cauza Burdov vs. Rusia și la Cauza Scardino vs. Italia), complexitatea procedurii interne de executare silită a sistemului

bugetar al statului nu poate constitui motive pertinente pentru a scuti statul

de obligația sa, în baza Convenției, de a garanta fiecărei persoane dreptul la

executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un

interval de timp rezonabil. De asemenea, Curtea consideră că autoritățile nu

pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea

unei hotărâri judecătorești. Revine statelor obligația de a-și organiza

sistemul legal într-o asemenea manieră încât autoritățile să își poată

îndeplini obligația lor în această privință (s.n.).

Cu privire la durata

procedurii de executare, din punctul de vedere al Curții, dreptul de acces la

justiție nu ar fi efectiv dacă executarea unei hotărâri într-un caz particular

ar fi condiționată de adoptarea de către administrație a unei proceduri sau

norme în domeniul respectiv.

Reținem din cauza prezentată

că statul are obligația de a lua toate măsurile pentru a executa hotărârea prin

care a fost obligat la plata unor sume indiferent de natura acestora.

Acesta nu poate invoca lipsa

de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri

judecătorești. Statelor le revine obligația de a-și organiza sistemul legal

într-o asemenea manieră încât autoritățile să își poată îndeplini obligația lor

în această privință, într-un timp rezonabil.

C.E.D.O. a fost confruntată

și cu problema modificării unor proceduri jurisdicționale în curs de derulare

în care însuși statul este parte.

Într-o astfel de cauză,

Curtea a decis că „principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces

echitabil consacrate de art. 6 se opun oricărei ingerințe a puterii legislative

în administrarea justiției, în scopul influențării soluționării judiciare a

unui litigiu" (CEDH, 9 decembrie 1994, Papageorgion vs. Grece, Recuil 1997).

În consecință, pentru

motivele mai sus invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea urmează

a se respinge recursurile declarate în cauză ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de M.F.P. și de Curtea de Conturi a României împotriva sentinței nr. 2903

din 24 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 august 2009.