ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3818/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prima instanță Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.S.M. a chemat în judecată pe pârâtul M.F.P., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate netemeinicia refuzului de viză emis de controlorul delegat sub nr. 2/2009, privind proiectul de operațiuni referitor la Ordonanțarea de plată nr. 1678 din 13 iulie 2009, în sumă de 353.042 lei și să dispună obligarea pârâtului M.F. P. la plata efectivă a sumei de 353.042 lei, reprezentând drepturi salariale, potrivit ordonanțării de plată nr. 1678 din 13 iulie 2009. î n motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin adresa din 14 iulie 2009 controlorul delegat al Unității centrale de armonizare a sistemelor de management financiar și control din cadrul M.F.P.

a fost exprimat refuzul de plată pentru proiectul de operațiuni privind Ordonanțarea de plată nr. 1678 din 13 iulie 2009, în sumă de 353.042 lei, reprezentând spor de 50% pentru stres și suprasolicitare neuropsihică, întrucât nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din OUG nr. 71/2009. A mai arătat reclamantul că prevederile invocate de controlorul delegat nu sunt aplicabile în ce privește ordonanțarea susmenționată, întrucât actul normativ invocat de pârât se referă la procedura de executare silită a sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești devenite titluri executorii, sume ce pot di precis determinate, iar nu la plata salariilor, astfel cum acestea au fost stabilite prin documente justificative, care și-au produs și continuă să-și producă efecte.

La dosar, reclamantul a depus, în copie, refuzul de viză nr. 2/2009, dispoziția nr. 213 din 14 iulie 2009, emisă de Secretarul General al C.S.M., ordonanțarea de plată din data de 13 iulie 2009 și alte înscrisuri. Pârâtul a formulat întâmpinare și concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea acțiunii, susținând că a efectuat toate operațiunile administrative necesare pentru plata drepturilor salariale. A mai arătat pârâtul că refuzul de viză exprimat de controlorul delegat este justificat de prevederile O.U.G. nr. 71/2009, care sunt aplicabile, întrucât hotărârile judecătorești prin care s-a prevăzut acordarea sporului de 50% și pentru viitor intră în categoria celor devenite executorii până la da data de 31 decembrie 2009, executarea lor fiind suspendată de drept, în condițiile în care respectiva ordonanță nu distinge între executarea voluntară și executarea silită a titlurilor.

La dosar, pârâtul a depus refuzul de viză și actele de la baza acestuia. Soluția primei instanțe Prin sentința nr. 2885 din 16 iulie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.S. M., împotriva pârâtului M.F.P.; a o bligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 353.042 lei, reprezentând drepturi salariale, conform ordonanțării de plată nr. 1678 din 13 iulie 2009, în termen de o zi de la pronunțarea hotărârii. Pentru a pronunța această sentință judecătorul fondului a reținut că reclamantul, în calitate de ordonator principal de credite, și-a asumat răspunderea pentru deschiderea creditelor bugetare aferente lunii iulie 2009, în condițiile art. 21 din O.G.

nr. 119/1999 pentru capitolele 51 ianuarie și 65 ianuarie la titlul 10 - cheltuieli de personal, operațiune refuzată la viză de controlorul delegat, cu motivarea că operațiunea nu respectă prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009. Prima instanță a arătat că dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 se referă la creanțele certe și lichide, stabilite ca atare prin hotărâri judecătorești executorii, nu și la drepturile bănești care nu sunt lichide, întrucât nu pot fi determinate din dispozitivul hotărârilor și nici din acte de genul celor prevăzute de art. 379 alin. (4) C. proc. civ. S-a apreciat că refuzul de viză a plății ordonanțate este lipsit de temei legal, deoarece are în vedere un act normativ inaplicabil în proiectul de operațiuni la care se referă Ordonanțarea de plată nr. 1678 din 13 iulie 2009 și pentru creditarea cărora și-a asumat răspunderea ordonatorul de credite, în temeiul O.G.

nr. 119/1999. Prima instanță a reținut că refuzul de emitere a vizei are caracter nejustificat, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât are ca efect lipsirea personalului din structura autorității reclamante de o parte din drepturile bănești cuvenite. În motivarea hotărârii s-a arătat că aceasta este executori de drept potrivit art. 278 pct. 1 C. proc. civ., raportat la art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 republicată. În baza art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 republicată, judecătorul fondului a dispus executarea hotărârii în termen de o zi de la pronunțare. Instanța de recurs. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul M.F.P. În motivele de recurs s-a arătat că procedura de citare nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legale, în sensul că au fost nesocotite dispozițiile art. 114 1 alin. (3) C. proc.

civ., care dispun că termenul de judecată va fi stabilit astfel încât de la data primirii citației pârâtul să aibă la dispoziție cel puțin 15 zile pentru a-și pregăti apărarea, iar în procesele urgente, cel puțin 5 zile. A precizat că prin sentința pronunțată au fost depășite atribuțiile puterii judecătorești în sensul că instanța a creat norme juridice și a modificat fără suport legal normele deja instituite de legiuitor în Legea nr. 554/2004. În sensul acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că instanța de fond a creat noi termene în cadrul cărora trebuie să se execute o hotărâre judecătorească, fără a ține seama de prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care dispun că executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

S-a precizat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 republicată și cele ale art. 278 C. proc. civ., deoarece acest text reprezintă dreptul comun. Un alt motiv de recurs l-a constituit faptul că hotărârea primei instanțe nu a fost motivată potrivit cerințelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele pentru care s-au înlăturat apărările formulate de pârât. A fost invocată excepția inadmisibilității acțiunii, susținându-se că instanțele judecătorești nu au competența de a judeca cererea având ca obiect refuzul de viză. În susținerea acestui motiv a precizat că M.F.P. are atribuția legală de a analiza cererile formulate de către ordonatorii principali de credite pentru deschiderea creditelor bugetare, context în care verifică îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru încuviințarea acestora, iar actul prin care se refuză la viză o astfel de cerere este supus controlului de legalitate a Curții de Conturi.

A arătat recurentul că operațiunea de decontare la plată se face prin unitățile teritoriale ale Trezoreriei și că fiecare dintre cele două operațiuni, respectiv deschiderea creditelor bugetare și decontarea la plată impun prezentarea vizei de control financiar preventiv delegat, iar controlorul delegat are posibilitatea legală de a aviza favorabil ori de a refuza total sau parțial operațiunea respectivă, situație în care potrivit art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 119/1999, conducătorul persoanei juridice poate dispune efectuarea operațiunii pe proprie răspundere, iar controlorul delegat are obligația de informa în scris Curtea de Conturi și M.F.P. A mai precizat că potrivit O.G. nr. 8/2009 care a completat O.U.G.

nr. 119/1999, în cazul cheltuielilor refuzate la viza de control financiar preventiv, se sistează plățile aferente, până la data pronunțării Curții de Conturi. Ca urmare a acestei proceduri unitățile de trezorerie acceptă documentele de plată aferente cheltuielilor care au făcut obiectul refuzului de viză numai în cazul în care Curtea de Conturi constată că refuzul de viză de control financiar preventiv delegat nu este întemeiat. Față de această reglementare s-a susținut că singurul act care poate fi contestat la instanțele de contencios administrativ este actul prin care Curtea de Conturi constată că refuzul de viză a fost acordat în mod corect, considerând recurentul că refuzul de viză constituie un act premergător supus controlului administrativ al Curții de Conturi.

Pe fondul litigiului a fost criticată hotărârea primei instanțe în sensul că s-au ignorat dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, act normativ potrivit căruia s-a stabilit o procedură și un calendar de executare a plății sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești, în perioada respectivă suspendându-se de drept orice executare silită. A precizat recurentul că, O.U.G. nr. 71/2009 vizează modul de plată a sporurilor acordate prin hotărâri judecătorești, care nu sunt reglementate prin lege și nu are în vedere salariul de încadrare sau alte sporuri stabilite potrivit legii.

A mai motivat în sensul că prin O.U.G. nr. 71/2009 nu s-a efectuat nicio distincție între sumele stabilite prin hotărâri judecătorești în funcție de data pronunțării acestora ci stabilește data la care urmează a fi făcută plata, nefiind astfel afectată existența drepturilor. S-a mai arătat că sumele care trebuie acordate lunar au caracter de drepturi salariale lichide și în consecință sunt susceptibile de a fi supuse procedurii executării silite, îndeplinindu-se cerințele art. 379 alin. (4) C. proc. civ., motiv pentru care în raport de prevederile O.U.G. nr. 71/2009 refuzul de acordare a vizei de control financiar preventiv este legal și nu sunt întrunite cerințele art. 2 alin. (1) privind refuzul nejustificat sau excesul de putere.

Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a art. 1 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea 554/2004, republicată. Înalta Curte va proceda la analiza prevederilor constituționale și legale, care reglementează soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, precum și a competențelor instanțelor judecătorești, în situația în care se invocă o excepție de neconstituționalitate inadmisibilă. Potrivit art. 146 alin. (1) lit. d) din Constituția României, Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. Organizarea și funcționarea Curții Constituționale a fost legiferată prin Legea 47/1992,cu modificările ulterioare.

Modalitatea de soluționare a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepțiile de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial este reglementată în Legea 47/1992/R. Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992/R, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unor dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care au legătură cu soluționarea cauzei. Același act normativ a reglementat, în cuprinsul art. 29 alin. (6), situația excepției de neconstituționalitate inadmisibile, adică a unei excepții de neconstituționalitate invocată de o parte într-un litigiu, care este contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea 47/1992, dispunând că o astfel de excepție este inadmisibilă, context în care instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale printr-o încheiere motivată.

Din analiza art. 29 alin. (1) și (6) din Legea 47/1992, rezultă că instanța judecătorească are competența legală de a examina dacă excepția invocată are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, instanța de judecată este obligată să analizeze, în vederea sesizării Curții Constituționale, dacă autorul excepției a invocat neconstituționalitatea unui text din lege în mod expres și fără echivoc, sens în care trebuie să se precizeze textul legal apreciat ca neconstituțional și textul constituțional nesocotit, în raport de care se invocă excepția de neconstituționalitate. În cauza prezentă autorul excepției a arătat că textele art. 1 alin. (1) și art. 18 alin. (1) sunt neconstituționale în măsura în care acestea pot fi interpretate în sensul că instanțele judecătorești pot obliga autoritățile publice la efectuarea unei operațiuni administrative prin care se tinde la ocolirea unor prevederi legale sau la modificarea legii.

O astfel de cerere nu se circumscrie noțiunii de excepție de neconstituționalitate reglementată de art. 146 alin. (1) lit. d) din Constituție și art. 29 alin. (1) și (6) din Legea 47/1992 R. Se constată, din redactarea art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992/R, că autorul excepției trebuie să arate expres care sunt elementele de neconstituționalitate, iar referirea din cauza prezentă la posibilitatea interpretării de către instanțele judecătorești a unor texte normative nu se încadrează în reglementarea legală a excepției de neconstituționalitate. Înalta Curte arată că atribuțiunea de aplicare a legii aparține, potrivit art. 124 și următoarele din Constituția României, instanțelor judecătorești, justiția realizându-se în statul român prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege.

Înfăptuirea justiției presupune în mod necesar și obligatoriu aplicarea legii, cu mențiunea că în art. 124 alin. (1) din Constituție se precizează expres că justiția se înfăptuiește în numele legii. Aplicarea legii de către instanțele judecătorești se întemeiază pe activitatea de interpretare a legilor, constând într-o operațiune logico-rațională, care lămurește înțelesul dispozițiilor normative și oferă soluțiile juridice cele mai adecvate pentru diferitele categorii de spețe. Așa cum s-a arătat constant în doctrina și practica de specialitate, instanțele judecătorești au competența legală de a arăta adevăratul înțeles al unui text de lege și ca urmare să efectueze aplicarea textului interpretat.

Interpretarea textelor legale de către judecătorul unei cauze are în vedere atât textul respectiv dar și celelalte prevederi legale, cu incidență în materie, principiile generale din dreptul intern precum și aplicarea normelor din tratatele și convențiile ratificate de Parlament. Modul de interpretare al unei norme legale nu poate fi cauză de neconstituționalitate a unei legi sau a unui alt act normativ cu putere de lege, întrucât neconstituționalitatea trebuie să fie intrinsecă textului respectiv și nu derivată dintr-o deducție a autorului excepției. Actele normative sunt susceptibile de a primi o interpretare diferită din partea instanțelor judecătorești, iar rolul constituțional de interpretare și aplicare unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituția României.

Analiza cererii de sesizare a Curții Constituționale demonstrează că autorul excepției nu a invocat o veritabilă excepție de neconstituționalitate, în sensul că nu a criticat expres textele de lege prin prisma prevederilor constituționale, ci numai a evocat existența posibilității de interpretare într-un anume sens a dispozițiilor legale, astfel că excepția respectivă este lipsită de conținut și nu are legătură cu soluționarea cauzei, motiv pentru care aceasta este inadmisibilă. Așa cum s-a explicat și mai sus, în cazul excepției inadmisibile, judecătorul investit cu o astfel de cerere de sesizare a Curții Constituționale va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Având în vedere prevederile art. 29 alin. (1) și (6) din Legea 47/1992/R, precum și conținutul excepției invocate în cauză, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Analiza motivelor de recurs Motivele de recurs formulate de pârât sunt nefondate, potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare. Referitor la încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 114 1 alin. (3) C. proc. civ. La soluționarea cauzei instanța de fond nu a încălcat normele procedurale prevăzute de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. prin citarea părții cu o zi înaintea termenului de judecată stabilit. d ispozițiile art. 114 1 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că p rimul termen de judecată va fi stabilit astfel încât de la data primirii citației pârâtul să aibă la dispoziție cel puțin 15 zile pentru a-și pregăti apărarea, iar în procesele urgente, cel puțin 5 zile. Însă, potrivit art. 89 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., care completează în această materie dispozițiile precitate, în pricinile urgente termenul poate fi și mai scurt, după aprecierea instanței. Or, în cauza de față acțiunea a fost formulată pe calea contenciosului administrativ care reglementează o procedură de judecată de urgență și cu precădere, așa cum rezultă din prevederile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, republicată. Având în vedere textele legale enunțate și cum urgența cauzei este justificată și evidentă fiind întemeiată pe faptul că refuzul a cărui cenzură s-a efectuat are ca obiect plata salariilor, instanța de fond în mod temeinic și legal a stabilit un termen foarte scurt pentru soluționarea cauzei. În ceea ce privește cererea formulată de intimatul-pârât privind acordarea unui termen pentru depunerea concluziilor scrise, respingerea acesteia a fost justificată de caracterul urgent al pricinii și nu poate constitui cauză de casare a hotărârii.

De altfel în dosar au fost formulate apărări, fiind depusă întâmpinare precum și note scrise. Cu privire la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, prin stabilirea în cuprinsul hotărârii a unui termen de executare instanța fondului nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, nu s-a substituit legiuitorului și nu a procedat la modificarea unor norme legale. Soluția a fost motivată de prima instanță în sensul aplicabilității art. 278 pct. 1 C. proc. civ., reținându-se regimul juridic al sumelor ordonanțate, acela de drepturi salariale, constatând executorie de drept sentința și stabilind un termen de executare de o zi. La adoptarea soluției, Curtea de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 554/2004, care reglementează completarea acestui act normativ cu prevederile C. proc.

civ. în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime . Potrivit art. 28 alin. (1) teza a II-a compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă constituie competența instanței învestită cu soluționarea litigiului. Din redactarea textului rezultă că judecătorul fondului analizează compatibilitatea normelor procedurale comune cu normele speciale instituite în Legea nr. 554/2004. În cauza de față prevederile art. 278 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., sunt compatibile cu specificul raportului dedus judecății și sunt justificate de faptul că acțiunile în materia contenciosului administrativ se judecă, potrivit art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 de urgență și cu precădere.

De altfel, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede executarea hotărârii înăuntrul termenului precizat în cuprinsul acesteia. Așadar, față de reglementarea expusă judecătorul este în drept să prevadă un termen de executare în cuprinsul hotărârii, termen în care în speța de față a fost justificat de natura drepturilor pretinse. Este nefondată critica referitoare la transformarea judecătorului în legislator pozitiv, întrucât interpretarea și aplicarea legii sunt atribute constituționale ale instanțelor judecătorești, prin exercitarea acestui drept, în cazul dat, nu s-a adus nicio atingere dreptului de legiferare, care aparține puterii legislative. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii.

Instanța de fond în mod corect a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât. r ecurentul–pârât a susținut că actul ce poate fi supus controlului de legalitate la instanța de contencios administrativ, este actul emis de Curtea de Conturi, singura care poate analiza legalitatea refuzului de viză emis de M.F.P.

Înalta Curte arată că răspunsul pârâtului reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, în sensul legii, expresia refuz nejustificat are următoarea semnificație: - „refuz nejustificat de a soluționa o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane". În raport de prevederea legală enunțată, refuzul pârâtului are caracterul unui act administrativ asimilat, constând în exprimarea explicită și cu exces de putere a voinței de a nu rezolva cererea formulată de reclamant, fiind astfel supus cenzurii instanțelor de contencios administrativ.

Actul vătămător, respectiv refuzul de ordonanțare, este emis de M.F.P., confirmarea Curții de Conturi neavând caracter de act administrativ independent, de natură a produce efecte juridice. O.G. nr. 8/2009 nu impune în sarcina ordonatorului de credite prezentarea unui act din partea Curții de Conturi. De altfel se pretinde în modul expus mai sus ca instanța să cenzureze soluția adoptată în controlul de legalitate al refuzului la viză. O astfel de soluție este necunoscută legislației române, motiv pentru care instanța a respins corect excepția inadmisibilității acțiunii. Înalta Curte arată că, prin refuzul de viză al controlorului delegat s-a exprimat explicit, cu exces de putere, voința M.F.P.

de a nu răspunde favorabil solicitării C.S.M., de ordonanțare la plată a sumelor solicitate de acesta și care sunt necesare achitării drepturilor salariale ale personalului instituției. În cauză nu sunt incidente prevederile art. 21 alin. (9) din O.G. nr. 119/1999, republicată, privind controlul intern și controlul financiar preventiv, astfel cum a fost introdus prin O.G. nr. 8 din 10 iulie 2009. Pronunțarea Curții de Conturi asupra refuzului controlorului delegat nu poate fi asimilată unui act administrativ de autoritate sau jurisdicțional, așa încât soluția pe care o adoptă Curtea de Conturi nu poate forma obiectul controlului nemijlocit la instanța de contencios administrativ.

Conform Legii nr. 94/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, lege organică potrivit prevederilor art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituția României, Curtea de Conturi este o instituție de control financiar ale cărei competențe și atribuții sunt stabilite expres în art. 21 și urm. din lege, iar litigiile izvorâte din activitatea acesteia se soluționează în baza art. 1 alin. (4) de instanțele judecătorești specializate. În mod evident legiuitorul s-a referit la litigiile izvorâte din activitatea reglementată prin legea organică a Curții de Conturi, context în care arătăm că prin O.G. nr. 8/2009 nu s-au modificat atribuțiile și competențele prevăzute în Legea nr. 94/1992.

De altfel dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 119/1999 așa cum au fost modificate prin O.G. nr. 8/2009 nu reglementează nicio procedură administrativă prealabilă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. j) din legea contenciosului administrativ, în ceea ce privește refuzul de viză a controlorului delegat și de altfel nici nu ar fi fost posibil întrucât între Curtea de Conturi și M.F. nu există raporturi de subordonare în sensul că din reglementarea legală a Curții de Conturi, nu se deduce în nici un fel că aceasta ar avea caracterul unei autorități ierarhic superioare față de autoritatea care a emis actul vătămător. Cu privire la nemotivarea hotărârii Motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii primei instanțe, potrivit cerințelor art. 261 C. proc.

civ., este neîntemeiat. Hotărârea instanței de fond cuprinde amănunțit toate motivele de fapt și de drept pe care se sprijină. Cu privire la criticile de fond ale hotărârii În ceea ce privește refuzul de plată al sumelor solicitate pentru plata salariilor personalului C.S.M., Înalta Curte constată că M.F. a emis refuz de viză, apreciind că se impune numai plata unei părți din salariul personalului, cenzurând astfel modul de compunere a salariului acestora. Pentru a lămuri această chestiune, Înalta Curte va expune în continuare prevederile legale aplicabile în materia salarizării și altor drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției. Potrivit art. 3 și urm. din O.U.G.

27/2006, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații asistenți au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație de încadrare brută lunară, în raport de nivelul instanței sau parchetului, de funcția deținută, vechimea în muncă, precum și la o serie de sporuri. M.F., cu exces de putere și prin depășirea evidentă a prerogativelor stabilite prin Legea 500/2002, în sarcina acestuia, înlătură de la plată două dintre componentele salariului magistraților, respectiv sporul de risc și suprasolicitare și sporul de confidențialitate. Aceste drepturi de natură salarială fac parte din compunerea salariului magistraților, fiind incluse în salariu, ca urmare a dispoziției sau ordinului emis de ordonatorul principal de credite.

M.F., precum și orice altă autoritate, nu au competența de a cenzura modul de compunere al salariului magistraților și personalului asimilat și de a face distincție între drepturile prevăzute în O.U.G. 27/2006 și drepturile derivând din aplicarea hotărârilor judecătorești, în cadrul cărora s-a consacrat, cu autoritate de lucru judecat și deci cu efect erga omnes, dreptul magistraților și a altor categorii profesionale din sistemul justiției de a beneficia de sporul de risc și suprasolicitare și sporul de confidențialitate. În măsura în care M.F.

și orice altă autoritate procedează la efectuarea distincției enunțate mai sus, se aduce atingere în mod evident drepturilor și intereselor magistraților și altor categorii profesionale din sistemul justiției din motiv pentru care refuzul de plată integrală a salariilor, în compunerea de mai sus, capătă caracterul unui act adminsitrativ asimilat, care are caracter vătămător și în consecință instanțele judecătorești au, potrivit art. 1 din Legea 554/2004, competența de a anula actul sau de a recunoaște dreptul pretins. Înalta Curte precizează că hotărârile judecătorești irevocabile trebuie respectate și aduse la îndeplinire, situație reglementată de legislația națională, dar și de art. 6 din C.E.D.O.

În cauză sunt aplicabile prevederile C.E.D.O. și jurisprudența C.E.D.O., care împreună formează blocul de convenționalitate, întrucât art. 11 din Constituția României instituie în sarcina statului român obligația de a îndeplini întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar în alin. (2) se dispune că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. C.E.D.O. a fost ratificată prin Legea 30/1994, făcând astfel parte din dreptul intern, iar toate autoritățile statului și judecătorul național au obligația legală de a respecta și aplica prevederile Convenției. În mod constant în practica C.E.D.O. s-a arătat că statele părți contractante al Convenției au obligația de a lua toate măsurile pentru a executa hotărârile judecătorești irevocabile, a căror temeinicie și legalitate nu poate fi repusă în discuție într-o altă procedură judiciară sau extrajudiciară.

Curtea Europeană a arătat că există o distincție între exercitarea puterii publice și îndeplinirea de către aceasta a unei obligații legale, în ultima situație, respectiv îndeplinirea unei obligații legale statul nu face uz de puterea sa discreționară și poate fi comparat cu un angajator privat, parte într-un contract de muncă, guvernat de dreptul privat. În consecință, statul și oricare dintre organele sale administrative sau judiciare nu pot invoca motive de neîndeplinire a unei obligații stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, căci executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile constituie o obligație legală a statului.

Potrivit practicii relativ recente a C.E.D.O., respectiv cauza Burdov c.Rusiei și cauza Scardino c.Italia, complexitatea procedurii interne de executare silită a sistemului bugetar al statului nu poate constitui motiv pertinent pentru a scuti statul de obligația sa de a garanta fiecărei persoane drepturi la executarea hotărârii judecătorești definitive și irevocabile într-un interval de timp rezonabil. Curtea a mai arătat că autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești, statele având obligația de a-și organiza sistemul legal într-o astfel de manieră încât autoritățile să-și poată îndeplini obligația lor în această privință.

În contextul obligațiilor legale ale statului, Înalta Curte invocă și Carta Europeană privind statutul judecătorilor adoptată la Strasbourg la 8-10 iulie 1998, care prevede în art. 6.1 și 6.2 că exercitarea ca profesie a funcțiilor judiciare implică remunerarea judecătorului la un nivel stabilit, în așa fel încât să-l ferească de presiuni ce vizează să influențeze sensul deciziilor sau în general comportamentul său jurisdicțional, afectându-i astfel independența și imparțialitatea.

Deși nu formează obiectul analizei directe, pentru motivul că o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi repusă în discuție, Înalta Curte, în vederea lămuririi soluției adoptate în prezenta cauză, precum și a naturii abuzive a refuzului de plată, precizează că hotărârile judecătorești, prin care s-au stabilit drepturile magistraților și altor categorii profesionale din sistemul justiției de a primi sporul de risc și suprasolicitare și cel de confidențialitate au avut în vedere drepturile judecătorilor, reglementate legal, sub un anumit statut profesional. În sensul că drepturile dobândite sub un anumit statut profesional rămân câștigate și după eventuala modificare a acelui statut este și Decizia din 19 martie 1975, pronunțată de Curtea Europeană de Justiție.

În consecință, refuzul autorității pârâte a fost nejustificat, iar motivele de recurs sunt nefondate. De altfel, potrivit art. 19 din Legea 500/2002, M.F. nu are rolul de a cenzura compunerea salariilor, ca și capitol de cheltuială bugetară, prerogativa reglementată în art. 19 lit. m privind blocarea sau reducerea utilizării unor credite bugetare, este indisolubil legată de lipsa de temei legal sau de justificare în bugetul ordonatorului de credite. Ori, în cauza de față, creditul bugetar a fost aprobat prin bugetul autorității reclamante și el reprezintă suma în limitele căreia se pot ordonanța și efectua plăți în cursul anului bugetar, noțiunea de credit bugetar fiind analizată în sensul care decurge din art. 2 alin. (1) pct. 16. Existența sumelor în bugetul autorității conferă calitatea de temei legal și de justificare, așa încât refuzul de ordonanțare și efectuare a plăților este nelegal și de natură a aduce atingere drepturilor ordonatorului de credite.

În plus, prin prisma art. 6 din C.E.D.O. și a jurisprudenței Curții, Guvernul trebuie să ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor legale impuse în sarcina statului, care în cazul executării unor hotărâri judecătorești nu poate face uz de puterea sa discreționară, pentru că astfel s-ar încălca principiul constituțional, instituit în art. 1 alin. (4), din Constituție, conform căruia statul român se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească, în cadrul democrației constituționale. Cu privire la aplicabilitatea O.U.G. nr. 71/2009. O.U.G. nr. 71/2009 reglementează plata unor sume prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

S-a susținut că la adoptarea soluției de către prima instanță s-ar fi nesocotit dispozițiile din expunerea de motive a acestei ordonanțe de urgență. Înalta Curte arată că nota de fundamentare care trebuie să însoțească în cadrul odonanțelor proiectul actelor normative nu face parte din corpul legii, ci constituie numai instrumentul de prezentare și motivare al noii reglementări propuse, așa cum rezultă din prevederile art. 29 alin. (1) pct. b și alin. (2) din Legea 24/2000. Efecte, sub aspectul stabilirii de raporturi juridice, produc numai conținutul normativ al actului legislativ, respectiv partea dispozitivă a actului normativ. Preambulul unui act normativ cuprinde, în sinteză, scopul și motivarea reglementării și nu poate cuprinde nici directive, nici reguli de interpretare, acesta precedând doar forma introductivă, așa cum rezultă din art. 41 din Legea 24/2000.

Partea dispozitivă reprezintă, potrivit art. 42 din Legea 24/2000, conținutul propriu-zis al reglementării alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale, ce fac obiectul acesteia. Având în vedere conținutul dispozitiv, respectiv art. 1 și urm. din O.U.G.nr.

71/2009, Înalta Curte arată că acest act normativ dispune cu privire la plata sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009. În același text, în alin. (2), se face referire la executarea silită, ori în cauză nu se pune în discuție executarea silită a hotărârilor judecătorești, ci se reține că a avut loc o executare voluntară, ordonatorul de credite aducând la îndeplinire hotărârea judecătorească irevocabilă, pentru data ulterioară pronunțării acesteia, adoptând ordinele prin care s-au inclus în salariu drepturile de natură salarială stabilite prin hotărâri judecătorești.

Din interpretarea logică a textului art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, ca modalitate de interpretare a dreptului, rezultă că din moment ce textul prevede procedura de executare, în sensul că pe perioada a 3 ani se plătește un anumit procent din valoarea titlului executoriu, aceasta presupune în mod obligatoriu determinarea întinderii valorii conținute în titlul executoriu, adică existența unor drepturi restante, a unor creanțe certe și lichide, calculate până la data pronunțării hotărârii irevocabile și ca urmare nu are legătură cu drepturile viitoare care decurg din aplicarea hotărârilor judecătorești. Având în vedere analiza motivelor de recurs efectuată în prezenta deciziei, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul M.F.P.

este nefondat, că sentința primei instanțe este legală și temeinică, astfel că art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.F.P. împotriva sentinței civile nr. 2885 din 16 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 august 2009.