ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3818/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3818/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prima instanță

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul

C.S.M.

a chemat în judecată pe pârâtul M.F.P.,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate netemeinicia

refuzului de viză emis de

controlorul

delegat sub nr. 2/2009, privind proiectul de operațiuni

referitor la Ordonanțarea de plată nr. 1678 din 13 iulie 2009, în sumă de

353.042 lei și să dispună obligarea pârâtului M.F.

P. la plata

efectivă a sumei de 353.042 lei, reprezentând

drepturi

salariale, potrivit ordonanțării de plată nr. 1678 din 13 iulie 2009.

î

n motivarea

cererii, reclamantul a arătat că prin adresa

din 14 iulie 2009

controlorul delegat al Unității centrale de armonizare a sistemelor de

management financiar și control din cadrul M.F.P. a fost exprimat refuzul de

plată pentru proiectul de

operațiuni privind Ordonanțarea de plată nr. 1678 din 13

iulie 2009, în

sumă de 353.042 lei,

reprezentând spor de 50% pentru stres și

suprasolicitare neuropsihică,

întrucât nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din OUG nr. 71/2009.

A mai arătat reclamantul că prevederile invocate

de controlorul

delegat nu sunt aplicabile în ce privește ordonanțarea

susmenționată,

întrucât actul normativ invocat de pârât se referă la

procedura de

executare

silită a sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești

devenite titluri executorii, sume ce pot di precis determinate, iar nu

la

plata salariilor, astfel cum

acestea au fost stabilite prin documente

justificative, care și-au produs și continuă să-și producă efecte.

La dosar, reclamantul a depus, în copie, refuzul de viză

nr.

2/2009, dispoziția nr. 213 din 14 iulie 2009, emisă de Secretarul

General al C.S.M., ordonanțarea de plată din data de 13 iulie 2009 și alte

înscrisuri.

Pârâtul a formulat întâmpinare și concluzii scrise, prin

care a

solicitat

respingerea acțiunii, susținând că a efectuat toate

operațiunile administrative necesare pentru plata drepturilor

salariale.

A mai arătat pârâtul că refuzul de viză exprimat de

controlorul delegat este justificat de prevederile O.U.G. nr. 71/2009, care

sunt

aplicabile, întrucât hotărârile judecătorești prin care s-a prevăzut

acordarea sporului de 50% și pentru viitor intră în categoria celor

devenite executorii până la

da data de 31 decembrie 2009, executarea lor

fiind

suspendată de drept, în condițiile în care respectiva ordonanță

nu distinge între executarea voluntară și

executarea silită a titlurilor.

La dosar, pârâtul a depus refuzul de viză și actele de

la baza

acestuia.

Soluția

primei instanțe

Prin

sentința nr. 2885 din 16 iulie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal,

a

admis acțiunea formulată de reclamantul C.S.

M.,

împotriva pârâtului M.F.P.;

a o

bligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 353.042 lei,

reprezentând

drepturi salariale, conform ordonanțării de plată nr.

1678 din 13 iulie 2009, în termen de o zi de la

pronunțarea hotărârii.

Pentru a pronunța această sentință judecătorul fondului a

reținut că

reclamantul, în calitate de ordonator

principal

de credite, și-a asumat răspunderea pentru deschiderea

creditelor bugetare aferente lunii

iulie 2009, în condițiile art. 21 din O.G. nr. 119/1999 pentru capitolele 51

ianuarie și 65 ianuarie la titlul 10 - cheltuieli de personal, operațiune

refuzată la viză de controlorul delegat,

cu

motivarea că operațiunea nu respectă prevederile

art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009.

Prima

instanță a arătat că dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 se referă la

creanțele certe și

lichide, stabilite ca

atare prin hotărâri judecătorești executorii, nu și la

drepturile bănești care nu sunt lichide, întrucât

nu pot fi determinate

din

dispozitivul hotărârilor și nici din acte de genul celor prevăzute de

art.

379 alin. (4) C. proc. civ.

S-a apreciat că refuzul de viză a plății ordonanțate

este

lipsit de temei legal, deoarece are în vedere un act normativ

inaplicabil în proiectul de

operațiuni la care se referă Ordonanțarea

de

plată nr. 1678 din 13 iulie 2009 și pentru creditarea cărora și-a asumat

răspunderea ordonatorul de credite, în temeiul O.G. nr. 119/1999.

Prima instanță a reținut că refuzul de emitere a

vizei are

caracter

nejustificat, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004,

întrucât are ca efect lipsirea personalului din

structura autorității

reclamante de

o parte din drepturile bănești cuvenite.

În motivarea hotărârii s-a arătat că aceasta este

executori de drept potrivit art. 278 pct. 1 C. proc. civ., raportat la art. 28 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 republicată. În baza art. 24 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 republicată, judecătorul fondului a dispus executarea hotărârii în

termen de o zi de la pronunțare.

Instanța de recurs.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul

M.F.P.

În motivele de recurs s-a arătat că procedura de

citare nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legale, în sensul că au fost

nesocotite dispozițiile art. 114

1

alin. (3) C. proc. civ., care

dispun că termenul de judecată va fi stabilit astfel încât de la data primirii

citației pârâtul să aibă la dispoziție cel puțin 15 zile pentru a-și pregăti

apărarea, iar în procesele urgente, cel puțin 5 zile.

A precizat că prin sentința pronunțată au fost

depășite atribuțiile puterii judecătorești în sensul că instanța a creat norme

juridice și a modificat fără suport legal normele deja instituite de legiuitor

în Legea nr. 554/2004.

În sensul acestui motiv de recurs, recurentul a

arătat că instanța de fond a creat noi termene în cadrul cărora trebuie să se

execute o hotărâre judecătorească, fără a ține seama de prevederile art. 24 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 care dispun că executarea hotărârii definitive și

irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa

unui astfel de termen în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a

hotărârii.

S-a precizat că în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 republicată și cele ale art. 278 C.

proc. civ., deoarece acest text reprezintă dreptul comun.

Un alt motiv de recurs l-a constituit faptul că

hotărârea primei instanțe nu a fost motivată potrivit cerințelor art. 261 pct. 5

C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele pentru care s-au înlăturat

apărările formulate de pârât.

A fost invocată excepția inadmisibilității

acțiunii, susținându-se că instanțele judecătorești nu au competența de a

judeca cererea având ca obiect refuzul de viză.

În susținerea acestui motiv a precizat că M.F.P. are

atribuția legală de a analiza cererile formulate de către ordonatorii

principali de credite pentru deschiderea creditelor bugetare, context în care

verifică îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru încuviințarea acestora,

iar actul prin care se refuză la viză o astfel de cerere este supus controlului

de legalitate a Curții de Conturi.

A arătat recurentul că operațiunea de decontare la

plată se face prin unitățile teritoriale ale Trezoreriei și că fiecare dintre

cele două operațiuni, respectiv deschiderea creditelor bugetare și decontarea

la plată impun prezentarea vizei de control financiar preventiv delegat, iar

controlorul delegat are posibilitatea legală de a aviza favorabil ori de a

refuza total sau parțial operațiunea respectivă, situație în care potrivit art.

21 alin. (4) din O.U.G. nr. 119/1999, conducătorul persoanei juridice poate

dispune efectuarea operațiunii pe proprie răspundere, iar controlorul delegat

are obligația de informa în scris Curtea de Conturi și M.F.P.

A mai precizat că potrivit O.G. nr. 8/2009 care a

completat O.U.G. nr. 119/1999, în cazul cheltuielilor refuzate la viza de

control financiar preventiv, se sistează plățile aferente, până la data

pronunțării Curții de Conturi.

Ca urmare a acestei proceduri unitățile de

trezorerie acceptă documentele de plată aferente cheltuielilor care au făcut

obiectul refuzului de viză numai în cazul în care Curtea de Conturi constată că

refuzul de viză de control financiar preventiv delegat nu este întemeiat.

Față de această reglementare s-a susținut că

singurul act care poate fi contestat la instanțele de contencios administrativ

este actul prin care Curtea de Conturi constată că refuzul de viză a fost

acordat în mod corect, considerând recurentul că refuzul de viză constituie un

act premergător supus controlului administrativ al Curții de Conturi.

Pe fondul litigiului a fost criticată hotărârea

primei instanțe în sensul că s-au ignorat dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect

acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, act normativ

potrivit căruia s-a stabilit o procedură și un calendar de executare a plății

sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești, în perioada respectivă

suspendându-se de drept orice executare silită.

A precizat recurentul că, O.U.G. nr. 71/2009

vizează modul de plată a sporurilor acordate prin hotărâri judecătorești, care

nu sunt reglementate prin lege și nu are în vedere salariul de încadrare sau

alte sporuri stabilite potrivit legii.

A mai motivat în sensul că prin O.U.G. nr. 71/2009

nu s-a efectuat nicio distincție între sumele stabilite prin hotărâri

judecătorești în funcție de data pronunțării acestora ci stabilește data la

care urmează a fi făcută plata, nefiind astfel afectată existența drepturilor.

S-a mai arătat că sumele care trebuie acordate

lunar au caracter de drepturi salariale lichide și în consecință sunt

susceptibile de a fi supuse procedurii executării silite, îndeplinindu-se

cerințele art. 379 alin. (4) C. proc. civ., motiv pentru care în raport de

prevederile O.U.G. nr. 71/2009 refuzul de acordare a vizei de control financiar

preventiv este legal și nu sunt întrunite cerințele art. 2 alin. (1) privind

refuzul nejustificat sau excesul de putere.

Referitor la cererea de

sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a art.

1 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea 554/2004, republicată.

Înalta Curte va proceda la

analiza prevederilor constituționale și legale, care reglementează soluționarea

cererii de sesizare a Curții Constituționale, precum și a competențelor

instanțelor judecătorești, în situația în care se invocă o excepție de

neconstituționalitate inadmisibilă.

Potrivit art. 146 alin. (1) lit.

d) din Constituția României, Curtea Constituțională hotărăște asupra

excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în

fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial.

Organizarea și funcționarea

Curții Constituționale a fost legiferată prin Legea 47/1992,cu modificările

ulterioare.

Modalitatea de soluționare a

cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepțiile de

neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de

arbitraj comercial este reglementată în Legea 47/1992/R.

Astfel, potrivit art. 29 alin.

(1) din Legea 47/1992/R, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor

ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unor

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care au legătură cu

soluționarea cauzei.

Același act normativ a reglementat,

în cuprinsul art. 29 alin. (6), situația excepției de neconstituționalitate

inadmisibile, adică a unei excepții de neconstituționalitate invocată de o

parte într-un litigiu, care este contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2)

sau (3) din Legea 47/1992, dispunând că o astfel de excepție este inadmisibilă,

context în care instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale

printr-o încheiere motivată.

Din analiza art. 29 alin.

(1) și (6) din Legea 47/1992, rezultă că instanța judecătorească are competența

legală de a examina dacă excepția invocată are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, instanța de

judecată este obligată să analizeze, în vederea sesizării Curții

Constituționale, dacă autorul excepției a invocat neconstituționalitatea unui

text din lege în mod expres și fără echivoc, sens în care trebuie să se

precizeze textul legal apreciat ca neconstituțional și textul constituțional

nesocotit, în raport de care se invocă excepția de neconstituționalitate.

În cauza prezentă autorul

excepției a arătat că textele art. 1 alin. (1) și art. 18 alin. (1) sunt

neconstituționale în măsura în care acestea pot fi interpretate în sensul că

instanțele judecătorești pot obliga autoritățile publice la efectuarea unei

operațiuni administrative prin care se tinde la ocolirea unor prevederi legale

sau la modificarea legii.

O astfel de cerere nu se

circumscrie noțiunii de excepție de neconstituționalitate reglementată de art. 146

alin. (1) lit. d) din Constituție și art. 29 alin. (1) și (6) din Legea 47/1992

R.

Se constată, din redactarea art.

29 alin. (1) din Legea 47/1992/R, că autorul excepției trebuie să arate expres

care sunt elementele de neconstituționalitate, iar referirea din cauza prezentă

la posibilitatea interpretării de către instanțele judecătorești a unor texte

normative nu se încadrează în reglementarea legală a excepției de

neconstituționalitate.

Înalta Curte arată că

atribuțiunea de aplicare a legii aparține, potrivit art. 124 și următoarele din

Constituția României, instanțelor judecătorești, justiția realizându-se în

statul român prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte

instanțe judecătorești stabilite prin lege.

Înfăptuirea justiției

presupune în mod necesar și obligatoriu aplicarea legii, cu mențiunea că în art.

124 alin. (1) din Constituție se precizează expres că justiția se înfăptuiește

în numele legii.

Aplicarea legii de către

instanțele judecătorești se întemeiază pe activitatea de interpretare a

legilor, constând într-o operațiune logico-rațională, care lămurește înțelesul

dispozițiilor normative și oferă soluțiile juridice cele mai adecvate pentru

diferitele categorii de spețe.

Așa cum s-a arătat constant

în doctrina și practica de specialitate, instanțele judecătorești au competența

legală de a arăta adevăratul înțeles al unui text de lege și ca urmare să

efectueze aplicarea textului interpretat.

Interpretarea textelor

legale de către judecătorul unei cauze are în vedere atât textul respectiv dar

și celelalte prevederi legale, cu incidență în materie, principiile generale

din dreptul intern precum și aplicarea normelor din tratatele și convențiile

ratificate de Parlament.

Modul de interpretare al

unei norme legale nu poate fi cauză de neconstituționalitate a unei legi sau a

unui alt act normativ cu putere de lege, întrucât neconstituționalitatea

trebuie să fie intrinsecă textului respectiv și nu derivată dintr-o deducție a

autorului excepției.

Actele normative sunt

susceptibile de a primi o interpretare diferită din partea instanțelor

judecătorești, iar rolul constituțional de interpretare și aplicare unitară a

legii de către toate instanțele judecătorești, revine Înaltei Curți de Casație

și Justiție, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituția României.

Analiza cererii de sesizare

a Curții Constituționale demonstrează că autorul excepției nu a invocat o

veritabilă excepție de neconstituționalitate, în sensul că nu a criticat expres

textele de lege prin prisma prevederilor constituționale, ci numai a evocat

existența posibilității de interpretare într-un anume sens a dispozițiilor

legale, astfel că excepția respectivă este lipsită de conținut și nu are

legătură cu soluționarea cauzei, motiv pentru care aceasta este inadmisibilă.

Așa cum s-a explicat și mai

sus, în cazul excepției inadmisibile, judecătorul investit cu o astfel de

cerere de sesizare a Curții Constituționale va respinge cererea de sesizare a

Curții Constituționale.

Având în vedere prevederile art.

29 alin. (1) și (6) din Legea 47/1992/R, precum și conținutul excepției

invocate în cauză, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții

Constituționale.

Analiza motivelor de recurs

Motivele de recurs formulate

de pârât sunt nefondate, potrivit considerentelor ce se vor expune în

continuare.

Referitor la încălcarea

normelor de procedură prevăzute de art. 114

1

alin. (3) C. proc. civ.

La soluționarea cauzei instanța

de fond nu a încălcat normele procedurale prevăzute de art. 105 alin. (2) din C.

proc. civ. prin citarea părții cu o zi înaintea termenului de judecată stabilit.

d

ispozițiile

art. 114

1

alin. (3) C. proc. civ. prevăd că p

rimul termen de judecată va fi

stabilit astfel încât de la data primirii citației pârâtul să aibă la

dispoziție cel puțin 15 zile pentru a-și pregăti apărarea, iar în procesele

urgente, cel puțin 5 zile.

Însă, potrivit art.

89 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., care completează în această materie

dispozițiile precitate, în pricinile urgente termenul poate fi și mai scurt,

după aprecierea instanței.

Or, în cauza de

față acțiunea a fost formulată pe calea contenciosului administrativ care

reglementează o procedură de judecată de urgență și cu precădere, așa cum

rezultă din prevederile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, republicată.

Având în vedere

textele legale enunțate și cum urgența cauzei este justificată și evidentă

fiind întemeiată pe faptul că refuzul a cărui cenzură s-a efectuat are ca

obiect plata salariilor, instanța de fond în mod temeinic și legal a stabilit un

termen foarte scurt pentru soluționarea cauzei.

În ceea ce

privește cererea formulată de intimatul-pârât privind acordarea unui termen pentru

depunerea concluziilor scrise, respingerea acesteia a fost justificată de

caracterul urgent al pricinii și nu poate constitui cauză de casare a hotărârii.

De altfel în dosar au fost

formulate apărări, fiind depusă întâmpinare precum și note scrise.

Cu privire la depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești, prin stabilirea în cuprinsul hotărârii a

unui termen de executare instanța fondului nu a depășit atribuțiile puterii

judecătorești, nu s-a substituit legiuitorului și nu a procedat la modificarea

unor norme legale.

Soluția a fost motivată de

prima instanță în sensul aplicabilității art. 278 pct. 1 C. proc. civ.,

reținându-se regimul juridic al sumelor ordonanțate, acela de drepturi

salariale, constatând executorie de drept sentința și stabilind un termen de

executare de o zi.

La adoptarea soluției,

Curtea de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 554/2004,

care reglementează completarea acestui act normativ cu prevederile C. proc.

civ. în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de

putere dintre autoritățile publice și persoanele vătămate în drepturile sau

interesele lor legitime . Potrivit art. 28 alin. (1) teza a II-a

compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă constituie competența

instanței învestită cu soluționarea litigiului.

Din redactarea textului

rezultă că judecătorul fondului analizează compatibilitatea normelor

procedurale comune cu normele speciale instituite în Legea nr. 554/2004.

În cauza de față prevederile

art. 278 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., sunt compatibile cu specificul

raportului dedus judecății și sunt justificate de faptul că acțiunile în

materia contenciosului administrativ se judecă, potrivit art. 17 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 de urgență și cu precădere.

De altfel, art. 24 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 prevede executarea hotărârii înăuntrul termenului

precizat în cuprinsul acesteia.

Așadar, față de

reglementarea expusă judecătorul este în drept să prevadă un termen de

executare în cuprinsul hotărârii, termen în care în speța de față a fost

justificat de natura drepturilor pretinse.

Este nefondată critica

referitoare la transformarea judecătorului în legislator pozitiv, întrucât interpretarea

și aplicarea legii sunt atribute constituționale ale instanțelor judecătorești,

prin exercitarea acestui drept, în cazul dat, nu s-a adus nicio atingere

dreptului de legiferare, care aparține puterii legislative.

Cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii.

Instanța de fond în mod

corect a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât.

r

ecurentul–pârât a susținut

că actul ce poate fi supus controlului de legalitate la instanța de contencios

administrativ, este actul emis de Curtea de Conturi, singura care poate analiza

legalitatea refuzului de viză emis de M.F.P.

Înalta Curte arată că răspunsul

pârâtului reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor art. 2 alin. (1)

lit. i) din Legea nr.

554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, în sensul

legii, expresia refuz nejustificat are următoarea

semnificație:

- „refuz nejustificat de a soluționa o cerere -

exprimarea explicită, cu

exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei

persoane".

În raport de prevederea legală enunțată, refuzul pârâtului are

caracterul unui act administrativ

asimilat,

constând în exprimarea explicită și cu exces de putere a voinței de a nu

rezolva cererea formulată de reclamant, fiind astfel

supus cenzurii instanțelor de

contencios administrativ.

Actul vătămător, respectiv refuzul de ordonanțare, este emis de M.F.P., confirmarea

Curții de Conturi neavând caracter de act administrativ independent, de natură

a produce efecte juridice.

O.G. nr. 8/2009 nu impune în sarcina ordonatorului de credite

prezentarea unui act din partea Curții de Conturi.

De altfel se pretinde în modul expus mai sus ca instanța să cenzureze

soluția adoptată în controlul de legalitate al refuzului la viză.

O astfel de soluție este necunoscută legislației române, motiv pentru

care instanța a respins corect excepția inadmisibilității acțiunii.

Înalta Curte arată că, prin refuzul de viză al controlorului delegat s-a

exprimat explicit, cu exces de putere, voința M.F.P. de a nu răspunde favorabil

solicitării C.S.M., de ordonanțare la plată a sumelor solicitate de acesta și

care sunt necesare achitării drepturilor salariale ale personalului

instituției.

În cauză nu sunt incidente

prevederile art. 21 alin. (9) din

O.G. nr. 119/1999, republicată,

privind controlul intern și controlul financiar preventiv, astfel cum a fost

introdus prin O.G. nr. 8 din 10 iulie 2009.

Pronunțarea

Curții de Conturi asupra refuzului controlorului delegat nu poate fi asimilată

unui act administrativ de autoritate sau jurisdicțional, așa încât soluția pe

care o adoptă Curtea de Conturi nu poate forma obiectul controlului nemijlocit

la instanța de contencios administrativ.

Conform Legii nr. 94/1992 republicată, privind organizarea și

funcționarea Curții de Conturi, lege organică potrivit prevederilor art. 73 alin.

(3) lit. l) din Constituția României, Curtea de Conturi este o instituție de

control financiar ale cărei competențe și atribuții sunt stabilite expres în art.

21 și urm. din lege, iar litigiile izvorâte din activitatea acesteia se

soluționează în baza art. 1 alin. (4) de instanțele judecătorești specializate.

În mod evident legiuitorul s-a referit la litigiile izvorâte din activitatea

reglementată prin legea organică a Curții de Conturi, context în care arătăm că

prin O.G. nr. 8/2009 nu s-au modificat atribuțiile și competențele prevăzute în

Legea nr. 94/1992.

De altfel dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 119/1999 așa cum au fost

modificate prin O.G. nr. 8/2009 nu reglementează nicio procedură administrativă

prealabilă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. j) din legea contenciosului

administrativ, în ceea ce privește refuzul de viză a controlorului delegat și

de altfel nici nu ar fi fost posibil întrucât între Curtea de Conturi și M.F. nu

există raporturi de subordonare în sensul că din reglementarea legală a Curții

de Conturi, nu se deduce în nici un fel că aceasta ar avea caracterul unei

autorități ierarhic superioare față de autoritatea care a emis actul vătămător.

Cu privire la nemotivarea hotărârii

Motivul de recurs privind

nemotivarea hotărârii primei instanțe, potrivit cerințelor art. 261 C. proc.

civ., este neîntemeiat.

Hotărârea instanței de fond

cuprinde amănunțit toate motivele de fapt și de drept pe care se sprijină.

Cu privire la criticile de

fond ale hotărârii

În ceea ce privește refuzul

de plată al sumelor solicitate pentru plata salariilor personalului C.S.M., Înalta

Curte constată că M.F. a emis refuz de viză, apreciind că se impune numai plata

unei părți din salariul personalului, cenzurând astfel modul de compunere a

salariului acestora.

Pentru a lămuri această

chestiune, Înalta Curte va expune în continuare prevederile legale aplicabile

în materia salarizării și altor drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor

categorii de personal din sistemul justiției.

Potrivit art. 3 și urm. din

O.U.G. 27/2006, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și

magistrații asistenți au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la o

indemnizație de încadrare brută lunară, în raport de nivelul instanței sau

parchetului, de funcția deținută, vechimea în muncă, precum și la o serie de

sporuri.

M.F., cu exces de putere și

prin depășirea evidentă a prerogativelor stabilite prin Legea 500/2002, în

sarcina acestuia, înlătură de la plată două dintre componentele salariului

magistraților, respectiv sporul de risc și suprasolicitare și sporul de

confidențialitate.

Aceste drepturi de natură

salarială fac parte din compunerea salariului magistraților, fiind incluse în

salariu, ca urmare a dispoziției sau ordinului emis de ordonatorul principal de

credite.

M.F., precum și orice altă

autoritate, nu au competența de a cenzura modul de compunere al salariului

magistraților și personalului asimilat și de a face distincție între drepturile

prevăzute în O.U.G. 27/2006 și drepturile derivând din aplicarea hotărârilor

judecătorești, în cadrul cărora s-a consacrat, cu autoritate de lucru judecat și

deci cu efect erga omnes, dreptul magistraților și a altor categorii

profesionale din sistemul justiției de a beneficia de sporul de risc și

suprasolicitare și sporul de confidențialitate.

În măsura în care M.F. și

orice altă autoritate procedează la efectuarea distincției enunțate mai sus, se

aduce atingere în mod evident drepturilor și intereselor magistraților și altor

categorii profesionale din sistemul justiției din motiv pentru care refuzul de

plată integrală a salariilor, în compunerea de mai sus, capătă caracterul unui

act adminsitrativ asimilat, care are caracter vătămător și în consecință

instanțele judecătorești au, potrivit art. 1 din Legea 554/2004, competența de

a anula actul sau de a recunoaște dreptul pretins.

Înalta Curte precizează că

hotărârile judecătorești irevocabile trebuie respectate și aduse la

îndeplinire, situație reglementată de legislația națională, dar și de art. 6

din C.E.D.O.

În cauză sunt aplicabile

prevederile C.E.D.O. și jurisprudența C.E.D.O., care împreună formează blocul

de convenționalitate, întrucât art. 11 din Constituția României instituie în

sarcina statului român obligația de a îndeplini întocmai și cu bună-credință

obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar în alin. (2) se

dispune că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din

dreptul intern.

C.E.D.O. a fost ratificată

prin Legea 30/1994, făcând astfel parte din dreptul intern, iar toate

autoritățile statului și judecătorul național au obligația legală de a respecta

și aplica prevederile Convenției.

În mod constant în practica

C.E.D.O. s-a arătat că statele părți contractante al Convenției au obligația de

a lua toate măsurile pentru a executa hotărârile judecătorești irevocabile, a

căror temeinicie și legalitate nu poate fi repusă în discuție într-o altă procedură

judiciară sau extrajudiciară.

Curtea Europeană a arătat că

există o distincție între exercitarea puterii publice și îndeplinirea de către

aceasta a unei obligații legale, în ultima situație, respectiv îndeplinirea

unei obligații legale statul nu face uz de puterea sa discreționară și poate fi

comparat cu un angajator privat, parte într-un contract de muncă, guvernat de

dreptul privat.

În consecință, statul și

oricare dintre organele sale administrative sau judiciare nu pot invoca motive

de neîndeplinire a unei obligații stabilite printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă, căci executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile constituie

o obligație legală a statului.

Potrivit practicii relativ

recente a C.E.D.O., respectiv cauza Burdov c.Rusiei și cauza Scardino c.Italia,

complexitatea procedurii interne de executare silită a sistemului bugetar al

statului nu poate constitui motiv pertinent pentru a scuti statul de obligația

sa de a garanta fiecărei persoane drepturi la executarea hotărârii

judecătorești definitive și irevocabile într-un interval de timp rezonabil.

Curtea a mai arătat că autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor

resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești, statele având

obligația de a-și organiza sistemul legal într-o astfel de manieră încât

autoritățile să-și poată îndeplini obligația lor în această privință.

În contextul obligațiilor

legale ale statului, Înalta Curte invocă și Carta Europeană privind statutul

judecătorilor adoptată la Strasbourg la 8-10 iulie 1998, care prevede în art. 6.1

și 6.2 că exercitarea ca profesie a funcțiilor judiciare implică remunerarea

judecătorului la un nivel stabilit, în așa fel încât să-l ferească de presiuni

ce vizează să influențeze sensul deciziilor sau în general comportamentul său

jurisdicțional, afectându-i astfel independența și imparțialitatea.

Deși nu formează obiectul

analizei directe, pentru motivul că o hotărâre judecătorească irevocabilă nu

poate fi repusă în discuție, Înalta Curte, în vederea lămuririi soluției

adoptate în prezenta cauză, precum și a naturii abuzive a refuzului de plată,

precizează că hotărârile judecătorești, prin care s-au stabilit drepturile

magistraților și altor categorii profesionale din sistemul justiției de a primi

sporul de risc și suprasolicitare și cel de confidențialitate au avut în vedere

drepturile judecătorilor, reglementate legal, sub un anumit statut profesional.

În sensul că drepturile dobândite

sub un anumit statut profesional rămân câștigate și după eventuala modificare a

acelui statut este și Decizia din 19 martie 1975, pronunțată de Curtea

Europeană de Justiție.

În consecință, refuzul

autorității pârâte a fost nejustificat, iar motivele de recurs sunt nefondate.

De altfel, potrivit art. 19

din Legea 500/2002, M.F. nu are rolul de a cenzura compunerea salariilor, ca și

capitol de cheltuială bugetară, prerogativa reglementată în art. 19 lit. m

privind blocarea sau reducerea utilizării unor credite bugetare, este

indisolubil legată de lipsa de temei legal sau de justificare în bugetul

ordonatorului de credite.

Ori, în cauza de față,

creditul bugetar a fost aprobat prin bugetul autorității reclamante și el

reprezintă suma în limitele căreia se pot ordonanța și efectua plăți în cursul

anului bugetar, noțiunea de credit bugetar fiind analizată în sensul care

decurge din art. 2 alin. (1) pct. 16.

Existența sumelor în bugetul

autorității conferă calitatea de temei legal și de justificare, așa încât

refuzul de ordonanțare și efectuare a plăților este nelegal și de natură a

aduce atingere drepturilor ordonatorului de credite.

În plus, prin prisma art. 6

din C.E.D.O. și a jurisprudenței Curții, Guvernul trebuie să ia măsuri pentru

aducerea la îndeplinire a obligațiilor legale impuse în sarcina statului, care

în cazul executării unor hotărâri judecătorești nu poate face uz de puterea sa

discreționară, pentru că astfel s-ar încălca principiul constituțional,

instituit în art. 1 alin. (4), din Constituție, conform căruia statul român se

organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor –

legislativă, executivă și judecătorească, în cadrul democrației

constituționale.

Cu privire la

aplicabilitatea O.U.G. nr. 71/2009.

O.U.G. nr. 71/2009

reglementează plata unor sume prevăzute în titluri executorii, având ca obiect

acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

S-a susținut că la adoptarea

soluției de către prima instanță s-ar fi nesocotit dispozițiile din expunerea

de motive a acestei ordonanțe de urgență.

Înalta Curte arată că nota

de fundamentare care trebuie să însoțească în cadrul odonanțelor proiectul

actelor normative nu face parte din corpul legii, ci constituie numai

instrumentul de prezentare și motivare al noii reglementări propuse, așa cum

rezultă din prevederile art. 29 alin. (1) pct. b și alin. (2) din Legea

24/2000.

Efecte, sub aspectul

stabilirii de raporturi juridice, produc numai conținutul normativ al actului

legislativ, respectiv partea dispozitivă a actului normativ.

Preambulul unui act normativ

cuprinde, în sinteză, scopul și motivarea reglementării și nu poate cuprinde

nici directive, nici reguli de interpretare, acesta precedând doar forma

introductivă, așa cum rezultă din art. 41 din Legea 24/2000.

Partea dispozitivă

reprezintă, potrivit art. 42 din Legea 24/2000, conținutul propriu-zis al

reglementării alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru

sfera raporturilor sociale, ce fac obiectul acesteia.

Având în vedere conținutul

dispozitiv, respectiv art. 1 și urm. din O.U.G.nr. 71/2009, Înalta Curte arată

că acest act normativ dispune cu privire la plata sumelor prevăzute în

hotărârile judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură

salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite

executorii până la data de 31 decembrie 2009.

În același text, în alin.

(2), se face referire la executarea silită, ori în cauză nu se pune în discuție

executarea silită a hotărârilor judecătorești, ci se reține că a avut loc o

executare voluntară, ordonatorul de credite aducând la îndeplinire hotărârea

judecătorească irevocabilă, pentru data ulterioară pronunțării acesteia, adoptând

ordinele prin care s-au inclus în salariu drepturile de natură salarială

stabilite prin hotărâri judecătorești.

Din interpretarea logică a

textului art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, ca modalitate de interpretare

a dreptului, rezultă că din moment ce textul prevede procedura de executare, în

sensul că pe perioada a 3 ani se plătește un anumit procent din valoarea

titlului executoriu, aceasta presupune în mod obligatoriu determinarea

întinderii valorii conținute în titlul executoriu, adică existența unor

drepturi restante, a unor creanțe certe și lichide, calculate până la data

pronunțării hotărârii irevocabile și ca urmare nu are legătură cu drepturile

viitoare care decurg din aplicarea hotărârilor judecătorești.

Având în vedere analiza

motivelor de recurs efectuată în prezenta deciziei, Înalta Curte constată că

recursul declarat de pârâtul M.F.P. este nefondat, că sentința primei instanțe

este legală și temeinică, astfel că art. 312 C. proc. civ., recursul va fi

respins

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.F.P. împotriva sentinței civile nr. 2885 din 16 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 19 august 2009.