ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2810/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2810/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele
cauzei
Obiectul acțiunii
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, reclamanta SC F. SA, societate aflată în procedura
insolvenței, reprezentată legal prin administrator special C.R.F. a solicitat,
în contradictoriu cu pârâții D.G.F.M.B., S.A., inspector asistent și C.L., expert
asistent, anularea anexelor nr. 7 și nr. 8 din Procesul verbal de control
financiar încheiat de D.G.F.M.B. la data de 13 aprilie 2011, precum și
suspendarea acestui act administrativ.
În motivare,
reclamanta a arătat că actul administrativ atacat a fost emis cu exces
de putere, deoarece sumele calculate de autoritatea publică în anexa
nr. 7 privind situația redevenței miniere și anexa nr. 8 privind situația taxei
pe activitatea minieră, arată o diferență mare între suma calculată de
societate în evidențele sale contabile și suma calculată de organul de control,
respectiv 58.239 lei redevență minieră și 691.454 lei taxă pe activitatea
minieră.
În esență, a arătat
că organele fiscale nu au ținut cont de clauzele contractuale stabilite în
licențele de explorare/ exploatare, încheiate între A.N.R.M. și societate, în
sensul că redevență minieră era stabilită la cota de 2 % din valoarea
producției miniere realizate anual din exploatarea experimentală și datorată
din ziua începerii realizării producție, și nu la cota de 4%, cum în mod abuziv
s-a reținut.
Prin întâmpinare,
pârâta D.G.F.M.B. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că
reclamanta nu a urmat procedura prealabilă obligatorie prevăzută de
dispozițiile Ordinului M.F.P. nr. 2160/2010.
La termenul de
judecată din 05 decembrie 2012, reclamanta a învederat că nu mai susține
cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat.
Hotărârea primei
instanțe
Prin Sentința nr. 6923
din 5 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâta
D.G.F.M.B. și pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de
reclamanta SC F. SA prin administrator special C.R.F., în contradictoriu
pârâtele D.G.F.P.M.B. – A.I.F. – S.C.F., S.A., inspector asistent D.G.F.P.M.B.
și C.L., expert asistent D.G.F.P.M.B., ca inadmisibilă.
În considerente,
instanța de fond a reținut că prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat
anularea anexelor nr. 7 și nr. 8 din procesul-verbal de control financiar
încheiat de D.G.F.M.B., la data de 13 aprilie 2011, precizând că a formulat
contestație împotriva procesului verbal, pe care pârâta nu a soluționat-o până
în prezent.
Prin prezenta acțiune
se tinde la anularea unui act administrativ și nu la sancționarea refuzului
pretins nejustificat, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 7 alin. (1)
din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, care impun
obligativitatea formulării plângerii prealabile în situația contestării actului
administrativ tipic.
De asemenea, a
apreciat instanța de fond, în cauză sunt aplicabile prevederile speciale ale
Ordinului M.F.P. nr. 2160/2010 pentru aprobarea Normelor metodologice privind
soluționarea plângerilor prealabile formulate împotriva proceselor-verbale de
control financiar încheiate în baza Legii nr. 30/1991 privind organizarea și
funcționarea controlului financiar și a Gărzii Financiare.
Potrivit dispozițiilor
pct. 1 și 2 din ordinul menționat, „1. împotriva procesului-verbal de control
financiar se poate formula plângere prealabilă în condițiile și în termenele
prevăzute la art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu
modificările și completările ulterioare. 2. Plângerea prealabilă formulată
împotriva procesului-verbal de control financiar reprezintă calea
administrativă de atac”.
Conform pct. 14 din
același ordin, „Decizia emisă în soluționarea plângerii prealabile poate fi
atacată de către contestator, la instanța judecătorească de contencios
administrativ competentă, în condițiile legii”.
În cauză, reclamanta
a urmat calea administrativă prealabilă, dar aceasta nu a fost definitivată, în
sensul că nu a fost emisă o decizie în soluționarea contestației administrative
care poate fi atacată la instanța de contencios administrativ competentă.
În condițiile în care
etapa administrativă nu a fost epuizată, instanța de fond a considerat că nu se
poate subroga în atribuțiile de soluționare care cad în sarcina autorității
administrative, în caz contrar părțile fiind lipsite de un grad de jurisdicție.
Reținând că, în speță,
nu a fost emisă decizie în soluționarea plângerii prealabile formulată
împotriva procesului verbal de control financiar, iar prin prezenta acțiune
reclamanta nu a solicitat și sancționarea refuzului pretins nejustificat de
soluționare a plângerii, instanța de fond a admis excepția inadmisibilități, cu
consecința respingerii acțiunii ca atare.
Recursul
reclamantei SC F. SA
Reclamanta a formulat
recurs împotriva sentinței menționate, criticând-o în temeiul art. 304 pct. 9
și art. 304
1
C. proc. civ.
În esență,
recurenta-reclamantă a arătat că prima instanță a interpretat greșit Ordinul M.F.
nr. 2160/2010 privind soluționarea plângerii prealabile formulate împotriva
proceselor-verbale de control financiar încheiate în baza Legii nr. 30/1991
raportat la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004. Arată recurenta că a
înregistrat plângerea prealabilă la D.G.F.P. – A.I.F. – S.C.F., sub nr. 3761
din 11 mai 2011, iar de la data înregistrării și până în prezent autoritatea
publică pârâtă nu a răspuns, deși dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 554/2004
o obligă să emită un răspuns în termen de 30 de zile.
Recurenta mai arată
că în cererea de chemare în judecată a solicitat instanței de fond să constate
și să sancționeze refuzul pretins nejustificat de soluționare a plângerii de
către D.G.F.P. București, în sensul că întrucât pârâta nu a soluționat
plângerea prealabilă în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit.
h) din Legea nr. 554/2004, se consideră îndreptățită să formuleze prezenta
acțiune, considerându-se vătămată cu privire la conținutul actului
administrativ încheiat de pârâtă cât și cu privire la lipsa răspunsului la
plângerea prealabilă, aspect nereținut de instanța de fond la deliberare.
În consecință, se
solicită admiterea recursului, casarea sentinței primei instanțe și trimiterea
cauzei spre rejudecare.
II. Considerentele
Înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza prin
prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Așa cum rezultă din
expunerea rezumativă cuprinsă la pct. I.1. din prezenta decizie,
recurenta-reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ
și fiscal Anexele 7 și 8 din Procesul-verbal de control fiscal încheiat la 13
aprilie 2011, împotriva căruia aceasta a formulat plângere prealabilă
înregistrată sub nr. 3761 din 11 mai 2011 la D.G.F.P. București.
Plângerea prealabilă
nu a fost soluționată de autoritatea publică pârâtă până în prezent.
Înalta Curte reține
că procedura prealabilă a fost concepută în dreptul administrativ ca o cale ce
poate oferi persoanei vătămate posibilitatea de a obține rezolvarea diferendului
prin recunoașterea dreptului sau a interesului legitim vătămat mai rapid, fără
mijlocirea instanței, iar nu ca un obstacol în exercitarea dreptului de acces
liber la justiție.
Legea nr. 554/2004
instituie o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării
instanței, exercitată sub forma recursului grațios sau ierarhic care constă în
aceea că înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ
competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori
într-un interes legitim, printr-un act administrativ individual, trebuie să
solicite autorității publice emitente sau ierarhic superioare revocarea în tot
sau în parte a acestuia.
Este adevărat că
potrivit pct. 6 din Ordinul M.F.P. nr. 2160/2010, plângerea prealabilă formulată
împotriva procesului-verbal de control financiar se soluționează de către
direcția/ structura din care face parte organul de control financiar al cărui
act este atacat și care emite o decizie definitivă în sistemul căilor
administrative de atac.
Decizia emisă în
soluționarea plângerii prealabile poate fi atacată de către contestator la
instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile
legii.
Împotriva
procesului-verbal de control financiar se poate formula plângere prealabilă în
condițiile și în termenele prevăzute la art. 7 din Legea nr. 554/2004; aceasta
reprezentând o cale administrativă de atac (art. 1 din ordinul M.F.P. nr. 2160/2010).
Astfel, dispozițiile
Ordinului M.F.P. nr. 2160/2010 fac trimitere expresă la art. 7 din Legea
contenciosului administrativ, însă dispozițiile sunt neclare sub aspectul
termenului în care autoritatea publică privată este obligată să soluționeze
plângerea prealabilă prin emiterea unei decizii ce poate fi atacată la instanța
de contencios administrativ.
Plângerea prealabilă
formulată de SC F. SA a fost înregistrată la D.G.F.P. București sub nr. 3761
din 11 mai 2011, însă până în prezent aceasta nu a emis un răspuns, respectiv o
decizie, conform ordinului M.F.P. menționat.
Or, dispozițiile art.
2 alin. (1) lit. h) din Legea contenciosului administrativ, la care face
trimitere Ordinul nr. 2160/2010 definesc nesoluționarea în termenul legal a
unei cereri prin faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de e30 de
zile de la înregistrarea acesteia, dacă prin lege nu se prevede alt termen.
Având în vedere că
prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă solicită ca instanța să
constate și să sancționeze refuzul pretins nejustificat de soluționare a
plângerii prealabile de către D.G.F.P. București și, având în vedere intervalul
mare de timp scurs de la data înregistrării acesteia, care este încă
nefinalizată, Înalta Curte apreciază că a fost încălcat principiul soluționării
cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 C.E.D.O.
Principiul
soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, garanție a dreptului la un
proces echitabil este aplicabil nu numai procedurii judiciare propriu-zise, ci
și celei administrative sau execuționale.
Eventuala
complexitate a procedurii administrative poate constitui un criteriu de
apreciere a termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea
unei conduite de totală pasivitate a autorității publice.
În cauză, instanța de
fond a sancționat-o pe reclamantă prin admiterea excepției inadmisibilității
acțiunii cu consecința respingerii acesteia, reținând că a urmat calea
administrativă de contestare, însă nu a fost definitivată prin emiterea unei
decizii care să poată fi atacată la instanța de contencios administrativ
competentă.
Înalta Curte
apreciază că soluția instanței de fond este excesivă și afectează chiar dreptul
reclamantei de acces efectiv la justiție, astfel că va fi admis recursul și în
temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va fi casată
sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de SC F. SA prin administrator judiciar V.I. IPURL împotriva Sentinței
nr. 6923 din 5 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința
atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 13 iunie 2014.