ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2761/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 9541 din 22 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea reclamantei D.E., a dispus evacuarea pârâților SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI și M.A., din imobilul situat în București și a respins cererea privind obligarea pârâților la plata de despăgubiri. Prin aceeași hotărâre, au fost respinse cererile reconvenționale privind obligarea reclamantei de a încheia contracte de închiriere cu pârâții și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, a fost admisă în parte cererea reconvențională privind plata contravalorii îmbunătățirilor și a fost obligată reclamanta la plata sumei de 16.037,26.

A fost admisă excepția lipsei capacității procesuale a P.M. BUCUREȘTI și a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții-reclamanți, în contradictoriu cu aceasta și s-a respins excepția lipsei calității procesuale a chematului în garanție M. BUCUREȘTI și a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta-reclamantă împotriva acestuia. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin dispoziția nr. 8168 din 25 mai 2007, P.G.M. București a restituit reclamantei D.E., imobilul situat în București, că o parte a imobilului era ocupat de pârâți și că pârâta SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI a închiriat spațiul pe perioadă nedeterminată, de la P.M. București, conform contractului nr. 230/2004.

A mai reținut instanța că pârâta societate și-a dat acordul ca pârâtul M.A. să folosească o parte din spațiu pentru a locui și că în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001. S-a mai reținut că părțile nu au căzut de acord asupra încheierii unui contract de închiriere cu reclamanta. Sentința instanței de fond a fost apelată de către reclamanta-pârâtă D.E. și pârâții-reclamanți SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI și M.A., iar prin decizia nr. 143 din 17 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul reclamantei-pârâte, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins în întregime cererile reconvenționale formulate de pârâții-reclamanți și a respins ca nefondate apelurile acestora.

În argumentarea soluției pronunțate, curtea a reținut că sub aspectul necompetenței funcționale a Secției Comerciale a Tribunalului București, soluția este corectă, având în vedere natura comercială a litigiului, atrasă de faptul că pârâta-reclamantă SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI este o societate comercială care își desfășoară activitatea comercială în spațiul din care se solicită evacuarea, motiv pentru care litigiul intră sub incidența dreptului comercial, în considerarea dispozițiilor art. 56 C. com. Pe excepția inadmisibilității acțiunii principale, instanța a reținut că noul proprietar este îndreptățit să solicite evacuarea celor care îl ocupă în mod abuziv, în considerarea dreptului său de proprietate, dobândit potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanța a constatat că pârâții nu dețin nici un titlu valabil, având în vedere că înscrisul de care au înțeles să se folosească, respectiv contractul de închiriere nr. 230/1994, privește spațiul inclus într-un imobil situat în Bd. George Coșbuc nr. x și nu cel de la nr. z, proprietatea reclamantei. În ceea ce privește cererea referitoare la obligarea reclamantei-pârâte la plata contravalorii lucrărilor efectuate de către pârâți, instanța a reținut că reclamanta nu poate fi obligată la plată, pe de o parte, pentru că lucrările au profitat întregii construcții care figurează la nr. x - z, iar pe de altă parte, îmbunătățirile efectuate pentru amenajarea unui spațiu de locuit de către pârâtul M.A., nu pot fi apreciate ca profitând imobilului în litigiu.

Pentru aceleași considerente, a fost respinsă și cererea privind instituirea unui drept de retenție a societății-pârâte, asupra imobilului, până la achitarea contravalorii îmbunătățirilor. Referitor la cererea pârâților-reclamanți de a fi obligată reclamanta-pârâtă la încheierea de contracte de închiriere cu aceștia, instanța a reținut că în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că reclamanta nu se poate subroga în locul fostului locatar cu care SC V.C. SRL a avut un contract de închiriere pentru un alt spațiu, respectiv cel situat în Bd. George Coșbuc nr. z. În ceea ce privește cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință, Curtea a reținut că este neîntemeiată, având în vedere că nu s-a făcut dovada prejudiciului patrimonial cauzat prin ocuparea spațiului.

Împotriva deciziei nr. 143 din 17 martie 2009, au declarat recurs pârâții SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI și M.A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat casarea deciziei recurate și a sentinței instanței de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. În subsidiar, au solicitat respingerea acțiunii introductive de instanță și admiterea cererilor reconvenționale. În argumentarea motivelor de recurs, recurenta SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI a făcut istoricul cauzei, reiterând totodată criticile formulate în apel, după care, a susținut că soluția dată excepțiilor invocate este nelegală, întrucât pe de o parte, există o necompetență funcțională a secției comerciale, litigiul fiind de natură civilă și pe de altă parte, acțiunea este inadmisibilă, având în vedere că dreptul reclamantei nu poate fi protejat decât pe calea unei acțiuni în revendicare și nu în evacuare.

A mai susținut recurenta că obiectul contractului de închiriere nr. 230/1994, este spațiul situat la nr. x și nu z, astfel cum a reținut instanța, aspect dovedit cu celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei, adrese emise de SC C. SA, precum și certificatul de înmatriculare al societății, din care rezultă că sediul social este la adresa Bd. George Coșbuc nr. x - z. În ceea ce privește soluția de respingere a cererii reconvenționale prin care s-a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătățirilor, recurenta a susținut că hotărârea este nemotivată și lipsită de temei legal, deoarece instanța nu a precizat temeiul legal în baza căruia a pronunțat această soluție.

A mai susținut recurenta că și soluția privind recunoașterea dreptului de retenție este nelegală, iar în ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea reclamantei la încheierea unui contract de închiriere, acesta nu a fost soluționat, deoarece instanța nu face nicio referire la acesta, în considerentele hotărârii. În motivarea recursului, recurentul M.A. a făcut la rândul său, istoricul cauzei, inclusiv a criticilor formulate în apel și a susținut, în esență, că instanța s-a limitat la respingerea apelului, fără a proceda la analizarea motivelor invocate, analizând numai motivele pârâtei SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI, ceea ce echivalează cu o nemotivare, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. A mai susținut recurentul că instanța nu a soluționat pe deplin apelul său, în sensul că nu s-a pronunțat și pe motivul privind obligarea reclamantei la încheierea contractului de închiriere. Recursul pârâtei SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează nelegalitatea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii. Analizând această critică, argumentată pe încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva nemotivării sau a motivării contradictorii, se constată că instanța de control judiciar a răspuns în fapt și în drept criticilor pârâtei, iar argumentele reținute au condus în mod logic la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Având în vedere că recurenta a pus în discuție, în cadrul acestui motiv, nepronunțarea instanței de apel asupra cererii privind obligarea reclamantei la încheierea contractului de închiriere, Înalta Curte va reține spre examinare această critică. Din această perspectivă, se constată că susținerea recurentei este nefondată, întrucât din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța a analizat acest aspect, apreciind în mod corect că reclamanta nu se putea subroga în locul fostului locatar P.M. BUCUREȘTI, potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 10/2001, având în vedere argumentația reținută în ceea ce privește spațiul ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 230/1994, acesta fiind cel situat la nr. x și nu z. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., vizează schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, prin interpretarea greșită a acestuia. Deși a invocat motivul de nelegalitate sus menționat, din criticile formulate de către recurentă, nu rezultă în ce sens soluția pronunțată ar fi afectată de o schimbare a înțelesului actului, pentru a da posibilitatea Înaltei Curți de a analiza acest motiv, instanța fiind ținută de dispozițiile ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului, ca fiind o cale nedevolutivă. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., are de regulă, în vedere, încălcarea legii de drept substanțial, mai precis aplicarea unui text de lege străin de situația de fapt dedusă judecății sau extinderea normei de drept la situații neaplicabile în speță.

Din această perspectivă, deși recurenta nu a indicat dispozițiile legale pretins a fi încălcate sau aplicate greșit, se vor analiza doar criticile formulate împotriva deciziei recurate, ce vizează eventuale aspecte de nelegalitate. Analizând decizia recurată și sub acest aspect, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de instanța de apel s-a fundamentat pe interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 56 C. com., privind competența funcțională a Secției comerciale a instanței fondului, precum și pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, în soluționarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii introductive de instanță, precum și a fondului cauzei. În ceea ce privește celelalte critici, legate de modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză, acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate, fiind probleme de fapt ce aparțin competenței exclusive a instanței fondului sau apelului.

Recursul pârâtului M.A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Deși a invocat ca și recurenta SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI, motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia atacată, sub două aspecte, susținând că instanța nu a analizat motivele sale de apel, ci numai ale pârâtei societate și că nu s-a pronunțat pe cererea privind obligarea reclamantei la încheierea contractului de închiriere cu acesta. Cu toate acestea, analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, se constată că instanța a examinat motivele formulate de ambii pârâți, având în vedere de altfel, împrejurarea că cei doi au declarat apelul printr-o cerere comună.

În ceea ce privește susținerea conform căreia instanța nu s-ar fi pronunțat asupra cererii formulate de pârât, privind obligarea reclamantei la încheierea contractului de închiriere cu acesta, se constată de asemenea că este nefondată, având în vedere că pentru aceleași considerente reținute față de pârâta societate, instanța a argumentat și soluția în ceea ce-l privește pe pârât. Față de considerentele ce preced, întrucât se constată că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea sau casarea deciziei recurate, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta reclamanta SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI, împotriva deciziei nr. 143 din 17 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Respinge recursul declarat de pârâtul M.A., împotriva aceleiași decizii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2009.