ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2761/2009

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 9541 din

22 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în

parte acțiunea reclamantei D.E., a dispus evacuarea pârâților SC V.S.C. SRL

BUCUREȘTI și M.A., din imobilul situat în București și a respins cererea

privind obligarea pârâților la plata de despăgubiri. Prin aceeași hotărâre, au

fost respinse cererile reconvenționale privind obligarea reclamantei de a

încheia contracte de închiriere cu pârâții și instituirea unui drept de retenție

asupra imobilului, a fost admisă în parte cererea reconvențională privind plata

contravalorii îmbunătățirilor și a fost obligată reclamanta la plata sumei de

16.037,26. A fost admisă excepția lipsei capacității procesuale a P.M. BUCUREȘTI

și a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de

pârâții-reclamanți, în contradictoriu cu aceasta și s-a respins excepția lipsei

calității procesuale a chematului în garanție M. BUCUREȘTI și a fost respinsă

cererea de chemare în garanție formulată de pârâta-reclamantă împotriva acestuia.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că prin dispoziția nr. 8168 din 25 mai 2007,

P.G.M. București a restituit reclamantei D.E., imobilul situat în București, că

o parte a imobilului era ocupat de pârâți și că pârâta SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI a

închiriat spațiul pe perioadă nedeterminată, de la P.M. București, conform

contractului nr. 230/2004. A mai reținut instanța că pârâta societate și-a dat

acordul ca pârâtul M.A. să folosească o parte din spațiu pentru a locui și că

în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001. S-a mai

reținut că părțile nu au căzut de acord asupra încheierii unui contract de

închiriere cu reclamanta.

Sentința instanței de fond a

fost apelată de către reclamanta-pârâtă D.E. și pârâții-reclamanți SC V.S.C. SRL

BUCUREȘTI și M.A., iar prin decizia nr. 143 din 17 martie 2009, Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, a admis apelul reclamantei-pârâte, a

schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins în întregime cererile

reconvenționale formulate de pârâții-reclamanți și a respins ca nefondate

apelurile acestora.

În argumentarea soluției

pronunțate, curtea a reținut că sub aspectul necompetenței funcționale a

Secției Comerciale a Tribunalului București, soluția este corectă, având în

vedere natura comercială a litigiului, atrasă de faptul că pârâta-reclamantă SC

V.S.C. SRL BUCUREȘTI este o societate comercială care își desfășoară

activitatea comercială în spațiul din care se solicită evacuarea, motiv pentru

care litigiul intră sub incidența dreptului comercial, în considerarea

dispozițiilor art. 56 C. com.

Pe excepția

inadmisibilității acțiunii principale, instanța a reținut că noul proprietar

este îndreptățit să solicite evacuarea celor care îl ocupă în mod abuziv, în

considerarea dreptului său de proprietate, dobândit potrivit dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

Analizând înscrisurile

depuse la dosarul cauzei, instanța a constatat că pârâții nu dețin nici un

titlu valabil, având în vedere că înscrisul de care au înțeles să se

folosească, respectiv contractul de închiriere nr. 230/1994, privește spațiul

inclus într-un imobil situat în Bd. George Coșbuc nr. x și nu cel de la nr. z,

proprietatea reclamantei.

În ceea ce privește cererea

referitoare la obligarea reclamantei-pârâte la plata contravalorii lucrărilor

efectuate de către pârâți, instanța a reținut că reclamanta nu poate fi

obligată la plată, pe de o parte, pentru că lucrările au profitat întregii

construcții care figurează la nr. x - z, iar pe de altă parte, îmbunătățirile

efectuate pentru amenajarea unui spațiu de locuit de către pârâtul M.A., nu pot

fi apreciate ca profitând imobilului în litigiu. Pentru aceleași considerente,

a fost respinsă și cererea privind instituirea unui drept de retenție a

societății-pârâte, asupra imobilului, până la achitarea contravalorii

îmbunătățirilor.

Referitor la cererea

pârâților-reclamanți de a fi obligată reclamanta-pârâtă la încheierea de

contracte de închiriere cu aceștia, instanța a reținut că în speță, nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că

reclamanta nu se poate subroga în locul fostului locatar cu care SC V.C. SRL a

avut un contract de închiriere pentru un alt spațiu, respectiv cel situat în

Bd. George Coșbuc nr. z.

În ceea ce privește cererea

reclamantei-pârâte de obligare a pârâților la plata contravalorii lipsei de

folosință, Curtea a reținut că este neîntemeiată, având în vedere că nu s-a

făcut dovada prejudiciului patrimonial cauzat prin ocuparea spațiului.

Împotriva deciziei nr. 143

din 17 martie 2009, au declarat recurs pârâții SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI și M.A.,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora

au solicitat casarea deciziei recurate și a sentinței instanței de fond, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare. În subsidiar, au solicitat respingerea

acțiunii introductive de instanță și admiterea cererilor reconvenționale.

În argumentarea motivelor de

recurs, recurenta SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI a făcut istoricul cauzei, reiterând

totodată criticile formulate în apel, după care, a susținut că soluția dată

excepțiilor invocate este nelegală, întrucât pe de o parte, există o

necompetență funcțională a secției comerciale, litigiul fiind de natură civilă

și pe de altă parte, acțiunea este inadmisibilă, având în vedere că dreptul

reclamantei nu poate fi protejat decât pe calea unei acțiuni în revendicare și

nu în evacuare.

A mai susținut recurenta că

obiectul contractului de închiriere nr. 230/1994, este spațiul situat la nr. x

și nu z, astfel cum a reținut instanța, aspect dovedit cu celelalte înscrisuri

depuse la dosarul cauzei, adrese emise de SC C. SA, precum și certificatul de

înmatriculare al societății, din care rezultă că sediul social este la adresa

Bd. George Coșbuc nr. x - z.

În ceea ce privește soluția

de respingere a cererii reconvenționale prin care s-a solicitat obligarea

reclamantei la plata contravalorii îmbunătățirilor, recurenta a susținut că

hotărârea este nemotivată și lipsită de temei legal, deoarece instanța nu a precizat

temeiul legal în baza căruia a pronunțat această soluție. A mai susținut

recurenta că și soluția privind recunoașterea dreptului de retenție este

nelegală, iar în ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat

obligarea reclamantei la încheierea unui contract de închiriere, acesta nu a

fost soluționat, deoarece instanța nu face nicio referire la acesta, în

considerentele hotărârii.

În motivarea recursului,

recurentul M.A. a făcut la rândul său, istoricul cauzei, inclusiv a criticilor

formulate în apel și a susținut, în esență, că instanța s-a limitat la

respingerea apelului, fără a proceda la analizarea motivelor invocate, analizând

numai motivele pârâtei SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI, ceea ce echivalează cu o

nemotivare, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ.

A mai susținut recurentul că

instanța nu a soluționat pe deplin apelul său, în sensul că nu s-a pronunțat și

pe motivul privind obligarea reclamantei la încheierea contractului de

închiriere.

Recursul pârâtei SC V.S.C. SRL

BUCUREȘTI este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Motivul prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., vizează nelegalitatea unei hotărâri atunci când aceasta

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura

pricinii.

Analizând această critică,

argumentată pe încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

din perspectiva nemotivării sau a motivării contradictorii, se constată că

instanța de control judiciar a răspuns în fapt și în drept criticilor pârâtei,

iar argumentele reținute au condus în mod logic la soluția cuprinsă în

dispozitiv. Având în vedere că recurenta a pus în discuție, în cadrul acestui

motiv, nepronunțarea instanței de apel asupra cererii privind obligarea reclamantei

la încheierea contractului de închiriere, Înalta Curte va reține spre examinare

această critică. Din această perspectivă, se constată că susținerea recurentei

este nefondată, întrucât din considerentele deciziei recurate, rezultă că

instanța a analizat acest aspect, apreciind în mod corect că reclamanta nu se

putea subroga în locul fostului locatar P.M. BUCUREȘTI, potrivit dispozițiilor art.

14 din Legea nr. 10/2001, având în vedere argumentația reținută în ceea ce

privește spațiul ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 230/1994,

acesta fiind cel situat la nr. x și nu z.

Motivul prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ., vizează schimbarea înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, prin interpretarea greșită a

acestuia. Deși a invocat motivul de nelegalitate sus menționat, din criticile

formulate de către recurentă, nu rezultă în ce sens soluția pronunțată ar fi

afectată de o schimbare a înțelesului actului, pentru a da posibilitatea

Înaltei Curți de a analiza acest motiv, instanța fiind ținută de dispozițiile ce

reglementează calea de atac extraordinară a recursului, ca fiind o cale

nedevolutivă.

Motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., are de regulă, în vedere, încălcarea legii de drept

substanțial, mai precis aplicarea unui text de lege străin de situația de fapt

dedusă judecății sau extinderea normei de drept la situații neaplicabile în

speță.

Din această perspectivă,

deși recurenta nu a indicat dispozițiile legale pretins a fi încălcate sau aplicate

greșit, se vor analiza doar criticile formulate împotriva deciziei recurate, ce

vizează eventuale aspecte de nelegalitate.

Analizând decizia recurată

și sub acest aspect, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de instanța de

apel s-a fundamentat pe interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art.

56 C. com., privind competența funcțională a Secției comerciale a instanței

fondului, precum și pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, în

soluționarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii introductive de instanță,

precum și a fondului cauzei.

În ceea ce privește

celelalte critici, legate de modul de apreciere a probatoriului administrat în

cauză, acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate, fiind probleme

de fapt ce aparțin competenței exclusive a instanței fondului sau apelului.

Recursul pârâtului M.A. este

nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Deși a invocat ca și

recurenta SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI, motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 7,

8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia atacată, sub

două aspecte, susținând că instanța nu a analizat motivele sale de apel, ci

numai ale pârâtei societate și că nu s-a pronunțat pe cererea privind obligarea

reclamantei la încheierea contractului de închiriere cu acesta.

Cu toate acestea, analizând

decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, se constată că instanța a

examinat motivele formulate de ambii pârâți, având în vedere de altfel,

împrejurarea că cei doi au declarat apelul printr-o cerere comună. În ceea ce

privește susținerea conform căreia instanța nu s-ar fi pronunțat asupra cererii

formulate de pârât, privind obligarea reclamantei la încheierea contractului de

închiriere cu acesta, se constată de asemenea că este nefondată, având în

vedere că pentru aceleași considerente reținute față de pârâta societate,

instanța a argumentat și soluția în ceea ce-l privește pe pârât.

Față de considerentele ce

preced, întrucât se constată că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la

modificarea sau casarea deciziei recurate, potrivit art. 312 C. proc. civ.,

recursurile vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta reclamanta SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI, împotriva deciziei nr. 143 din 17

martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

ca nefondat.

Respinge recursul declarat

de pârâtul M.A., împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 noiembrie 2009.