ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2636/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta A.F.I. a chemat în judecată pe pârâta SC M.C. SRL și a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 369.711.746 lei dispoziții reprezentând chiria, penalitățile de întârziere, TVA și penalitățile contractului de închiriere pe perioada noiembrie 2002 – iulie 2005, rezilierea contractului de închiriere 27256/1990, evacuarea din spațiu și obligarea la cheltuieli de judecată. Judecătoria Sector 1 București, prin sentința comercială 1776 din 5 februarie 2007, a admis acțiunea, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, a dispus rezilierea contractului, evacuarea pârâtei și obligarea acesteia la plata sumei de 36971,17 lei și la 18,3 lei cheltuieli de judecată.

Instanța a reținut că în mod culpabil pârâta nu a plătit timp de peste doi ani chiria la care era obligată contractual. Tribunalul București, prin decizia 34/ A din 22 octombrie 2007, a admis apelul pârâtei, a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei, a anulat sentința atacată și a reținut cauza spre soluționare în primă instanță. Tribunalul a considerat aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., care dă competența acestei instanțe de a judeca cererile neevaluabile în bani. Recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei tribunalului a fost respins, ca nefondat, prin decizia comercială nr. 187 din 15 februarie 2008, întrucât cererea de chemare în judecată avea ca obiect, pe lângă pretențiile izvorâte din neplata chiriei și rezilierea contractului și evacuarea pârâtei, cereri neevaluabile în bani.

Curtea de Apel București, prin decizia comercială 604 din 12 decembrie 2008, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, considerând că acțiunea se întemeiază pe contractul 27256/1990 în care locatar figurează M.C.M.M. nu SC M.C. SRL iar dovada că între cele două societăți comerciale este un raport de succesiune nu s-a făcut. Împotriva deciziei astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs întemeiat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a apreciat că procesul verbal din 27 octombrie 2007 nu reprezintă o recunoaștere a debitului de către pârâtă, deși semnătura aplicată pe contractul de închiriere este identică cu cea din procesul verbal.

Contractul a fost încheiat cu acordul intimatei iar acesta este un fapt juridic bilateral cârmuit de principiul autonomiei de voință (969 C. civ.) și de respectarea normelor care interesează ordinea publică și bunele moravuri. Actul juridic încheiat are terță obligație atât între părți cât și pentru organul de jurisdicție, iar dacă partea adversă l-a semnat, a fost de acord cu conținutul acestuia. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune: Prin contractul de închiriere încheiat la 1 noiembrie 1990, autoarea reclamantei a închiriat spațiul din București Calea Victoriei societății M.C.M.M. pentru o perioadă de un an. Contractul prelungit prin tacita relocațiune, reprezintă sub aspectul manifestării de voință (negotium) un fapt juridic însă materializarea acestei voințe se realizează printr-un act (instrumentum) care face dovada identității părților, a drepturilor și obligațiilor acestora.

Recunoașterea evocată de recurenta nu este de natură să oblige societatea comercială pârâtă față de care nu s-a născut nici un raport juridic între părțile semnatare ale procesului verbal din 27 octombrie 2007. M.M., recunoaște debitul cocontractantului M.C., susține că această societate nu mai există dar se obligă să plătească chiria fără penalități. Confuzia în care se află recurenta-reclamantă este neîndoielnică; semnând un act de recunoaștere parțială a unei datorii fără a aplica ștampila societății comerciale pe care ar fi reprezentat-o, în opinia recurentei, M.M. își asumă o obligație proprie pentru firma M.C. (locatarul contractului de închiriere). Dar această persoană fizică nu are calitatea de reprezentant al societății pârâte, care, potrivit informațiilor O.R.C.

de pe lângă Tribunalul București este administrată cu puteri depline de P.G.A. Principiul forței obligatorii a contractului, evocat de recurenta, se impune, însă numai părților contractante. Instanțele de fond judicios au caracterizat raportul juridic dedus judecății și au concluzionat asupra calității de terț a societății pârâte. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei comerciale 604 din 12 decembrie 2008 de Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.G.M.B. – A.F.I. București împotriva deciziei comerciale nr. 604 din 12 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2009.