ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2636/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta A.F.I. a chemat în

judecată pe pârâta SC M.C. SRL și a solicitat obligarea acesteia la plata sumei

de 369.711.746 lei dispoziții reprezentând chiria, penalitățile de întârziere,

TVA și penalitățile contractului de închiriere pe perioada noiembrie 2002 – iulie

2005, rezilierea contractului de închiriere 27256/1990, evacuarea din spațiu și

obligarea la cheltuieli de judecată.

Judecătoria Sector 1

București, prin sentința comercială 1776 din 5 februarie 2007, a admis

acțiunea, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, a dispus

rezilierea contractului, evacuarea pârâtei și obligarea acesteia la plata sumei

de 36971,17 lei și la 18,3 lei cheltuieli de judecată.

Instanța a reținut că în mod

culpabil pârâta nu a plătit timp de peste doi ani chiria la care era obligată

contractual.

Tribunalul București, prin

decizia 34/ A din 22 octombrie 2007, a admis apelul pârâtei, a admis excepția

necompetenței materiale a judecătoriei, a anulat sentința atacată și a reținut

cauza spre soluționare în primă instanță.

Tribunalul a considerat

aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., care dă competența

acestei instanțe de a judeca cererile neevaluabile în bani.

Recursul declarat de

reclamanta împotriva deciziei tribunalului a fost respins, ca nefondat, prin

decizia comercială nr. 187 din 15 februarie 2008, întrucât cererea de chemare

în judecată avea ca obiect, pe lângă pretențiile izvorâte din neplata chiriei

și rezilierea contractului și evacuarea pârâtei, cereri neevaluabile în bani.

Curtea de Apel București,

prin decizia comercială 604 din 12 decembrie 2008, a respins, ca nefondat,

apelul reclamantei, considerând că acțiunea se întemeiază pe contractul

27256/1990 în care locatar figurează M.C.M.M. nu SC M.C. SRL iar dovada că

între cele două societăți comerciale este un raport de succesiune nu s-a făcut.

Împotriva deciziei astfel

pronunțate, reclamanta a declarat recurs întemeiat dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Recurenta susține că în mod

greșit instanța de apel a apreciat că procesul verbal din 27 octombrie 2007 nu

reprezintă o recunoaștere a debitului de către pârâtă, deși semnătura aplicată

pe contractul de închiriere este identică cu cea din procesul verbal.

Contractul a fost încheiat

cu acordul intimatei iar acesta este un fapt juridic bilateral cârmuit de

principiul autonomiei de voință (969 C. civ.) și de respectarea normelor care

interesează ordinea publică și bunele moravuri. Actul juridic încheiat are

terță obligație atât între părți cât și pentru organul de jurisdicție, iar dacă

partea adversă l-a semnat, a fost de acord cu conținutul acestuia.

Recursul este nefondat și va

fi respins pentru considerentele ce se vor expune:

Prin contractul de

închiriere încheiat la 1 noiembrie 1990, autoarea reclamantei a închiriat

spațiul din București Calea Victoriei societății M.C.M.M. pentru o perioadă de un

an.

Contractul prelungit prin

tacita relocațiune, reprezintă sub aspectul manifestării de voință (negotium)

un fapt juridic însă materializarea acestei voințe se realizează printr-un act

(instrumentum) care face dovada identității părților, a drepturilor și

obligațiilor acestora.

Recunoașterea evocată de

recurenta nu este de natură să oblige societatea comercială pârâtă față de care

nu s-a născut nici un raport juridic între părțile semnatare ale procesului

verbal din 27 octombrie 2007.

M.M., recunoaște debitul

cocontractantului M.C., susține că această societate nu mai există dar se

obligă să plătească chiria fără penalități.

Confuzia în care se află

recurenta-reclamantă este neîndoielnică; semnând un act de recunoaștere

parțială a unei datorii fără a aplica ștampila societății comerciale pe care ar

fi reprezentat-o, în opinia recurentei, M.M. își asumă o obligație proprie

pentru firma M.C. (locatarul contractului de închiriere). Dar această persoană

fizică nu are calitatea de reprezentant al societății pârâte, care, potrivit

informațiilor O.R.C. de pe lângă Tribunalul București este administrată cu

puteri depline de P.G.A.

Principiul forței

obligatorii a contractului, evocat de recurenta, se impune, însă numai părților

contractante.

Instanțele de fond judicios

au caracterizat raportul juridic dedus judecății și au concluzionat asupra

calității de terț a societății pârâte.

Așa fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va

respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei comerciale 604 din

12 decembrie 2008 de Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul C.G.M.B. – A.F.I. București împotriva deciziei comerciale nr. 604

din 12 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2009.