ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2229/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2229/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 171
din 9 octombrie 2009 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială,
de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei
procedurii prealabile invocată de pârâtă și a respins
acțiunea formulată de reclamantul P.G., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.,
ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această soluție
instanța de fond a reținut în esență următoarele:
Reclamantul P.G.G., funcționar
public, a chemat în judecată pârâta A.N.A.F., și a solicitat anularea
Ordinului nr. 985 din 22 mai 2009 emis de pârâtă, prin care s-a dispus
eliberarea sa din
funcția publică
de conducere de Director Executiv Adjunct - Activitatea de inspecție
fiscală,
în cadrul D.G.F.P. Dâmbovița.
Reclamantul
nu a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din
Legea nr. 544/2004 și a invocat faptul că nu este vorba de un act
administrativ n
efiind obligatorie procedura prealabilă pentru a
sesiza instanța de judecată.
Instanța de fond a mai reținut
faptul că susținerile reclamantului sunt neîntemeiate și
nelegale, având în vedere că dispozițiile art. 106 din Legea nr.
188/1999 modificată privind Statutul funcționarilor publici
prevăd că, în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive
pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale,
acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului
administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de
serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.
Cum potrivit dispozițiilor legale
menționate, efectuarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7
din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ este obligatorie
și constituie o condiție de admisibilitate a acțiunii în
contencios administrativ, instanța a admis excepția lipsei procedurii
prealabile și a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri,
reclamantul P.G. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, s-a
arătat, pe de o parte, că instanța fondului a ignorat înscrisul
intitulat „Plângere prealabilă pentru revocarea Ordinului nr. 985 din 22
mai 2009” expediat către Președintele A.N.A.F., prin poștă,
la data de 18 iunie 2009, iar pe de altă parte că sentința
atacată este dată cu aplicația greșită a
dispozițiilor art. 7 din Legea contenciosului administrativ deoarece
ordinul contestat nu este un act administrativ în sensul art. 1 din această
lege, ci un act care privește încetarea raportului de serviciu (potrivit calificării
date de art. III.1.1 din O.U.G. nr. 137/2009 în aplicarea căruia a fost
emis) și este supus aplicației corespunzătoare a
dispozițiilor din Codul muncii.
Examinând
cauza atât prin prisma celor două critici cuprinse în cererea de recurs,
cât și în temeiul art. 304
1
C. proc. civ., în raport de obiectul
cauzei deduse judecății și normele legale incidente, Înalta
Curte de Casație și Justiție reține că nu există
motive pentru casarea/modificarea sentinței atacate.
Obiectul
acțiunii în contencios administrativ a vizat anularea ordinului nr. 985
din 22 mai 2009 emis de Președintele A.N.A.F. prin care s-a dispus
eliberarea reclamantului din funcția publică de conducere de director
executiv adjunct – Activitatea de inspecție fiscală în cadrul D.G.F.P.
Dâmbovița.
În
fața curții de apel, pârâta A.N.A.F. a invocat prin întâmpinare mai
multe excepții de procedură printre care și pe aceea a inadmisibilității
acțiunii ce decurge din neîndeplinirea procedurii prealabile cerut de art.
7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată.
Apărările
reclamantei față de această excepție s-au rezumat la raționamentul
că actul contestat nu este un act administrativ și că nu este
necesară această procedură prealabilă.
În
fața instanței de control judiciar apărarea recurentului-reclamant
este completată cu înscrisul intitulat „Plângere prealabilă pentru
revocarea Ordinului nr. 985 din 22 mai 2009” însoțit de dovada expedierii prin poștă a unei recomandate către A.N.A.F. la data de 18 iunie
2009 (filele 7-11 dosar recurs).
Aceste
două înscrisuri nu au fost prezentate instanței fondului, așa
încât nu se poate imputa acesteia că soluția a fost adoptată cu
nesocotirea probatoriului.
În
același timp se observă că din recipisa de recomandată din 18
iunie 2009 nu rezultă conținutul actului expediat către A.N.A.F.,
că nu există o dovadă a înregistrării plângerii prealabile la
autoritatea pârâtă și că în ipoteza în care s-ar accepta și
în lipsa unei dovezi în acest sens că actul expediat este chiar plângerea
prealabilă, data formulării acesteia coincide cu data întocmirii cererii
de chemare în judecată (fila 3 dosar fond). Or, scopul instituirii condiției
de admisibilitate prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr.
554/2004 rezultă în mod evident din formularea textului în discuție,
potrivit căruia „înainte de a se adresa instanței de contencios
administrativ competente, persoana care se consideră
vătămată [ … ] trebuie să solicite autorității
publice emitente sau autorității ierarhic superioare [ … ] în termen
de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în
parte, a acestuia”.
Inconsecvența
în susținerile recurentului este una evidentă atâta vreme cât pe de o
parte se arată că actul atacat nu este în opinia sa un act administrativ
conform Legii contenciosului administrativ și de aceea nu este necesară
urmarea procedurii prealabile și pe de altă parte prin depunerea acestei
plângeri prealabile considerate neobligatorii.
În
considerentele sentinței recurate se face o analiză pertinentă
și concludentă asupra modului în care s-a abordat chestiunea lipsei plângerii
prealabile cu consecința firească a respingerii acțiunii ca
inadmisibilă, judecătorul fondului argumentând în fapt și în
drept soluția pronunțată, prin invocarea art. 109 alin. (2) C.
proc. civ. și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată.
Argumentat,
au fost înlăturate susținerile reclamantului ce priveau neaplicabilitatea
art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 unui act care privește încetarea
raportului de serviciu, în condițiile în care art. 106 alin. (1) din Legea
nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici (modificată)
stipulează că anularea unui act administrativ prin care s-a dispus
încetarea raportului de serviciu se poate face „în condițiile și în
termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu
modificările ulterioare”.
Aceasta
presupune așadar, fără putință de tăgadă,
și respectarea procedurii prealabile care are un caracter obligatoriu și
care constituie o condiție de exercițiu a acțiunii în materia
contenciosului administrativ.
Față
de cele expuse și văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1)
C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de P.G.
împotriva sentinței civile nr. 171 din 9 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ
și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.