ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1403/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 2503 din 10 iunie 2009 a Curții

de Apel București a fost admisă în parte acțiunea reclamantului C.A.

în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe, în sensul că pârâtul a

fost obligat să stabilească o dată de depunere a cererii și

a actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei române, într-un

termen rezonabil. Instanța a luat act de renunțarea reclamantei la cererea

privind daunele morale solicitate.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că reclamanta s-a adresat cu o

primă cerere autorității pârâte la data de 14 noiembrie 2008,

solicitând fixarea datei în vederea depunerii cererii și actelor necesare

pentru redobândirea cetățeniei române, iar până la data

sesizării instanței au primit înștiințarea că

datorită numărului mare de solicitări și a spațiilor

limitate în care Ambasada își desfășoară activitatea,

reclamanta urmează a fi programată pentru depunerea cererii, urmând a

fi înștiințată în legătură cu acest aspect.

Instanța de fond a constatat că termenul

care a trecut de la formularea cererii nu poate fi considerat rezonabil, cât

timp obligația de soluționare a cererilor în termen rezonabil

subsumează toate etapele eventuale ale unei proceduri, inclusiv cele

premergătoare depunerii efective a cererii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

Ministerul Afacerilor Externe, criticând soluția pronunțată ca

netemeinică și nelegală.

Recurentul a arătat că instanța a

pronunțat o hotărâre întemeiată pe o interpretare

greșită a legii, întrucât autoritatea pârâtă a arătat

că nu neagă caracterul rezonabil al termenului în discuție,

însă s-a invocat faptul că există o justificare argumentată

a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru a se depune

cererea reclamanților de redobândire a cetățeniei române.

S-a arătat că nu poate fi

reținut un refuz nejustificat, întrucât există un răspuns

formulat de autoritatea recurentă, iar acesta nu poate fi considerat ca o

exprimare a unei restricționări a unui drept.

Autoritatea recurentă a precizat

că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă

în materia litigiilor de această natură, în sensul că

gestionarea atribuțiilor ce le revin, exercitate pe teritoriul unui stat

străin, implică imposibilitatea obiectivă a

autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova

spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a

cetățeniei române într-un termen cât mai scurt.

Recurentul a precizat că nu a fost

afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât în cauză este vorba de un

termen administrativ.

Înalta Curte de Casație si

Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul

formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

În conformitate cu dispozițiile art.

12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, cetățenii moldoveni de

naționalitate română pot depune cererile de redobândire a

cetățeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile

diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în

condițiile în care au reședința sau domiciliul în

străinătate.

(598/2/2009 v, Înalta Curte v

Înalta Curte a constatat

că reclamanta s-a adresat în mai multe rânduri pârâtului,

manifestându-și stăruința în redobândirea cetățeniei

române, însă cererea a rămas fără soluționare

efectivă, împrejurare care este de natură a o afecta pe

reclamantă în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor sale,

raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte

reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene

a Drepturilor Omului se constată că prin Convenție se

apără drepturi concrete și efective, iar orice

ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să

corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele

interesului general al comunității și imperativele apărării

drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat

ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială

și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin

și alții împotriva României).

Or, din

această perspectivă Înalta Curte reține că neprimirea

cererii formulate de intimata-reclamantă, indiferent de motivația

autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acesteia

în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii

cetățeniei române.

Principiul legalității

înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern,

suficient de accesibile și previzibile, or în cauza de față

Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul

cererilor de redobândire a cetățeniei române.

Înalta Curte constată că

întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în

funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în

jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în

considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special

complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al

autorităților competente, precum și miza litigiului pentru

persoana interesată (cauza Frydlender împotriva Franței și cauza

Hartman împotriva Republicii Cehe).

În opinia Înaltei Curți litigiul

născut între reclamantă și autoritatea pârâtă nu

prezintă o complexitate deosebită, iar neprimirea cererii adresate

instituției pârâte este de natură a crea o vătămare a

acesteia într-un drept prevăzut de lege, drept la care reclamantul

privește cu speranță legitimă.

Înalta Curte nu poate primi apărarea

formulată de recurent în sensul că există o cauză

exoneratoare de răspundere, întrucât instituția recurentă a fost

în culpă pentru neprimirea cererii reclamantului și trebuia

să-și ia toate diligențele pentru rezolvarea situației

create.

Orice amânare în soluționarea

cererii ar însemna depășirea termenului rezonabil avut în vedere de

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Prin urmare, așa cum în mod corect a

reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată

în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române,

reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în

accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, modificată.

De asemenea, Înalta Curte are în vedere

faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei

române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare

speță în ritmul și potrivit precauțiilor pe care le

consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o

încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale

prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele

internaționale.

Împrejurarea că legea specială

nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea

competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a

cetățeniei române, văzând dispozițiile art. 10 din

Convenția Europeană asupra Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002,

publicată în M.Of. nr. 490 din 9 iulie 2002, dispoziții conform

cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să

examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea,

pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui

atestat de cetățenie.

Având în vedere aceste considerente, în

temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul formulat ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 2503 din 10 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 11 martie 2010.