ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 114/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 1944 din 8 mai 2009 a

Curții de Apel București a fost admisă în parte acțiunea reclamantei V.Z. în

contradictoriu cu M.A.E., în sensul că pârâtul a fost obligat să stabilească de

îndată data de depunere a cererii și a actelor necesare pentru redobândirea

cetățeniei române. Instanța a anulat ca netimbrată cererea privind daunele

morale solicitate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanta s-a adresat cu o

primă cerere autorității pârâte la data de 13 octombrie 2008, solicitând fixarea

datei în vederea depunerii cererii și actelor necesare pentru redobândirea

cetățeniei române, iar până la data sesizării instanței a primit înștiințarea

că datorită numărului mare de solicitări și a spațiilor limitate în care

Ambasada își desfășoară activitatea, reclamanta urmează a fi programată pentru

depunerea cererii, urmând a fi înștiințată în legătură cu acest aspect.

Instanța de fond a

constatat că termenul care a trecut de la formularea cererii nu poate fi

considerat rezonabil, cât timp obligația de soluționare a cererilor în termen

rezonabil subsumează toate etapele eventuale ale unei proceduri, inclusiv cele

premergătoare depunerii efective a cererii.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs M.A.E., criticând soluția pronunțată ca netemeinică

și nelegală.

Recurentul a arătat

că instanța a pronunțat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greșită a

legii, întrucât autoritatea pârâtă a arătat că nu neagă caracterul rezonabil al

termenului în discuție, însă s-a invocat faptul că există o justificare

argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru a se depune cererea

reclamantei de redobândire a cetățeniei române.

S-a arătat că nu

poate fi reținut un refuz nejustificat, întrucât există un răspuns formulat de

autoritatea recurentă, iar acesta nu poate fi considerat ca o exprimare a unei

restricționări a unui drept.

Autoritatea recurentă

a precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia

litigiilor de această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le

revin, exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea

obiectivă a autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova

spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române

într-un termen cât mai scurt.

Recurentul a precizat

că nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât în cauză este vorba

de un termen administrativ.

Înalta Curte de

Casație si Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, în temeiul

dispozițiilor art. 299 raportate la art. 4 pct. 1 C. proc. civ., analizând

motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca

nefondat, pentru considerentele ce urmează:

În

conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, cetățenii

moldoveni de naționalitate română pot depune cererile de redobândire a

cetățeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile

consulare ale României în străinătate, în condițiile în care au reședința sau

domiciliul în străinătate.

Înalta Curte a constatat că reclamanta

s-a adresat în mai multe rânduri pârâtului, manifestându-și stăruința în

redobândirea cetățeniei române, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă,

împrejurare care este de natură a o afecta pe reclamantă în soluționarea

într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din

Legea nr. 554/2004.

Înalta

Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. se constată că prin

Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în

drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just

echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele

apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie

protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă

(cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva României).

Or, din

această perspectivă Înalta Curte reține că neprimirea cererii formulate de

intimata-reclamantă, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala

cu o vătămare a acesteia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea

redobândirii cetățeniei române.

Principiul

legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern,

suficient de accesibile și previzibile, or în cauza de față Legea nr. 21/1991 a

stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul cererilor de redobândire a

cetățeniei române.

Înalta Curte constată

că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa C.E.D.O., luând în

considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea

cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum

și miza litigiului pentru persoana interesată (cauza Frydlender împotriva

Franței și cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).

În opinia Înaltei

Curți litigiul născut între reclamantă și autoritatea pârâtă nu prezintă o

complexitate deosebită, iar neprimirea cererii adresate instituției pârâte este

de natură a crea o vătămare a reclamantei într-un drept prevăzut de lege, drept

la care reclamanta privește cu speranță legitimă.

Înalta Curte nu poate

primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare

de răspundere, întrucât instituția recurentă a fost în culpă pentru neprimirea

cererii reclamanților și trebuia să-și ia toate diligențele pentru rezolvarea

situației create.

Orice amânare în soluționarea

cererii ar însemna depășirea termenului rezonabil avut în vedere de

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, așa cum

în mod corect a reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată

în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un

refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit.

i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

De asemenea, Înalta

Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei

române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță

în ritmul și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest

drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților

fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele

internaționale.

Împrejurarea că legea

specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja

autoritatea competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a

cetățeniei române, văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra

Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România

prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of. din 9 iulie 2002, dispoziții

conform cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze

într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea

cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de

cetățenie.

Având în vedere

aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge

recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de M.A.E. împotriva sentinței civile nr. 1944 din 8 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 ianuarie 2010.