ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 416/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanții C.V. și B.L. au

chemat în judecată Ministerul Afacerilor Externe ca reprezentant al

Secției Consulare a Ambasadei României din Chișinău, solicitând

instanței ca în contradictoriu cu pârâtul să constate refuzul

nejustificat al acestuia de a soluționa cererile privind stabilirea datei

pentru primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române

într-un termen rezonabil și să-l oblige la plata unor daune morale de

1000 lei.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că, la data de 15 septembrie 2008, au

formulat o primă cerere scrisă către Secția Consulară

a Ambasadei României în Republica Moldova, prin care au solicitat să le

primească cererile pentru redobândirea cetățeniei române,

după care s-au prezentat personal la Ambasadă cu aceeași cerere, dar, autoritatea pârâtă le-a refuzat depunerea dosarelor sau stabilirea unei

date pentru depunerea cererilor de redobândire a cetățeniei române.

Au mai arătat că, la data de 19

ianuarie 2009, au revenit cu o nouă cerere adresată Ministerul

Afacerilor Externe, la care, pârâtul le-a răspuns cu adresa nr. G5 –

1/P/196 din luna februarie 2009, aducându-le la cunoștință

să aștepte până când cererea de intenție va fi

procesată, urmând apoi să fie invitați să depună

cererile de redobândire a cetățeniei române.

Reclamanții au apreciat

răspunsul primit ca fiind un refuz nejustificat al pârâtului de a le

soluționa cererile.

La termenul de judecată din 6 mai

2009, reclamanții au precizat acțiunea, în sensul că, din eroare

a fost menționată în calitate de reclamantă B.L., întrucât din

actele de la dosar rezultă că reclamanți în cauză sunt C.V.

și C.L.

Instanța a pus în vedere

reclamanților să depună în scris precizarea de acțiune, iar

reclamantei C.L. să timbreze acțiunea privind refuzul nejustificat al

pârâtului de a-i soluționa cererea și plata daunelor morale.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 2595 din 17 iunie 2009, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.V., obligând pârâtul să stabilească data pentru

primirea cererii de redobândire a cetățeniei române, în termen de cel

mult 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Totodată, a anulat ca

netimbrată cererea reclamantei C.L.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că de la data depunerii

primei cereri 15 septembrie 2008, au trecut mai mult de 9 luni, iar în

răspunsul nr. G 5-1/P/196 din 23 ianuarie 2009 al autorității

pârâte, nu se menționează nicio dată certă, sau un interval

estimat prin aproximație ca fiind necesar pentru așteptarea procesării

cererii, astfel că atitudinea autorității publice

reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii.

Cât privește capătul de cerere

privind pe reclamanta C.L., instanța a reținut că întrucât aceasta

nu și-a îndeplinit obligația legală de a achita taxa

judiciară de timbru și nici nu a formulat cerere de reexaminare cu

privire la această taxă, cererea acesteia va fi anulată ca

netimbrată.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a formulat recurs Ministerul

Afacerilor Externe.

Recurentul a susținut, în

esență, că instanța nu poate pune semnul echivalenței

între factorul volitiv, definit ca sursă a refuzului indicat la art. 2

alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, și factorul obiectiv al

imposibilității autorității române de a organiza pe

teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor

de redobândire și pentru procesarea solicitărilor, într-un termen cât

mai scurt.

Răspunsul scris al Ministerului Afacerilor

Externe susține recurentul, nu încorporează un refuz de

soluționare a cererii de depunere a dosarului ci, prevede condițiile

concrete în care acesta urmează să fie procesat, fără ca

autoritatea publică solicitată să se derobeze de la îndeplinirea

obligației prevăzute de Legea nr. 21/1991.

Referitor la termenul rezonabil de

soluționare a cererii, recurentul a susținut că acesta nu se

regăsește în legislația română de lege lata. Durata acestui

termen a fost decontată în jurisprudența C.E.D.O. dar, chiar și

așa, susține recurentul, ea nu se aplică decât în cazurile

expres specificate, în funcție de circumstanțele relevante.

Examinând sentința atacată, în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de

recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată

că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele

ce urmează:

î

ntr-adevăr,

Legea cetățeniei române nr. 21/1991, cu modificările și

completările ulterioare, stabilește o procedură complexă

pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau

redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă,

însă, un termen în care autoritățile române să proceseze

astfel de cereri.

În lipsa unui asemenea termen legal,

trebuie să se facă, însă, aplicarea prevederilor art. 10 din

Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002,

potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât

să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea,

păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau

eliberarea unui atestat de cetățenie".

În același sens sunt, de asemenea,

și prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare,

adoptată de Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat

„Principiul acționării într-un termen rezonabil", potrivit

căruia „Autoritățile publice trebuie să acționeze

și să își îndeplinească atribuțiile într-un termen

rezonabil".

Cu privire la noțiunea de „termen

rezonabil", în doctrina europeană s-a arătat că aceasta

este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după

criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil"

trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global

și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în

considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul

său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra

ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele

sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate

rezonabile.

În acest sens, s-a arătat că,

în materie civilă,

dies a quo

începe să curgă de la data

sesizării jurisdicției competente dar el include și durata

procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției

este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de

jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea

speței, comportamentul reclamantului și cel al

autorităților competente.

În speța dedusă

judecății,

î

nalta Curte

apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării

primei cereri - 15 septembrie 2008 - și data soluționării cauzei

nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale

mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, instanța de

control judiciar nu poate primi susținerea recurentului, în sensul că

există un număr foarte mare de cereri, care depășesc

capacitatea de procesare a Secției Consulare a Ambasadei, întrucât

autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare

pentru respectarea „principiului acționării într-un termen

rezonabil", care guvernează materia aflată în discuție, în

conformitate cu art. 10 din Convenția Europeană pentru

Cetățenie și art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului

Europei, mai sus

menționate.

Așa fiind, faptul de a

nu răspunde solicitărilor repetate ale reclamanților de

soluționare a cererii formulate în anul 2006, reprezintă un refuz

nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (l)

lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Pentru

motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se

sentința criticată, ca fiind

temeinică și legală.

Totodată, având în

vedere cererea intimatului, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată,

în sumă de 250 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 2595 din 17 iunie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la 250 lei

cheltuieli de judecată către intimatul C.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2010.