ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 416/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții C.V. și B.L. au chemat în judecată Ministerul Afacerilor Externe ca reprezentant al Secției Consulare a Ambasadei României din Chișinău, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâtul să constate refuzul nejustificat al acestuia de a soluționa cererile privind stabilirea datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române într-un termen rezonabil și să-l oblige la plata unor daune morale de 1000 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, la data de 15 septembrie 2008, au formulat o primă cerere scrisă către Secția Consulară a Ambasadei României în Republica Moldova, prin care au solicitat să le primească cererile pentru redobândirea cetățeniei române, după care s-au prezentat personal la Ambasadă cu aceeași cerere, dar, autoritatea pârâtă le-a refuzat depunerea dosarelor sau stabilirea unei date pentru depunerea cererilor de redobândire a cetățeniei române. Au mai arătat că, la data de 19 ianuarie 2009, au revenit cu o nouă cerere adresată Ministerul Afacerilor Externe, la care, pârâtul le-a răspuns cu adresa nr. G5 – 1/P/196 din luna februarie 2009, aducându-le la cunoștință să aștepte până când cererea de intenție va fi procesată, urmând apoi să fie invitați să depună cererile de redobândire a cetățeniei române.

Reclamanții au apreciat răspunsul primit ca fiind un refuz nejustificat al pârâtului de a le soluționa cererile. La termenul de judecată din 6 mai 2009, reclamanții au precizat acțiunea, în sensul că, din eroare a fost menționată în calitate de reclamantă B.L., întrucât din actele de la dosar rezultă că reclamanți în cauză sunt C.V. și C.L. Instanța a pus în vedere reclamanților să depună în scris precizarea de acțiune, iar reclamantei C.L. să timbreze acțiunea privind refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea și plata daunelor morale. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2595 din 17 iunie 2009, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.V., obligând pârâtul să stabilească data pentru primirea cererii de redobândire a cetățeniei române, în termen de cel mult 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Totodată, a anulat ca netimbrată cererea reclamantei C.L. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că de la data depunerii primei cereri 15 septembrie 2008, au trecut mai mult de 9 luni, iar în răspunsul nr. G 5-1/P/196 din 23 ianuarie 2009 al autorității pârâte, nu se menționează nicio dată certă, sau un interval estimat prin aproximație ca fiind necesar pentru așteptarea procesării cererii, astfel că atitudinea autorității publice reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii. Cât privește capătul de cerere privind pe reclamanta C.L., instanța a reținut că întrucât aceasta nu și-a îndeplinit obligația legală de a achita taxa judiciară de timbru și nici nu a formulat cerere de reexaminare cu privire la această taxă, cererea acesteia va fi anulată ca netimbrată.

Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a formulat recurs Ministerul Afacerilor Externe. Recurentul a susținut, în esență, că instanța nu poate pune semnul echivalenței între factorul volitiv, definit ca sursă a refuzului indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, și factorul obiectiv al imposibilității autorității române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire și pentru procesarea solicitărilor, într-un termen cât mai scurt. Răspunsul scris al Ministerului Afacerilor Externe susține recurentul, nu încorporează un refuz de soluționare a cererii de depunere a dosarului ci, prevede condițiile concrete în care acesta urmează să fie procesat, fără ca autoritatea publică solicitată să se derobeze de la îndeplinirea obligației prevăzute de Legea nr. 21/1991.

Referitor la termenul rezonabil de soluționare a cererii, recurentul a susținut că acesta nu se regăsește în legislația română de lege lata. Durata acestui termen a fost decontată în jurisprudența C.E.D.O. dar, chiar și așa, susține recurentul, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate, în funcție de circumstanțele relevante. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează: î ntr-adevăr, Legea cetățeniei române nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, stabilește o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă, însă, un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

În lipsa unui asemenea termen legal, trebuie să se facă, însă, aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie". În același sens sunt, de asemenea, și prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acționării într-un termen rezonabil", potrivit căruia „Autoritățile publice trebuie să acționeze și să își îndeplinească atribuțiile într-un termen rezonabil". Cu privire la noțiunea de „termen rezonabil", în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. În acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu. În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

În speța dedusă judecății, î nalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri - 15 septembrie 2008 - și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, instanța de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului, în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea „principiului acționării într-un termen rezonabil", care guvernează materia aflată în discuție, în conformitate cu art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie și art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, mai sus menționate.

Așa fiind, faptul de a nu răspunde solicitărilor repetate ale reclamanților de soluționare a cererii formulate în anul 2006, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (l) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală. Totodată, având în vedere cererea intimatului, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 250 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 2595 din 17 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul la 250 lei cheltuieli de judecată către intimatul C.V. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2010.