ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 50/2010

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul

București, secția a II-a penală, prin sentința penală

nr. 513 din 14 mai 2009, a respins ca inadmisibilă cererea condamnatului V.I.A.,

de revizuire a sentinței penale nr. 1463 din 18 noiembrie 2004

pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a

penală.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că prin decizia penală nr. 115/A

din 17 februarie 2005 Curtea de Apel București, secția I penală,

l-a condamnat pe inculpatul V.I.A. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin.

(2) lit. c) și alin. (2)

1

lit. a) C. pen. cu aplic. art. 37 lit.

b). Ca stare de fapt s-a reținut, în esență, că în

dimineața zilei de 3 iunie 2004 în jurul orelor 6.30 a deposedat-o pe

partea vătămată S.L., de un lănțișor de aur. În

ziua de 6 iunie 2004 în jurul orei 11.00 în timp ce partea

vătămată se deplasa însoțită de soțul său S.C.,

l-a observat pe cel care îi sustrăsese lănțișorul și a

anunțat organele de poliție.

Prin decizia penală nr. 3640 din 13

iunie 2005 pronunțată în dosarul nr. 2655/2005 Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a casat

hotărârea instanței de apel cu privire la greșita aplicare a

disp. art. 37 lit. b) C. pen. și omisiunea aplicării

dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 privind grațierea unor

pedepse. Rejudecând s-a făcut aplicarea disp. art. 37 lit. a) C. pen.

și potrivit art. 7 din Legea nr. 543/2002 a fost revocat restul de 368

zile rămas neexecutat din pedeapsa de 1 an și 8 luni închisoare

aplicată prin sentința penală nr. 855 din 3 aprilie 2002 a

Judecătoriei sectorului 5 București și s-a dispus executarea acestui

rest alături de pedeapsa de 7 ani închisoare, în total 8 ani și 3

zile închisoare.

Cu privire la cererea de revizuire

întemeiată pe dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. pen.,

condamnatul revizuient invocând descoperirea de fapte sau împrejurări noi

ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, în

sensul că nu el este autorul faptei pentru care a fost condamnat, fapta

fiind comisă de un grup de trei persoane, indicându-l ca autor pe numitul T.E.G.,

care a și recunoscut participarea la comiterea faptei din data de 3 iunie

2004, s-a motivat că nu sunt întrunite condițiile prev. de art. 394

alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. proc. pen.

Astfel pentru a fi admisibilă,

cererea de revizuire trebuie să privească fapte sau împrejurări

noi care să conducă la concluzia nevinovăției condamnatului

revizuient, iar nu mijloace de probă, ca mod de completare a unor dovezi

pe situații deja cunoscute și verificate de către

instanțele de fond și control judiciar, ori poziția petentului

condamnat conform căreia nu ar fi participat la comiterea faptei pentru

care a fost condamnat, a fost cunoscută și verificată de

instanțe, vinovăția lui fiind stabilită pe baza probelor

administrate.

Apelul declarat de condamnatul

revizuient, care a reiterat motivele invocate în cererea de revizuire că a

fost condamnat greșit deoarece alte trei persoane au săvârșit

tâlhăria printre acestea și numitul T.E.G., care a recunoscut

participația sa la comiterea faptei, abia după condamnarea sa

definitivă, a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr. 201

din 6 octombrie 2009 pronunțată de Secția I penală de la

Curtea de Apel București.

Condamnatul a declarat recurs

susținând că hotărârile pronunțate sunt netemeinice și

nelegale, prin motivele de recurs susținând în esență că în

primă instanță a fost achitat deoarece din probele administrate

nu rezultă cu certitudine că el este autorul faptei reclamate și

pe baza acelorași probe a fost condamnat ulterior iar între timp după

încarcerarea sa, un alt deținut T.E.G. a recunoscut că el este

autorul faptei.

Examinând cauza, Înalta Curte,

reține următoarele:

Conform art. 393 C. proc. pen.

hotărârile judecătorești definitive pot fi supuse revizuirii,

atât cu privire la latura penală cât și cu privire la latura

civilă, numai în cazurile și condițiile prev. de art. 394 C.

proc. pen.

În motivarea cererii de revizuire,

condamnatul a susținut că nu a comis fapta și că după

condamnarea definitivă ajuns în penitenciar a aflat de la deținutul T.E.G.

că el a săvârșit fapta și a cerut audierea acestuia

considerând că este un fapt nou necunoscut de instanțele care l-au

condamnat.

Din actele dosarului rezultă că

inculpatul a negat săvârșirea faptei și s-a apărat invocând

faptul că la circa 30 minute de la săvârșirea faptei se afla la

locul de muncă, apărările fiind verificate iar vinovăția

fiind reținută pe baza declarațiilor părții

vătămate și a martorilor audiați, martora T.G. făcând

mențiunea că agresorul era știrb, lucru constatat și de

instanța de fond, inculpatul avea un dinte lipsă.

Locul comiterii faptei, este aceeași

stradă pe care inculpatul lucra vânzător la societatea al cărei

patroană era martora I.R.

Faptul că după rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare, un deținut încarcerat în

același loc de detenție, pretinde, în mod vădit pro cauza,

că el ar fi adevăratul autor al infracțiunii de tâlhărie a

cărei victimă a fost la data de 3 iunie 2004 partea

vătămată S.L., nu constituie o faptă sau împrejurare

nouă în sensul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și care

să aibă aptitudinea de a conduce la stabilirea netemeiniciei

hotărârii de condamnare, întrucât acest aspect chiar dacă nu ar fi

fost cunoscut de instanțele care au examinat fondul cauzei, nu

schimbă cu nimic datele problemei, în condițiile în care atitudinea

procesuală a inculpatului, de negare a faptei, a reprezentat teza

fundamentală a apărării, fiind cenzurată de instanțe

prin prisma probelor de vinovăție existente în cauză.

Nu în ultimul rând, așa cum a

reținut și motivat instanța de apel, o cerere de revizuire având

același motiv de revizuire, pretinsa săvârșire a faptei de

către numitul T.E.G. împreună cu alte două persoane a fost

respinsă cu autoritate de lucru judecat prin sentința penală nr.

882 din 29 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția

II-a penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr.

3583 din 5 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală.

Cum motivul invocat nu se încadrează

nici în vreunul din celelalte cazuri de revizuire prevăzute de art. 394

alin. (1) C. proc. pen., în mod corect cererea a fost respinsă.

Constatând din examinarea cauzei că

nu există nici vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. care să poată fi luat în considerare din

oficiu, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de revizuientul V.I.A. împotriva deciziei penale nr. 201 din 6

octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

I penală.

Obligă recurentul revizuient la

plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției și

Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică azi 12 ianuarie 2010.