ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5451/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1025 din 14 iulie 2009

pronunțată în dosarul nr. 7453/3/2009 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a admis acțiunea formulată de reclamanta M.G. și a fost obligat pârâtul

Municipiul București, prin primarul general, să emită o dispoziție motivată

prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii - despăgubiri în favoarea

reclamantei M.G. pentru imobilul situat în București, sector 4, compus din

teren în suprafață de 371 mp și construcția edificată pe acesta, demolată

ulterior, în suprafață de 140,42 mp.

Prin decizia nr. 7A din 5 ianuarie

2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de apelantul pârât Municipiul București, prin primarul general,

în contradictoriu cu intimata-reclamantă M.G., reținând, în esență, că, astfel

cum rezultă din actele și lucrările dosarului, prin actul de vânzare cumpărare

autentificat sub nr. 14341/1914 al Tribunalului Ilfov, Secția Notariat, G.M. a

cumpărat de la M.N. un imobil compus din teren în suprafață de 170 mp și construcția

edificată pe acesta, care a fost moștenit de M.M.A., M.N., M.M.N. și M.C., iar

ulterior de M.G., S.M., P.E.

Din adresa nr. 82/5825/6253/2009 a

Primăriei municipiului București reiese că prin Decizia nr. 499/1974 emisă de C.P.M.B.

în baza Decretului nr. 50/1974 imobilul, compus din teren în suprafață de 371 mp

și construcție în suprafață de 140,42 mp a trecut în proprietatea statului de

la M.C., M.G., M.N. și M.M.N.; din aceeași adresă reiese că imobilul-construcție

existent inițial, în suprafață de 140,42 mp, a fost demolat, iar în prezent pe

teren au fost edificate două blocuri de locuință. La 3 iulie 2001 reclamanta M.G.

a formulat notificare prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru

imobilul situat în București, sector 4, care nu a fost soluționată până în

prezent.

În mod corect tribunalul a constatat

că notificarea nu a fost soluționată în termenul de 60 de zile prevăzut de art.

25 alin. (1) din Legea 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată.

Prin Decizia nr. XX pronunțată la

data de 19 martie 2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs

în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 239 alin. (3) C.

proc. civ., s-a statuat că instanțele sunt competente să soluționeze

notificarea pe fond în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de

a soluționa notificarea.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin.

(1) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, „imobilele

preluate în mod abuziv se restituie în natură".

Conform art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă,

deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea

notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1) din lege, să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este

acceptată de persoana îndreptățită.

Prin urmare, tribunalul a

interpretat și aplicat corect legea și a obligat pârâtul la acordarea de

despăgubiri, deoarece imobilul din sector 4, a fost preluat prin expropriere, iar reclamanta este, conform art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, persoană

îndreptățită la restituire.

Potrivit art. 7 din Legea nr.

10/2001, restituire se face de regulă în natură, iar când nu este posibil - cum

este cazul de față, deoarece pe teren au fost edificate blocuri de locuințe,

existând alei de acces și spații verzi aferente, se vor acorda măsuri

reparatorii - despăgubiri.

Nu s-a făcut dovada în cauză că

pârâtul are la dispoziție teren în compensare pe care să-l atribuie

reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin primarul general,

criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a arătat că în mod greșit

instanța de apel a respins apelul declarat de acesta, deoarece, potrivit

dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată

înlăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la

restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate,

precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare

privind calitatea de moștenitor a acestor persoane.

Or, în speță, reclamanții nu au

făcut dovada dreptului de proprietate în ceea ce privește terenul și nici

construcția demolată.

În ceea ce privește suprafața de

teren, se arată că în titlul invocat de reclamantă suprafața de teren este de

170 mp și nu de 371 mp.

De asemenea, s-a arătat că imobilul

a făcut obiectul Decretului nr. 50/1984 al fostului Consiliu de Stat, fiind

emisă Decizia nr. 499/1974 de către Consiliul popular al municipiului

București, acordându-se despăgubiri.

Examinând decizia recurată, în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:

Invocând pronunțarea deciziei

recurate cu aplicarea greșită a art. 23 din Legea nr. 10/2001, recurentul-pârât

susține că reclamanta nu a depus, odată cu notificarea, actele doveditoare ale

dreptului de proprietate, privind dovada dreptului de proprietate asupra

imobilelor în litigiu a autorilor săi.

Însă, pârâtul nu a soluționat

notificarea în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, la 3

iulie 2001, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, și nici nu a comunicat

reclamantei, în intervalul de 60 de zile, că în urma analizării actelor deja

depuse, documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de

restituire, pentru a beneficia de prorogarea termenului de soluționare a

notificării.

În această situație, se constată că,

în mod legal, au apreciat instanțele de fond și apel, că făcând aplicarea art.

26 (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. XX

din 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, instanța

de judecată este competentă să soluționeze și acțiunea persoanei îndreptățite în

cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite

de a soluționa notificarea formulată de persoana îndreptățită.

Nedepunerea tuturor actelor doveditoare,

necesare soluționării notificării, nu limitează dreptul instanței de a

soluționa litigiul pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative, întrucât

o asemenea limitare ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție și a

dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 din Constituția României

și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Or, garanția conferită de art. 6 din

Convenție cuprinde atât dreptul părților de a-și susține prin probe cererile, dar

și dreptul instanței de a încuviința și administra acele dovezi pe care le

apreciază ca fiind pertinente, concludente și utile dosarului.

De aceea, în mod legal, instanțele

de fond și apel au soluționat fondul litigiului și în raport de actele depuse

în faza judiciară a procedurii de restituire a imobilului, privind dovada dreptului

de proprietate a autorilor reclamantei asupra acestuia.

Pe de altă parte, chiar dacă

reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate cu act autentic numai pentru

suprafața de 170 mp, în condițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, pentru

diferența de teren, până la 371 mp, dovada dreptului de proprietate s-a făcut

în condițiile art. 24 alin. (1) din același act normativ în sensul că existența

și întinderea dreptului de proprietate se prezumă ca fiind cea recunoscută în

actul de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, respectiv

cea din Decizia nr. 499 din 22 aprilie 1974 emisă în baza Decretului

Consiliului de Stat nr. 449/1974, din care rezultă că la poziția 35 sunt

înscriși M.C., M.G., M.N., M.M.N., cu suprafața expropriată de 373,00 mp teren

și 140,42 mp construcție.

Prin urmare, legal au reținut

instanțele de fond și apel că reclamanta a făcut dovada dreptului de

proprietate asupra suprafeței de 371,00 mp teren și 140,42 mp construcție, în

prezent, demolată, ce au fost expropriate în baza Decretului nr. 449/1974 și,

întrucât în prezent terenul este ocupat de blocuri de locuințe și utilități

publice, reclamanta este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent sub formă de despăgubiri în condițiile art. 11 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001.

În speță, nu sunt incidente

prevederile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în sensul că valoarea

despăgubirilor pentru imobilul în litigiu se stabilește prin scăderea valorii actualizate

a despăgubirilor primite pentru teren și construcție, care nu se pot restitui

în natură, întrucât potrivit adresei din 4 mai 1998 emisă de I.C.R.A.L.

București, fila 8 doar fond, reclamanta nu a primit despăgubiri nici pentru

construcția demolată și nici pentru terenul în suprafață de 371 mp, iar pârâtul

nu a produs o dovadă contrară.

Pentru considerentele expuse,

instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de

pârâtul

Municipiul București, prin primarul general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 7A

din 5 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

octombrie 2010.