ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5451/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1025 din 14 iulie 2009 pronunțată în dosarul nr. 7453/3/2009 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta M.G. și a fost obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să emită o dispoziție motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii - despăgubiri în favoarea reclamantei M.G. pentru imobilul situat în București, sector 4, compus din teren în suprafață de 371 mp și construcția edificată pe acesta, demolată ulterior, în suprafață de 140,42 mp.

Prin decizia nr. 7A din 5 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Municipiul București, prin primarul general, în contradictoriu cu intimata-reclamantă M.G., reținând, în esență, că, astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 14341/1914 al Tribunalului Ilfov, Secția Notariat, G.M. a cumpărat de la M.N. un imobil compus din teren în suprafață de 170 mp și construcția edificată pe acesta, care a fost moștenit de M.M.A., M.N., M.M.N. și M.C., iar ulterior de M.G., S.M., P.E. Din adresa nr. 82/5825/6253/2009 a Primăriei municipiului București reiese că prin Decizia nr. 499/1974 emisă de C.P.M.B.

în baza Decretului nr. 50/1974 imobilul, compus din teren în suprafață de 371 mp și construcție în suprafață de 140,42 mp a trecut în proprietatea statului de la M.C., M.G., M.N. și M.M.N.; din aceeași adresă reiese că imobilul-construcție existent inițial, în suprafață de 140,42 mp, a fost demolat, iar în prezent pe teren au fost edificate două blocuri de locuință. La 3 iulie 2001 reclamanta M.G. a formulat notificare prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București, sector 4, care nu a fost soluționată până în prezent. În mod corect tribunalul a constatat că notificarea nu a fost soluționată în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată.

Prin Decizia nr. XX pronunțată la data de 19 martie 2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 239 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că instanțele sunt competente să soluționeze notificarea pe fond în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, „imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură". Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1) din lege, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Prin urmare, tribunalul a interpretat și aplicat corect legea și a obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri, deoarece imobilul din sector 4, a fost preluat prin expropriere, iar reclamanta este, conform art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, persoană îndreptățită la restituire. Potrivit art. 7 din Legea nr. 10/2001, restituire se face de regulă în natură, iar când nu este posibil - cum este cazul de față, deoarece pe teren au fost edificate blocuri de locuințe, existând alei de acces și spații verzi aferente, se vor acorda măsuri reparatorii - despăgubiri. Nu s-a făcut dovada în cauză că pârâtul are la dispoziție teren în compensare pe care să-l atribuie reclamantei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a arătat că în mod greșit instanța de apel a respins apelul declarat de acesta, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înlăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane. Or, în speță, reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate în ceea ce privește terenul și nici construcția demolată. În ceea ce privește suprafața de teren, se arată că în titlul invocat de reclamantă suprafața de teren este de 170 mp și nu de 371 mp.

De asemenea, s-a arătat că imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 50/1984 al fostului Consiliu de Stat, fiind emisă Decizia nr. 499/1974 de către Consiliul popular al municipiului București, acordându-se despăgubiri. Examinând decizia recurată, în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Invocând pronunțarea deciziei recurate cu aplicarea greșită a art. 23 din Legea nr. 10/2001, recurentul-pârât susține că reclamanta nu a depus, odată cu notificarea, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, privind dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu a autorilor săi.

Însă, pârâtul nu a soluționat notificarea în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, la 3 iulie 2001, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, și nici nu a comunicat reclamantei, în intervalul de 60 de zile, că în urma analizării actelor deja depuse, documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, pentru a beneficia de prorogarea termenului de soluționare a notificării. În această situație, se constată că, în mod legal, au apreciat instanțele de fond și apel, că făcând aplicarea art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. XX din 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, instanța de judecată este competentă să soluționeze și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite de a soluționa notificarea formulată de persoana îndreptățită.

Nedepunerea tuturor actelor doveditoare, necesare soluționării notificării, nu limitează dreptul instanței de a soluționa litigiul pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative, întrucât o asemenea limitare ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție și a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 din Constituția României și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, garanția conferită de art. 6 din Convenție cuprinde atât dreptul părților de a-și susține prin probe cererile, dar și dreptul instanței de a încuviința și administra acele dovezi pe care le apreciază ca fiind pertinente, concludente și utile dosarului. De aceea, în mod legal, instanțele de fond și apel au soluționat fondul litigiului și în raport de actele depuse în faza judiciară a procedurii de restituire a imobilului, privind dovada dreptului de proprietate a autorilor reclamantei asupra acestuia.

Pe de altă parte, chiar dacă reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate cu act autentic numai pentru suprafața de 170 mp, în condițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, pentru diferența de teren, până la 371 mp, dovada dreptului de proprietate s-a făcut în condițiile art. 24 alin. (1) din același act normativ în sensul că existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă ca fiind cea recunoscută în actul de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, respectiv cea din Decizia nr. 499 din 22 aprilie 1974 emisă în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 449/1974, din care rezultă că la poziția 35 sunt înscriși M.C., M.G., M.N., M.M.N., cu suprafața expropriată de 373,00 mp teren și 140,42 mp construcție.

Prin urmare, legal au reținut instanțele de fond și apel că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra suprafeței de 371,00 mp teren și 140,42 mp construcție, în prezent, demolată, ce au fost expropriate în baza Decretului nr. 449/1974 și, întrucât în prezent terenul este ocupat de blocuri de locuințe și utilități publice, reclamanta este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri în condițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. În speță, nu sunt incidente prevederile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în sensul că valoarea despăgubirilor pentru imobilul în litigiu se stabilește prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren și construcție, care nu se pot restitui în natură, întrucât potrivit adresei din 4 mai 1998 emisă de I.C.R.A.L.

București, fila 8 doar fond, reclamanta nu a primit despăgubiri nici pentru construcția demolată și nici pentru terenul în suprafață de 371 mp, iar pârâtul nu a produs o dovadă contrară. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 7A din 5 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2010.