ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3543/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3543/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 771 din 2 iunie

2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, în rejudecarea cauzei după

desființare, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanții P.A.

și I.G. - succesorii reclamantului inițial, P.T., în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București prin Primarul General și Primarul General al Municipiul

București și a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite

la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în

București, sectorul 5, format din teren în suprafață de 646 mp.

În consecință, a

obligat pe pârâți să emită dispoziție prin care să acorde reclamanților măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobilul menționat, sub forma compensării cu

terenul în suprafață de 1.498,84 mp teren situat în București, Aleea S, colț cu

str. D, identificat prin planul anexă nr. 2 la suplimentul raportului de

expertiză topo efectuat de expertul I.I.D. și sub formă de despăgubiri, pentru

diferența dintre valoarea terenului ce formează obiectul notificării și

valoarea terenului propus pentru compensare, cu cheltuieli de judecată.

A respins capătul de

cerere privind obligarea pârâților la plata de daune cominatorii, ca

neîntemeiat.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că imobilul situat în București, str. MA, sector 5,

compus din teren în suprafață de 646 mp și construcțiile edificate pe acesta, a

fost dobândit în proprietate de autorul reclamanților, P.Gh. (zis A.), prin

Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10037 din 22 aprilie 1924 de

Tribunalul Ilfov, secția Notariat. Imobilul la care se referă actul de

vânzare-cumpărare menționat figura, la nivelul anului 1948, cu numărul 37 pe

str. MA, adresă pe care a purtat-o până la data demolării.

Autorul

reclamanților, P.T., este unicul moștenitor al părinților săi decedați, P.Gh.

(zis A.) și P.M.

Imobilul în litigiu a

trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat nr.

111/1986 de la autorul reclamanților, P.T., acesta figurând în Anexa 6, la

poziția nr. 102 cu imobil expropriat, format din teren în suprafață de 625 mp

și construcții în suprafață de 175,57 mp.

Prin raportul de

expertiză topo efectuat în cauză de expertul I.I.D. s-a stabilit că terenul în

suprafață de 646 mp este ocupat în întregime de construcții (blocuri) și

lucrări edilitare.

Raportat la situația

de fapt reținută și văzând dispozițiile art. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001,

tribunalul a constatat că reclamanții I.G. și P.A. au calitatea de persoane

îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

suprafața de 646 mp, menționată în titlul de proprietate.

Cu privire la felul

măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamanților, tribunalul a

reținut că reclamanții au solicitat, prin cererea formulată, să li se acorde în

compensare un alt teren în schimbul terenului în suprafață de 646 mp situat în

București, str. MA, sector 5.

Dispozițiile art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 instituie o ierarhie a măsurilor reparatorii pe

care unitatea deținătoare a imobilului le poate acorda, atunci când restituirea

în natură nu mai este posibilă, primordială fiind acordarea în compensare a

altor bunuri sau servicii și, doar în ultimă instanță, acordarea de despăgubiri

bănești. Măsura compensării nu este lăsată la aprecierea discreționară a

entității deținătoare, ci dimpotrivă, aceasta este obligată ca, în măsura în

care deține bunuri sau servicii disponibile, să le ofere în compensare

persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii.

În speță, prin

suplimentul la raportul de expertiză topo efectuat de expertul I.I.D. a fost

identificat un teren în suprafață de 1.498,84 mp situat în București, Aleea S,

colț cu str. D, sector 5, liber de construcții, aparținând domeniului privat al

Municipiului București, care poate fi acordat reclamanților în compensare, în

schimbul terenului preluat în mod abuziv de la autorul lor și care nu poate fi

restituit în natură.

Prin raportul de

expertiză s-a stabilit că valoarea terenului situat în București, str. MA,

sector 5, în suprafață de 646 mp este de 357.573,92 euro (553,52/mp), în timp

ce valoarea terenului situat în București, la intersecția Aleea S cu str. D,

sector 5 este de 215,59 euro/mp, prin urmare valoarea întregului teren fiind de

323.134,92 euro (1.498,84 mp x 215,59).

Din relațiile

comunicate instanței de Primăria Municipiului București rezultă că terenul situat

în București, Aleea S, colț cu str. D, sector 5 nu este afectat de investiții

aprobate și nu au fost formulate pentru acesta cereri de restituire în baza

Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a

constatat că este posibilă acordarea de teren în compensare, în baza art. 26

alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, dispunând în consecință și, având în

vedere că valoarea terenului oferit în compensare este mai mică decât cea a

terenului care a aparținut autorului reclamanților, astfel cum rezultă din

raportul de expertiză topo, tribunalul a obligat pârâții să propună acordarea

de despăgubiri pentru diferența dintre valoarea terenului ce formează obiectul

notificării și valoarea terenului propus pentru compensare.

Tribunalul a avut în

vedere că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, competența de a

stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite aparține

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform procedurilor

reglementate de Titlul VII din actul normativ menționat, instanța de judecată

neputându-se substitui acestei instituții.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata de daune cominatorii,

tribunalul a constatat că acesta este neîntemeiat, în aplicarea art. 580

3

alin. (5) C. proc. civ., modificat și completat prin Legea nr. 459/2006, ce

prevede în mod expres că pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în art. 580

3

nu se pot acorda daune cominatorii.

Prin Decizia nr. 459

din 2 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de

apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general, împotriva

sentinței menționate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că tribunalul a verificat situația juridică

a terenului acordat în compensare, împrejurare care rezultă din adresele

existente în dosar, situația juridică a terenului fiind reexaminată și prin

suplimentarea raportului de expertiză efectuat în teren de expertul desemnat în

cauză în raport cu relațiile comunicate de către serviciile de specialitate ale

unității administrativ-teritoriale.

În concluziile

acestei lucrări, expertul a arătat că în urma eliminării suprafețelor ce se

suprapun cu fostele proprietăți demolate, s-a întocmit anexa 2 a raportului la

expertiză, terenul a fost identificat prin lungimi de laturi și configurație,

și are o suprafață totală de 1.498,8 mp, este liber, nu se suprapune cu

terenuri ale fostelor proprietăți demolate, nu este afectat de elemente de

sistematizare și de utilități publice.

Din Adresa nr.

1907/1030 din 26 iunie 2009 a Primăriei Municipiului București - Direcția

Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană a rezultat că terenul,

identificat prin raportul de expertiză și transmis de instanță primăriei, nu

are prevăzute investiții.

În ceea ce privește

notificările formulate pentru acest teren, s-a constatat că expertul a eliminat

din suprafața inițială propusă spre compensare, suprafețele fostelor

proprietăți demolate, detaliind terenul prin schițele anexate raportului de

expertiză, iar apelantul avea posibilitatea, în situația în care avea

cunoștință de o altă stare de fapt, ori de drept, să formuleze obiecțiuni și să

înfățișeze probe din care să rezulte o situație contrară.

În ceea ce privește

critica privind acordarea în compensare a unui alt teren în locul celui care nu

poate fi restituit în natură, Curtea a considerat că această măsură poate fi

dispusă de instanțele judecătorești, în măsura în care se dovedește existența

unor terenuri libere din punct de vedere juridic, aflate în proprietatea

privată a Municipiul București și neafectate de elemente de sistematizare,

astfel cum s-a dovedit în prezenta cauză.

Din dispozițiile art.

26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabilește o ordine de preferință,

rezultă că, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, ceea ce

prevalează este acordarea de bunuri în compensare și doar în cazul în care

măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana

îndreptățită, se pot acorda despăgubiri.

De asemenea, prin

Normele Metodologice de aplicare unitară a legii s-a prevăzut chiar

posibilitatea ca bunurile acordate în compensare să fie trecute din domeniul

public în cel privat.

În ceea ce privește

stabilirea cuantumului despăgubirilor prin hotărâre Curtea a constatat că

tribunalul a avut în vedere Decizia XX/2007 a Înaltei Curții de Justiție și

Casație, soluționând pe fond cauza cu plenitudine de competență, în

considerentele hotărârii specificându-se obligația de a emite decizie cu propunere

de despăgubiri și de a înainta dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, conform procedurilor reglementate de Titlul VII din Legea nr.

247/2005.

A fost înlăturată și

critica referitoare la obligarea apelantului la plata cheltuielilor de

judecată, deoarece, dacă s-ar fi soluționat notificarea potrivit normelor

legale aplicabile, reclamantul nu ar fi ajuns în instanță, astfel încât culpa

procesuală îi aparține.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin

primarul general, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Menținând hotărârea

primei instanțe prin care s-a dispus acordarea de teren în compensare, instanța

de apel a ignorat dispozițiile art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001 care

prevăd trei condiții cumulative ce trebuie îndeplinite în acest sens,

respectiv: să existe un bun sau un serviciu care să poată fi acordat în

compensare de către Municipiul București, acest bun sau serviciu să fie efectiv

oferit de către Municipiul București persoanei îndreptățite, iar persoana

îndreptățită să accepte bunul sau serviciul oferit în compensare pentru

imobilul solicitat, imposibil de restituit în natură.

Or, în speță,

imobilul teren situat în Aleea S colț cu str. D, în suprafață de 1.498,84 mp

(identificat prin planul anexă nr. 2 la suplimentul raportului de expertiză

topo efectuat de expertul I.I.D.) nu reprezintă un bun imobil care să poată fi

acordat în compensare intimaților (moștenitorii defunctului P.T.) și nici nu a

fost oferit în compensare de către instituția pârâtă, pentru a exista o

acceptare sau un refuz.

De asemenea, nici

art. 10 și nici art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu instituie o ordine de

preferință, cum greșit a reținut instanța de apel, unitatea deținătoare având

alegerea între acordarea de bunuri sau servicii în compensare (în măsura în

care deține asemenea bunuri sau servicii) și acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent în condițiile legii speciale, fără să existe criterii de

preferabilitate instituite de legiuitor.

Unitatea deținătoare

(sau entitatea învestită cu soluționarea notificării) este cea mai în măsură să

aprecieze ce bun sau serviciu poate fi acordat în compensare (după

inventarierea patrimoniului său, operațiune nefinalizată de către instituția

pârâtă) sau dacă trebuie stabilit dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent, identificarea unui teren aflat în patrimoniul Municipiului

București, cum este cazul în speță, neînsemnând că acesta trebuie și poate fi

acordat în compensare.

La termenul de

judecată din 18 mai 2012, intimații-reclamanți au invocat excepția nulității

recursului, susținând că motivele formulate nu pot fi încadrate în cazurile

expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Analizând cu

prioritate excepția invocată, Înalta Curte constată, din dezvoltarea motivelor

de recurs, că este posibilă încadrarea acestora în cazul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., deoarece recurentul a intenționat să supună cenzurii

instanței de control judiciar modul de aplicare de către instanța de apel a

dispozițiilor art. art. 10 alin. (10) și art. 26 din Legea nr. 10/2001, în ceea

ce privește cazurile și condițiile în care se poate dispune compensarea, ca

măsură reparatorie în echivalent prevăzută de lege, cu alte bunuri sau

servicii.

Drept urmare,

excepția nulității va fi respinsă ca nefondată.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

apreciază că recursul nu este fondat.

După cum în mod

corect a reținut instanța de apel, art. 10 alin. (10) și art. 26 din Legea nr.

10/2001 instituie o ierarhie a măsurilor reparatorii în echivalent ce pot fi

acordate persoanei îndreptățite atunci când restituirea în natură a imobilului

ce face obiectul notificării nu este posibilă, astfel cum este cazul în speță.

Astfel, unitatea

deținătoare are obligația de a identifica bunurile sau serviciile ce pot fi

acordate în compensare, iar această măsură se acordă prioritar față de cea

având ca obiect despăgubiri, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

aceasta din urmă fiind acordată doar dacă nu au fost identificate asemenea

bunuri sau servicii ori acestea nu au fost acceptate de către persoana

îndreptățită.

Contrar susținerilor

recurentului, alegerea măsurii reparatorii adecvate nu este lăsată la

latitudinea unității deținătoare, modul de îndeplinire a obligației sale de

acordare prioritară de măsuri compensatorii fiind cenzurat de către instanța de

judecată, în cadrul contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001,

apreciindu-se dacă este posibilă compensarea, în raport de situația juridică a

terenului ce face obiectul acestei măsuri, și dacă refuzul unității deținătoare

de acordare a compensării este sau nu justificat.

În cauză, deși s-a

dovedit, prin probatoriul complex administrat, că terenul din Aleea S este

liber de construcții și neafectat de detalii de sistematizare, pârâtul - care

nu a contestat această situație de fapt - nu a oferit nicio justificare a

faptului că terenul nu a fost propus în compensare și nici nu figurează pe

lista imobilelor din domeniul privat al municipiului ca disponibil pentru a fi

acordat ca măsură reparatorie în echivalent.

De altfel, nici prin

motivele de recurs nu se arată motivul pentru care terenul acordat în

compensare de către prima instanță - a cărei hotărâre a fost menținută în apel

- nu ar avea o situație juridică ce permite adoptarea acestei măsuri, criticile

pârâtului fiind limitate la dreptul, și nu obligația, unității deținătoare de

oferire, în compensare, a unui anumit bun.

Constatându-se că în

mod corect instanța de apel a apreciat că imobilul din Aleea S poate fi acordat

în compensare, recursul va fi respins ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general

împotriva Deciziei nr. 459A din 2 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM