ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 483/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1.972 din 12 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă

excepția netimbrării capătului de cerere având ca obiect daune morale,

anulându-se în consecință acesta, fiind respinsă ca rămasă fără obiect acțiunea

principală formulată de reclamantul L.M. în contradictoriu cu pârâtul M.J.L.C. –

D.C., acțiune având ca obiect constatarea refuzului nejustificat al pârâtului

de a soluționa cererea de redobândire a cetățeniei române formulată de

reclamant, respectiv de obligarea pârâtului să procedeze la analizarea/avizarea

cererii. A fost de asemenea obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată

de 254,3 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut, în esență, că cererea reclamantului având ca obiect redobândirea

cetățeniei române a fost examinată și avizată pozitiv de Comisia pentru

cetățenie la data de 9 februarie 2009, aspect confirmat de către reclamant,

astfel încât cererea formulată în acest sens a rămas fără obiect.

S-a mai reținut că pârâtul a dat curs solicitării

reclamantului după introducerea cererii de chemare în judecată, reținându-se

astfel culpa sa procesuală în raport cu prevederea art. 274 C. proc. civ.

Cât privește capătul de cerere relativ la daunele

morale solicitate, judecătorul fondului a constatat că deși i s-a pus în vedere

reclamantului să achite taxa judiciară de timbru în valoare de 39 de lei și

timbrul judiciar de 0,3 lei, acesta nu s-a conformat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.J.,

criticând soluția pronunțată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., solicitând admiterea acestuia și respingerea capătului de cerere

privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

S-a susținut că, în raport cu procedura prevăzută de

lege pentru dobândirea sau redobândirea cetățeniei române, obligarea la plata

cheltuielilor de judecată nu se justifică, avându-se în vedere prevederile art.

275 C. proc. civ.

Astfel, deși potrivit prevederilor legii cetățeniei

române, Comisia pentru cetățenie are la latitudinea sa soluționarea cererilor

potrivit termenului prevăzut de art. 14

1

din actul normativ, prin

întâmpinarea depusă la dosarul cauzei de autoritate s-a menționat că cererea

reclamantului a fost aprobată și publicată în M. Of. al României.

S-a mai precizat că prima citație transmisă M.J. a

fost înregistrată la data de 20 martie 2009, când cererea reclamantului de

redobândire a cetățeniei române era deja soluționată, iar până la data

introducerii acțiunii, autoritatea nu a fost pusă în întârziere, astfel încât

este exclusă culpa sa procesuală.

Pe de altă parte, s-a mai opinat, obligarea la plata

cheltuielilor de judecată nu are fundament față de soluția pronunțată, în

condițiile în care potrivit principiului de drept accesoriul urmează soarta

principalului.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile

formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de

procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor,

precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că

le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași

articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele

prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat

că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca

îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca

o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle

în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C.

proc. civ.

Astfel, cheltuielile

de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților,

onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna

desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste

cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul

trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de

judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond.

Este adevărat că

cererea reclamantului a fost soluționată favorabil, dar, așa cum corect a

reținut și instanța de fond, aceasta s-a produs ulterior datei la care

reclamantul a înregistrat cererea de chemare în judecată.

De reținut în speța

dedusă judecății este și împrejurarea că, anterior sesizării instanței de

judecată, reclamantul s-a adresat autorității pârâte solicitând analizarea și

soluționarea cererii sale, comunicarea demersurilor concrete întreprinse,

termenul preconizat de soluționare, menționând de asemenea în cuprinsul

solicitărilor sale că își rezervă dreptul de a acționa în judecată autoritatea,

în situația neavizării cererii de redobândire.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata

cheltuielilor de judecată, pronunțând o hotărâre temeinică și legală pe care o

va menține.

În consecință pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.J.L.C., în prezent M.J.,

împotriva sentinței civile nr. 1.972 din 12 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2010.