ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 686/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții D.V. și D.O. , au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea privind redobândirea cetățeniei române și să se dispună obligarea pârâtului la plata unor daune morale în cuantum de 1000 de lei. Prin sentința civilă nr. 1971 din 12 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca lipsit de obiect, capătul de cerere principal și a anulat ca netimbrat capătul de cerere privitor la obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

Prin aceeași sentință, curtea de apel a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 1854,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut în esență, faptul că cererea reclamanților având ca obiect redobândirea cetățeniei române a fost examinată și avizată pozitiv de Comisia pentru cetățenie, în ședința din data 06 martie 2009, aspect confirmat de altfel și de către reclamanți, astfel încât capătul de cerere privitor la obligarea Ministerului Justiției să procedeze la analizarea/avizarea cererii de redobândire a cetățeniei române a rămas fără obiect. Instanța de fond reținând însă culpa procesuală a pârâtului, având în vedere că acesta a dat curs solicitării reclamanților după introducerea cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 274 C. proc.

civ., a dispus obligarea acestuia, la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1854,3 lei, reprezentând onorariu avocat, taxă de timbru și timbru judiciar. In ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, instanța de fond a reținut că, deși reclamanților li s-a pus în vedere să achite taxa de timbru în cuantum de 39 lei și timbru judiciar de 0,3 lei, aceștia nu s-au confirmat acestei obligații legale, astfel încât, în temeiul art. 20 din Legea nr. 146/1997, a dispus anularea acestui capăt de cerere. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, pârâtul a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în ceea ce privește soluția privitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurentul a susținut, în esență, faptul că pretențiile reclamantului au fost recunoscute chiar înainte de primul termen de judecată, în raport cu prevederile art. 275 C. proc. civ., în mod greșit prima instanță a dispus obligarea sa la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată. Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Conform art. 275 C. proc. civ. pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.

Din analiza actelor dosarului rezultă că, în cauză, reclamantul mai înainte de a formula acțiunea pe rolul instanței de contencios, s-a adresat în mai multe rânduri pârâtului, solicitându-i urgentarea soluționării cererii sale, (filele 6-7 din dosarul de fond) cereri la care ministerul pârât nu a formulat nici un răspuns. Astfel fiind, pârâtul nu poate fi exonerat de obligația achitării cheltuielilor de judecată, întrucât, acesta deși avea posibilitatea împiedicării litigiului, prin soluționarea la timp a cererii reclamantului a procedat la soluționarea cererii doar ulterior declanșării litigiului, prin această atitudine culpabilă, cauzându-i reclamantului cheltuieli, pe care, în mod temeinic și legal, instanța de fond a apreciat că pârâtul este dator să le acopere.

De altfel, în practica sa anterioară Înalta Curte de Casație și Justiție, (a se vedea în acest sens Decizia Secției Contencios administrativ nr. 3513 din 16 octombrie 2008) a apreciat că, întrucât temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții, acordarea cheltuielilor de judecată este justificată și atunci când cererea este respinsă ca rămasă fără obiect față de împrejurarea că actul administrativ atacat era în ființă în momentul sesizării instanței, și astfel culpa procesuală a părții exista în momentul declanșării litigiului. Înalta Curte constată însă, că în mod greșit prima instanță a acordat integral onorariul de avocat, stabilit în conformitate cu dovezile anexate privind achitarea acestuia (filele 24 și 25 din dosarul de fond), fără a avea în vedere natura litigiului, complexitatea relativ redusă a cauzei și implicit, a muncii depuse de avocatul reclamanților.

S ub acest aspect, Curtea, admițând recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, va modifica în parte sentința atacată și, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., va reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la suma de 1000 lei. Vor fi menținute celelalte prevederi ale hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva sentinței civile nr. 1971 din 12 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că reduce cheltuielile de judecată acordate intimaților-reclamanți la suma de 1000 lei. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.