ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 686/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VII-a

contencios

administrativ și fiscal, reclamanții D.V. și D.O.

, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și

Libertăților Cetățenești, să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a

soluționa cererea

privind redobândirea cetățeniei române și să se

dispună obligarea pârâtului la plata unor daune morale în cuantum de 1000 de

lei.

Prin sentința

civilă nr. 1971 din 12 mai 2009, Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins ca lipsit de obiect,

capătul de cerere principal și a anulat ca netimbrat capătul de cerere

privitor la

obligarea pârâtului la plata daunelor morale. Prin aceeași

sentință, curtea de apel a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanți

a sumei de 1854,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel

a reținut în esență, faptul că cererea

reclamanților

având ca obiect redobândirea cetățeniei române a fost examinată și

avizată

pozitiv de Comisia pentru cetățenie, în ședința din data 06 martie 2009, aspect

confirmat de altfel și de către reclamanți, astfel încât capătul de cerere

privitor la obligarea Ministerului Justiției să procedeze la analizarea/avizarea

cererii de redobândire a cetățeniei române

a rămas fără obiect.

Instanța de fond reținând însă culpa

procesuală a pârâtului, având în

vedere că

acesta a dat curs solicitării reclamanților după introducerea cererii de

chemare în judecată, în temeiul art. 274 C. proc.

civ., a dispus

obligarea acestuia, la plata către reclamanți a

cheltuielilor de judecată în cuantum de 1854,3 lei, reprezentând onorariu

avocat, taxă de timbru și timbru judiciar.

In ceea ce

privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la

plata daunelor morale, instanța de

fond a reținut că, deși reclamanților li s-a pus în vedere să achite taxa de

timbru în cuantum de 39 lei și timbru judiciar de 0,3 lei, aceștia nu s-au

confirmat acestei obligații legale, astfel încât, în temeiul art.

20 din Legea nr. 146/1997, a dispus anularea

acestui capăt de cerere.

Împotriva acestei sentințe, în termen

legal, pârâtul a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, în ceea ce privește soluția privitoare la obligarea sa la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurentul a susținut, în

esență, faptul că pretențiile reclamantului au fost recunoscute chiar înainte

de primul termen de judecată, în raport cu prevederile art. 275 C. proc. civ.,

în mod greșit prima

instanță a dispus

obligarea sa la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată.

Examinând

sentința atacată în raport cu criticile formulate și dispozițiile

legale aplicabile, Înalta Curte

constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1)

C. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată. Conform art. 275 C. proc. civ. pârâtul care a

recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi

obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în

întârziere înainte de chemarea în judecată.

Din analiza actelor dosarului rezultă

că, în cauză, reclamantul mai înainte

de a

formula acțiunea pe rolul instanței de contencios, s-a adresat în mai multe

rânduri pârâtului, solicitându-i urgentarea soluționării cererii sale, (filele

6-7 din

dosarul de fond) cereri la care ministerul pârât nu a formulat

nici un răspuns.

Astfel fiind, pârâtul nu

poate fi exonerat de obligația achitării cheltuielilor de

judecată,

întrucât, acesta deși avea posibilitatea împiedicării litigiului, prin

soluționarea la timp a cererii reclamantului a procedat la soluționarea cererii

doar ulterior declanșării litigiului, prin

această atitudine culpabilă, cauzându-i

reclamantului cheltuieli, pe

care, în mod temeinic și legal, instanța de fond a apreciat că pârâtul este

dator să le acopere.

De altfel, în practica sa anterioară Înalta

Curte de Casație și Justiție, (a se

vedea

în acest sens Decizia Secției Contencios administrativ nr. 3513 din 16

octombrie 2008) a apreciat că, întrucât temeiul acordării cheltuielilor de

judecată

îl constituie culpa procesuală a părții, acordarea

cheltuielilor de judecată este justificată și atunci când cererea este respinsă

ca rămasă fără obiect față de împrejurarea că actul administrativ atacat era în

ființă în momentul sesizării instanței, și astfel culpa procesuală a părții

exista în momentul declanșării litigiului.

Înalta Curte constată însă, că în mod

greșit prima instanță a acordat

integral onorariul

de avocat, stabilit în conformitate cu dovezile anexate privind

achitarea

acestuia (filele 24 și 25 din dosarul de fond), fără a avea în vedere natura

litigiului, complexitatea relativ redusă a cauzei și implicit, a muncii depuse

de avocatul reclamanților.

S

ub

acest aspect, Curtea, admițând recursul declarat de Ministerul Justiției și

Libertăților Cetățenești, va modifica în parte sentința atacată și, în temeiul

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., va reduce cuantumul cheltuielilor de

judecată

la suma de 1000 lei.

Vor fi menținute celelalte prevederi

ale hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva sentinței civile nr. 1971 din

12 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ

și fiscal.

Modifică

în parte sentința atacată în sensul că reduce cheltuielile de judecată acordate

intimaților-reclamanți la suma de 1000 lei.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.