ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2365/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta L.S. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, prin Direcția cetățenie - Comisia pentru cetățenie, la analizarea, de îndată, a cererii sale privind redobândirea cetățeniei române. Prin sentința civilă nr. 4108 din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, admițând excepția lipsei de obiect a cererii, invocată de pârât prin întâmpinare, a respins ca rămasă fără obiect acțiunea formulată de reclamantă.

Prin aceeași sentință, instanța a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind acordarea daunelor morale și a obligat pârâtul la 900 de lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut în esență, faptul că cererea reclamantei având ca obiect redobândirea cetățeniei române a fost examinată și avizată pozitiv de Comisia pentru cetățenie, în ședința din data 20 august 2009, astfel încât cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect. Instanța de fond reținând însă culpa procesuală a pârâtului, având în vedere că acesta a dat curs solicitării reclamanților după introducerea cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ. , a dispus obligarea acestuia, la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 900 lei.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, instanța de fond a reținut că acesta, în raport cu prevederile art. 998-999 C. civ. este neîntemeiat, reclamantei reparându-i-se prejudiciul suferit prin avizul pozitiv acordat de către autoritatea publică competentă prin soluționarea cererii formulate. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, pârâtul a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în ceea ce privește soluția privitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. În motivare, recurentul a susținut, în esență, faptul că pretențiile reclamantului au fost recunoscute chiar înainte de primul termen de judecată, în raport cu prevederile art. 275 C. proc.

civ. , în mod greșit prima instanță a dispus obligarea sa la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată. Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Conform art. 275 C. proc. civ. pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată. Din analiza actelor dosarului rezultă că, în cauză, reclamantul mai înainte de a formula acțiunea pe rolul instanței de contencios (la data de 7 mai 2009) s-a adresat pârâtului (la data de 23 martie 2009 - fila 7 din dosarul de fond) cerere la care ministerul pârât nu a formulat nici un răspuns.

Astfel fiind, pârâtul nu poate fi exonerat de obligația achitării cheltuielilor de judecată, întrucât, acesta deși avea posibilitatea împiedicării litigiului, prin soluționarea la timp a cererii reclamantului a procedat la soluționarea cererii doar ulterior declanșării litigiului (la data de 20 august 2009) prin această atitudine culpabilă, cauzându-i reclamantului cheltuieli, pe care, în mod temeinic și legal, instanța de fond a apreciat că pârâtul este dator să le acopere. De altfel, în practica sa anterioară Înalta Curte de Casație și Justiție, (a se vedea în acest sens Decizia I.C.C.J. - SCAF nr. 3513 din 16 octombrie 2008, publicată în Buletinul jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2008, Ed. C.H.

Beck 2009, pg. 321) a apreciat că, întrucât temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții, acordarea cheltuielilor de judecată este justificată și atunci când cererea este respinsă ca rămasă fără obiect față de împrejurarea că actul administrativ (tipic, sau ca în cauza de față, asimilat) era în ființă în momentul sesizării instanței, și astfel culpa procesuală a părții exista în momentul declanșării litigiului. În aceste condiții, față de cele arătate, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 4108 din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal este nefondat, astfel încât art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției, împotriva sentinței civile nr. 4108 din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2010.