ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2365/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2365/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,
reclamanta L.S. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției și
Libertăților Cetățenești, prin Direcția cetățenie - Comisia pentru cetățenie,
la analizarea, de îndată, a cererii sale privind redobândirea cetățeniei
române.
Prin sentința
civilă nr. 4108 din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a
VIII-a contencios administrativ și fiscal, admițând excepția lipsei de obiect a
cererii, invocată de pârât prin întâmpinare, a respins ca rămasă fără obiect
acțiunea formulată de
reclamantă. Prin aceeași sentință, instanța a respins ca
neîntemeiat
capătul de
cerere privind acordarea daunelor morale și a obligat pârâtul la 900 de lei
cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî
astfel, curtea de apel a reținut în esență, faptul că cererea reclamantei având
ca obiect redobândirea cetățeniei române a
fost examinată și avizată pozitiv
de Comisia pentru cetățenie, în
ședința
din data 20 august 2009, astfel încât cererea de chemare în judecată a rămas
fără obiect.
Instanța de fond reținând însă culpa
procesuală a pârâtului,
având în vedere că
acesta a dat curs solicitării reclamanților după
introducerea cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 274 C.
proc. civ.
, a dispus obligarea
acestuia, la plata către
reclamanți a
cheltuielilor de judecată în cuantum de 900 lei.
În ceea ce
privește capătul de cerere având ca obiect obligarea
pârâtului la
plata daunelor morale, instanța de fond a reținut că acesta,
în raport cu prevederile art. 998-999
C. civ. este neîntemeiat,
reclamantei
reparându-i-se prejudiciul suferit prin avizul pozitiv acordat de către
autoritatea publică competentă prin soluționarea
cererii formulate.
Împotriva acestei
sentințe, în termen legal, pârâtul a formulat
recurs, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie, în ceea ce
privește soluția privitoare la obligarea sa la plata
cheltuielilor de
judecată.
În motivare,
recurentul a susținut, în esență, faptul că pretențiile reclamantului au fost
recunoscute chiar înainte de primul termen de
judecată, în raport cu prevederile
art. 275 C. proc. civ.
, în mod greșit prima instanță a dispus obligarea sa la
plata către
reclamanți a
cheltuielilor de judecată.
Examinând sentința
atacată în raport cu criticile formulate și
dispozițiile legale aplicabile,
Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit
dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în
pretenții va fi obligată, la cerere,
să plătească cheltuielile de judecată.
Conform art. 275
C. proc. civ. pârâtul care a recunoscut la prima zi
de înfățișare
pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata
cheltuielilor de judecată, afară
numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
Din analiza actelor dosarului rezultă
că, în cauză, reclamantul mai înainte de a formula acțiunea pe rolul instanței
de contencios (la data de 7 mai 2009) s-a adresat pârâtului (la data de 23
martie 2009 -
fila 7 din dosarul de fond)
cerere la care ministerul pârât nu a formulat
nici un răspuns. Astfel
fiind, pârâtul nu poate fi exonerat de obligația achitării cheltuielilor de
judecată, întrucât, acesta deși avea posibilitatea împiedicării litigiului,
prin soluționarea la timp a cererii reclamantului a procedat la soluționarea
cererii doar ulterior declanșării litigiului (la data de 20 august 2009) prin
această atitudine culpabilă, cauzându-i reclamantului cheltuieli, pe care, în
mod temeinic și legal, instanța de fond a apreciat că pârâtul este dator să le
acopere.
De altfel, în practica sa anterioară
Înalta Curte de Casație și Justiție, (a se vedea în acest sens Decizia I.C.C.J.
- SCAF nr. 3513 din 16 octombrie 2008, publicată în Buletinul jurisprudenței.
Culegere de decizii pe anul 2008, Ed. C.H. Beck 2009, pg. 321) a apreciat că,
întrucât temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa
procesuală a părții, acordarea cheltuielilor de judecată este justificată și
atunci când cererea este respinsă ca rămasă fără obiect față de împrejurarea că
actul administrativ (tipic, sau ca în cauza de față, asimilat) era în ființă în
momentul sesizării instanței, și astfel culpa procesuală a părții exista în
momentul declanșării litigiului.
În aceste condiții, față de cele
arătate, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva sentinței civile
nr. 4108 din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal este nefondat, astfel încât art. 312 alin.
(1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
Ministerul Justiției, împotriva sentinței civile nr. 4108 din 24 noiembrie 2009
a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,
ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
6 mai 2010.