ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1180/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul

C.M. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate refuzul

nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea de redobândire a cetățeniei

române, obligarea pârâtului, prin D.C. – C.C. să procedeze de îndată la

analizarea/avizarea cererii sale de redobândire a cetățeniei române, precum și

obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 1.000 lei, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a

învederat instanței că a depus cerere de redobândire a cetățeniei române în

anul 2003, privind numărul de înregistrare 13870/RD/2003, cerere asupra căreia

a revenit ulterior în martie 2009 și 29 aprilie 2009.

Prin sentința civilă nr. 2938 din 29

septembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de avizare a

cererii de redobândire a cetățeniei române formulată de reclamant, a respins, ca

neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor morale și a obligat pârâtul la 100

lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că prin întâmpinarea formulată la data de 28

septembrie 2009 pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești a

învederat împrejurarea că în ședința din data de 06 iulie 2009 cererea

reclamantului a fost examinată și avizată pozitiv de C.C.

Instanța de fond a respins capătul

de cerere privind acordarea daunelor morale ca neîntemeiată și având în vedere

că cererea reclamantului a fost soluționată favorabil, însă ulterior datei la

care acesta a înregistrat cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul la

plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 lei, către reclamant.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul

Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că în

mod eronat a dispus instanța obligarea pârâtului Ministerul Justiției și

Libertăților Cetățenești la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, potrivit art. 242 alin. (1) C.

proc. civ., „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată”. De asemenea, art. 275 – art. 276 C. proc.

civ., fac o aplicare particulară a principiului potrivit căruia acordarea

cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părții care a

pierdut procesul.

Recurentul mai arată că în mod cert

cheltuielile de judecată au și rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul

și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare.

Având în vedere modul de soluționare

a acțiunii, recurentul a solicitat să se constate că, fără a cădea în

pretenții, și anume fără a stabili obligații cu privire la acțiunea

reclamantului ori a culpei procesuale a pârâtului, nu sunt îndeplinite

condițiile legale pentru admiterea capătului de cerere privind cheltuielile de

judecată.

Examinând cauza și sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și

impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și

orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a tăcut.

Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să

mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în

tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt

nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită

de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să

fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă

procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ.

Astfel, cheltuielile de judecată vor

cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de

avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a

judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate

de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că

le-a făcut.

Din actele și lucrările dosarului

rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu

susținerea intereselor în fața instanței de fond.

Este adevărat că cererea reclamantului

a fost soluționată favorabil dar așa cum corect a reținut și instanța de fond

aceasta s-a produs ulterior datei la care reclamantul a înregistrat cererea de

chemare în judecată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de

judecată, pronunțând o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva sentinței civile nr.

2938 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 martie 2010.