ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1180/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamantul C.M. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea de redobândire a cetățeniei române, obligarea pârâtului, prin D.C. – C.C. să procedeze de îndată la analizarea/avizarea cererii sale de redobândire a cetățeniei române, precum și obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 1.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a învederat instanței că a depus cerere de redobândire a cetățeniei române în anul 2003, privind numărul de înregistrare 13870/RD/2003, cerere asupra căreia a revenit ulterior în martie 2009 și 29 aprilie 2009. Prin sentința civilă nr. 2938 din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de avizare a cererii de redobândire a cetățeniei române formulată de reclamant, a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor morale și a obligat pârâtul la 100 lei cheltuieli de judecată către reclamant. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin întâmpinarea formulată la data de 28 septembrie 2009 pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești a învederat împrejurarea că în ședința din data de 06 iulie 2009 cererea reclamantului a fost examinată și avizată pozitiv de C.C.

Instanța de fond a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale ca neîntemeiată și având în vedere că cererea reclamantului a fost soluționată favorabil, însă ulterior datei la care acesta a înregistrat cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 lei, către reclamant. Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că în mod eronat a dispus instanța obligarea pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, potrivit art. 242 alin. (1) C. proc.

civ., „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. De asemenea, art. 275 – art. 276 C. proc. civ., fac o aplicare particulară a principiului potrivit căruia acordarea cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. Recurentul mai arată că în mod cert cheltuielile de judecată au și rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare. Având în vedere modul de soluționare a acțiunii, recurentul a solicitat să se constate că, fără a cădea în pretenții, și anume fără a stabili obligații cu privire la acțiunea reclamantului ori a culpei procesuale a pârâtului, nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru admiterea capătului de cerere privind cheltuielile de judecată.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății. Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond. Este adevărat că cererea reclamantului a fost soluționată favorabil dar așa cum corect a reținut și instanța de fond aceasta s-a produs ulterior datei la care reclamantul a înregistrat cererea de chemare în judecată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, pronunțând o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva sentinței civile nr. 2938 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.