ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3033/2011

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

nr. 1297 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal

Prin sentința nr. 1297

din 16 martie 2010, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanta

C.Z., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca rămasă fără obiect și

a obligat intimatul la 504 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului

Ministerul Justiției să examineze și să avizeze cererea de redobândire a cetățeniei

române, arătând faptul că cererea a fost depusă în anul 2003, iar aceasta nu a fost

soluționată până în prezent.

Curtea a constatat că

cererea reclamantei a fost analizată și avizată pozitiv la data de data de 11

noiembrie 2009.

Față de faptul că soluționarea

cererii s-a făcut după sesizarea instanței, Curtea a obligat pârâtul la plata cheltuielilor

de judecată constând în onorariu de avocat și taxele de timbru.

nr. 2991 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal

Prin sentința nr. 2991

din 22 iunie 2010, Curtea a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței

civile nr. 1297/2010, formulată de reclamanta C.Z., în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Justiției și a obligat pârâtul la 1.000 RON daune morale.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a constatat că, prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat obligarea

pârâtului să-i analizeze cererea de redobândire a cetățeniei române în termen de

30 de zile și să-i plătească daune morale ca urmare a întârzierii în soluționarea

cererii, în cuantum de 1.000 RON, însă instanța s-a raportat exclusiv la capătul

de cerere privind obligarea la soluționarea cererii, astfel încât cererea de plată

a daunelor morale a rămas nesoluționată.

Curtea a apreciat că cererea

formulată este întemeiată, întrucât reclamanta a depus cerere de redobândire a cetățeniei

române în anul 2003 și această cerere a fost soluționată în noiembrie 2009, cu depășirea

unui termen rezonabil. Astfel, în perioada 2003 – 2009, reclamanta a fost lipsită

de un drept personal nepatrimonial, fapt de natură să-i producă un prejudiciu moral

întrucât nu s-a putut bucura de toate avantajele ce decurgeau din dobândirea cetățeniei

române. Afirmația pârâtului în sensul că suferința psihică ar fi incompatibilă cu

plata unor sume de bani nu are temei legal, art. 998 și art. 999 C. civ. neconținând

astfel de restricții.

În consecință, instanța

de fond a apreciat că suma de 1.000 RON reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului

produs prin întârzierea timp de șase ani în soluționarea cererii de redobândire

a cetățeniei române.

Pârâtul Ministerul Justiției

a declarat recurs atât împotriva sentinței civile nr. 1297 din 16 martie 2010, cât

și împotriva sentinței civile nr. 2991 din 22 iunie 2010, pronunțate de Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

2.1. Sentința civilă

nr. 1297 din 16 martie 2010 este criticată de către recurent pentru nelegalitate

și netemeinicie, în baza art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ., având în vedere obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a susținut

că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) și art. 275-276

din C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, cererea reclamantei a fost soluționată

la data de 11 noiembrie 2009, iar, pe de altă parte, pârâtul nu a pierdut procesul,

întrucât acțiunea a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

2.2. În motivarea căii

de atac exercitate împotriva sentinței civile nr. 2991 din 22 iunie 2010, recurentul

a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, având în vedere ca,

prin O.U.G. nr. 5/2010, a fost înființată A.N.C.

Totodată, a criticat sentința

atacată sub aspectul admiterii cererii de acordare a daunelor morale, în condițiile

în care reclamanta nu a probat existența unui prejudiciu moral.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursurilor

sentinței civile nr. 1297 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal

Examinând cauza

în raport de actele și

lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum și de reglementările

legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

din C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Susținerile recurentului-pârât

în sensul că nu se poate reține culpa sa procesuală, potrivit art. 274-276 din C.

proc. civ., întrucât a recunoscut pretențiile reclamantei la primul termen de judecată,

iar acțiunea a fost respinsă ca rămasă fără obiect, nu pot fi primite, atâta timp

cât reclamanta a sesizat instanța ca urmare a conduitei pârâtului care nu a soluționat

până la data de 07 octombrie 2009 (data introducerii acțiunii la Curtea de Apel)

cererea de redobândire a cetățeniei formulată încă din anul 2003.

Pe cale de consecință,

cheltuielile de judecată avansate de reclamantă au fost determinate de conduita

culpabilă a autorității publice chemate în judecată, iar examinarea și avizarea

cererii de redobândire a cetățeniei române la data de 11 noiembrie 2009 nu reprezintă

o cauză exoneratoare de răspundere.

Culpa procesuală a pârâtului

rezultă implicit din soluția dată, întrucât cuantumul cheltuielilor judiciare privește

atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, care

se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile făcute în timpul judecății,

neputându-se transfera vinovăția instituției pârâte, care a constat în nerezolvarea

cererii reclamantului într-un termen rezonabil.

Culpa autorității pârâte

a fost dovedită, întrucât aceasta trebuia să depună toate diligențele pentru a verifica

stadiul cererii de redobândire a cetățeniei române și ulterior, să comunice un răspuns

în conformitate cu dispozițiile legale.

Orice amânare în soluționarea

cererii reclamantului a însemnat depășirea termenului rezonabil avut în vedere de

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și l-a determinat

să angajeze cheltuieli cu procesul ce a fost intentat autorității pârâte, cheltuieli

care ar fi putut fi evitate numai dacă cererea reclamantei ar fi fost soluționată

mai înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.

De altfel, în practica

sa anterioară

,

Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, întrucât temeiul acordării cheltuielilor

de judecată îl constituie culpa procesuală a părții, acordarea cheltuielilor de

judecată este justificată și atunci când cererea este respinsă ca rămasă fără obiect

față de împrejurarea că actul administrativ (tipic, sau ca în cauza de față, asimilat)

era în ființă în momentul sesizării instanței și astfel culpa procesuală a părții

exista în momentul declanșării litigiului.

sentinței civile nr. 2991 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul

este fondat numai în ceea ce privește acordarea daunelor morale, motiv pentru care

sentința atacată va fi modificată în parte, fiind menținute celelalte dispoziții,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare

.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de către recurent, Înalta Curte apreciază

că aceasta este nefondată, întrucât Ministerul Justiției are, în continuare, calitate

procesuală pasivă, chiar dacă prin O.U.G. nr. 5/2010 a fost înființată A.N.C. cu

competențe în materia care interesează în prezentul dosar.

Înalta Curte reține că

A.N.C. este o entitate care funcționează, potrivit art. 1 din actul normativ precizat,

în subordinea Ministerului Justiției, la fel cum a funcționat fosta Comisie pentru

Cetățenie, căreia i s-a adresat reclamantul cu cerere, în proces figurând de la

început același minister.

Critica privitoare la

acordarea daunelor morale este, însă, întemeiată.

În speță, reclamanta a

solicitat acordarea daunelor morale în sumă de 1.000 RON pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a nesoluționării într-un termen rezonabil a cererii de redobândire

a cetățeniei române.

În literatura de specialitate,

daunele morale sunt apreciate, în general, ca reprezentând o atingere adusă integrității

fizice a persoanei, sănătății, cinstei, demnității, onoarei sau prestigiului profesional.

Potrivit dispozițiilor

art. 1169 C. civ., sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale aparține

reclamantului, conform principiului actori incumbit onnus probandi.

Cu alte cuvinte, potrivit

dreptului comun, reclamantul are obligația de a face dovada existenței prejudiciului

moral încercat, a caracterului ilicit a faptei pârâtului, a săvârșirii faptei ilicite

cu vinovăție și a raportului de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamant

și fapta pârâtului.

Așadar, daunele morale

nu se acordă în mod automat, ca efect al admiterii cererii de anulare a unui act

administrativ, ci trebuie administrate probe care să justifice producerea unor suferințe

morale.

Este adevărat că cererea

reclamantei a fost soluționată favorabil într-o perioadă de timp mai îndelungată,

însă pentru acordarea daunelor morale se impune totuși să existe elemente probatorii

adecvate, chiar dacă nu se pot administra în principiu probe materiale, pentru dovedirea

producerii unor suferințe morale, a impactului concret asupra persoanei în cauză,

pentru determinarea de la caz la caz a existenței și cuantumului acestora.

Pe de altă parte, trebuie

menționat faptul că, în jurisprudența C.E.D.O. se arată că emiterea actului solicitat

de reclamant poate constitui în sine o reparație echitabilă suficientă pentru repararea

oricărui prejudiciu moral suferit de acesta.

În același sens s-a pronunțat

și Curtea de Justiție a Comunităților Europene, arătând că anularea unui act poate

constitui în sine repararea adecvată a prejudiciului moral menționat de reclamant.

Înalta Curte, în acord

și cu susținerile recurentului-pârât, apreciază că nu se impunea în cauză acordarea

daunelor morale întrucât nu s-a făcut dovada aducerii vreunui prejudiciu moral,

prin încălcarea condiției și demnității umane a intimatei-reclamante.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., coroborat cu

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge, ca nefondat,

recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 1297 din 16 martie 2010 și va admite

recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 2991 din 22 iunie 2010, va modifica

în parte sentința atacată, în sensul că va înlătura obligarea pârâtului la plata

daunelor morale, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 1297 din 16 martie 2010 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat

de Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 2991 din 22 iunie 2010 ale Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pe care o

modifică în sensul că respinge cererea formulată de reclamanta C.Z. privind obligarea

pârâtului la plata daunelor morale

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 mai 2011.