ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3033/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I.Circumstanțele cauzei 1. Sentința civilă nr. 1297 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal Prin sentința nr. 1297 din 16 martie 2010, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanta C.Z., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca rămasă fără obiect și a obligat intimatul la 504 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției să examineze și să avizeze cererea de redobândire a cetățeniei române, arătând faptul că cererea a fost depusă în anul 2003, iar aceasta nu a fost soluționată până în prezent.

Curtea a constatat că cererea reclamantei a fost analizată și avizată pozitiv la data de data de 11 noiembrie 2009. Față de faptul că soluționarea cererii s-a făcut după sesizarea instanței, Curtea a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat și taxele de timbru. 2. Sentința civilă nr. 2991 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal Prin sentința nr. 2991 din 22 iunie 2010, Curtea a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1297/2010, formulată de reclamanta C.Z., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și a obligat pârâtul la 1.000 RON daune morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că, prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului să-i analizeze cererea de redobândire a cetățeniei române în termen de 30 de zile și să-i plătească daune morale ca urmare a întârzierii în soluționarea cererii, în cuantum de 1.000 RON, însă instanța s-a raportat exclusiv la capătul de cerere privind obligarea la soluționarea cererii, astfel încât cererea de plată a daunelor morale a rămas nesoluționată. Curtea a apreciat că cererea formulată este întemeiată, întrucât reclamanta a depus cerere de redobândire a cetățeniei române în anul 2003 și această cerere a fost soluționată în noiembrie 2009, cu depășirea unui termen rezonabil.

Astfel, în perioada 2003 – 2009, reclamanta a fost lipsită de un drept personal nepatrimonial, fapt de natură să-i producă un prejudiciu moral întrucât nu s-a putut bucura de toate avantajele ce decurgeau din dobândirea cetățeniei române. Afirmația pârâtului în sensul că suferința psihică ar fi incompatibilă cu plata unor sume de bani nu are temei legal, art. 998 și art. 999 C. civ. neconținând astfel de restricții. În consecință, instanța de fond a apreciat că suma de 1.000 RON reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului produs prin întârzierea timp de șase ani în soluționarea cererii de redobândire a cetățeniei române. 2. Calea de atac exercitată Pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs atât împotriva sentinței civile nr. 1297 din 16 martie 2010, cât și împotriva sentinței civile nr. 2991 din 22 iunie 2010, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

2.1. Sentința civilă nr. 1297 din 16 martie 2010 este criticată de către recurent pentru nelegalitate și netemeinicie, în baza art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ., având în vedere obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) și art. 275-276 din C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, cererea reclamantei a fost soluționată la data de 11 noiembrie 2009, iar, pe de altă parte, pârâtul nu a pierdut procesul, întrucât acțiunea a fost respinsă ca rămasă fără obiect. 2.2. În motivarea căii de atac exercitate împotriva sentinței civile nr. 2991 din 22 iunie 2010, recurentul a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, având în vedere ca, prin O.U.G.

nr. 5/2010, a fost înființată A.N.C. Totodată, a criticat sentința atacată sub aspectul admiterii cererii de acordare a daunelor morale, în condițiile în care reclamanta nu a probat existența unui prejudiciu moral. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor 1. Recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1297 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Susținerile recurentului-pârât în sensul că nu se poate reține culpa sa procesuală, potrivit art. 274-276 din C. proc. civ., întrucât a recunoscut pretențiile reclamantei la primul termen de judecată, iar acțiunea a fost respinsă ca rămasă fără obiect, nu pot fi primite, atâta timp cât reclamanta a sesizat instanța ca urmare a conduitei pârâtului care nu a soluționat până la data de 07 octombrie 2009 (data introducerii acțiunii la Curtea de Apel) cererea de redobândire a cetățeniei formulată încă din anul 2003. Pe cale de consecință, cheltuielile de judecată avansate de reclamantă au fost determinate de conduita culpabilă a autorității publice chemate în judecată, iar examinarea și avizarea cererii de redobândire a cetățeniei române la data de 11 noiembrie 2009 nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere.

Culpa procesuală a pârâtului rezultă implicit din soluția dată, întrucât cuantumul cheltuielilor judiciare privește atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția instituției pârâte, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantului într-un termen rezonabil. Culpa autorității pârâte a fost dovedită, întrucât aceasta trebuia să depună toate diligențele pentru a verifica stadiul cererii de redobândire a cetățeniei române și ulterior, să comunice un răspuns în conformitate cu dispozițiile legale.

Orice amânare în soluționarea cererii reclamantului a însemnat depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și l-a determinat să angajeze cheltuieli cu procesul ce a fost intentat autorității pârâte, cheltuieli care ar fi putut fi evitate numai dacă cererea reclamantei ar fi fost soluționată mai înainte de introducerea cererii de chemare în judecată. De altfel, în practica sa anterioară , Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, întrucât temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții, acordarea cheltuielilor de judecată este justificată și atunci când cererea este respinsă ca rămasă fără obiect față de împrejurarea că actul administrativ (tipic, sau ca în cauza de față, asimilat) era în ființă în momentul sesizării instanței și astfel culpa procesuală a părții exista în momentul declanșării litigiului.

2. Recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 2991 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat numai în ceea ce privește acordarea daunelor morale, motiv pentru care sentința atacată va fi modificată în parte, fiind menținute celelalte dispoziții, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare . În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către recurent, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, întrucât Ministerul Justiției are, în continuare, calitate procesuală pasivă, chiar dacă prin O.U.G.

nr. 5/2010 a fost înființată A.N.C. cu competențe în materia care interesează în prezentul dosar. Înalta Curte reține că A.N.C. este o entitate care funcționează, potrivit art. 1 din actul normativ precizat, în subordinea Ministerului Justiției, la fel cum a funcționat fosta Comisie pentru Cetățenie, căreia i s-a adresat reclamantul cu cerere, în proces figurând de la început același minister. Critica privitoare la acordarea daunelor morale este, însă, întemeiată. În speță, reclamanta a solicitat acordarea daunelor morale în sumă de 1.000 RON pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a nesoluționării într-un termen rezonabil a cererii de redobândire a cetățeniei române. În literatura de specialitate, daunele morale sunt apreciate, în general, ca reprezentând o atingere adusă integrității fizice a persoanei, sănătății, cinstei, demnității, onoarei sau prestigiului profesional.

Potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale aparține reclamantului, conform principiului actori incumbit onnus probandi. Cu alte cuvinte, potrivit dreptului comun, reclamantul are obligația de a face dovada existenței prejudiciului moral încercat, a caracterului ilicit a faptei pârâtului, a săvârșirii faptei ilicite cu vinovăție și a raportului de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamant și fapta pârâtului. Așadar, daunele morale nu se acordă în mod automat, ca efect al admiterii cererii de anulare a unui act administrativ, ci trebuie administrate probe care să justifice producerea unor suferințe morale.

Este adevărat că cererea reclamantei a fost soluționată favorabil într-o perioadă de timp mai îndelungată, însă pentru acordarea daunelor morale se impune totuși să existe elemente probatorii adecvate, chiar dacă nu se pot administra în principiu probe materiale, pentru dovedirea producerii unor suferințe morale, a impactului concret asupra persoanei în cauză, pentru determinarea de la caz la caz a existenței și cuantumului acestora. Pe de altă parte, trebuie menționat faptul că, în jurisprudența C.E.D.O. se arată că emiterea actului solicitat de reclamant poate constitui în sine o reparație echitabilă suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral suferit de acesta. În același sens s-a pronunțat și Curtea de Justiție a Comunităților Europene, arătând că anularea unui act poate constitui în sine repararea adecvată a prejudiciului moral menționat de reclamant.

Înalta Curte, în acord și cu susținerile recurentului-pârât, apreciază că nu se impunea în cauză acordarea daunelor morale întrucât nu s-a făcut dovada aducerii vreunui prejudiciu moral, prin încălcarea condiției și demnității umane a intimatei-reclamante. Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge, ca nefondat, recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 1297 din 16 martie 2010 și va admite recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 2991 din 22 iunie 2010, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va înlătura obligarea pârâtului la plata daunelor morale, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 1297 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 2991 din 22 iunie 2010 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică în sensul că respinge cererea formulată de reclamanta C.Z. privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2011.