ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2854/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta L.L., în contradictoriu cu M.A.E., a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererile privind stabilirea datei pentru primirea actelor reclamantei necesare redobândirii cetățeniei române și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului să primească intr-un termen scurt, rezonabil, cererea, precum și si obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei RON cu titlu de daune morale.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a adresat o primă cerere către S.C.A.R., solicitând fixarea datei în vederea depunerii cererii și actelor necesare redobândirii cetățeniei române, ocazie cu care a primit răspunsul că datorită numărului mare de solicitări și a spațiilor limitate în care Ambasada își desfășoară activitatea, reclamanta urmează a fi programată pentru depunerea cererii, pe baza de invitație. A mai arătat reclamanta că a revenit cu o altă cerere în data de 03 aprilie 2009, răspunsul exprimat de pârât prin adresa nr. G5-1/P929 din 09 aprilie 2009, fiind tot unul nefavorabil. Prin sentința nr. 791 din 12 februarie 2010, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamanta L.L.

în contradictoriu cu M.A.E., obligând pârâtul la primirea cererii reclamantei privind redobândirea cetățeniei române împreună cu actele necesare în termen de maxim 60 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON daune morale, precum și la plata către reclamantă a sumei de 810 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că a fost depășit termenul rezonabil de rezolvare a cererii, iar în aprecierea acestuia, în raport de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 396/2002, pentru ratificarea Convenției europene asupra cetățeniei, se impune a fi avut în vedere și faptul că această procedură este doar primul pas, constând în efectiv în depunerea cererii, urmând abia apoi procedura de soluționare a cererii de către Direcția de Cetățenie a Ministerului de Justiție.

Constatând că pârâtul nu a făcut dovada dificultăților de ordin practic în procesarea cererilor primite, Curtea a apreciat că acesta nu a respectat obligația legală de a soluționa cererea reclamantei într-un termen rezonabil.

Fără a fi contestat numărul covârșitor de astfel de cereri ori greutățile inerente în gestionarea unui asemenea număr de cereri, în condițiile personalului redus al secției consulare și al insuficienței spațiului, instanța a apreciat că termenul de 6 luni cât a trecut de la formularea cererii poate fi considerat nerezonabil în accepțiunea art. 10 din Convenția europeană asupra cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, în care instituția pârâtă avea obligația de a primi cererea reclamantei, în condițiile în care obligația de soluționare a cererilor în termen rezonabil subsumează toate etapele eventuale ale unei proceduri, inclusiv cele premergătoare depunerii efective a cererii, cât timp aceasta din urmă e condiționată de anumite proceduri și termene.

Referitor la capătul de cerere privind daunele morale, instanța de fond a apreciat că acesta este întemeiat, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 C. civ., prejudiciul moral invocat de reclamantă subzistând față de atitudinea pârâtului. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul M. A.E., solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii cererii reclamantei pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea greșită a legii. De asemenea, recurentul arată că greșit s-a constatat existența unui refuz nejustificat de rezolvare a cererilor intimatului având ca obiect redobândirea cetățeniei române.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul susține faptul că a răspuns la cererea intimatei, în sensul că aceasta va fi soluționată favorabil la momentul la care urmează să fie procesate și cererile similare ale altor cetățeni moldoveni, depuse în aceeași perioadă. În opinia recurentului, instanța de fond trebuia să evalueze exact situația specifică a derulării activității în exteriorul României și gradul în care M.A.E. își poate dimensiona structura administrativă într-un teritoriu ce nu se află sub suveranitatea statului român, împrejurare ce se reflectă asupra mecanismului de luare a deciziilor. În concluzie, recurentul a arătat că, în speță, nu sunt întrunite condițiile existenței unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii intimatului, conform definiției legale a acestei noțiuni, simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezei avute în vedere de legiuitor.

În privința daunelor morale, recurentul consideră că acestea nu pot fi acordate fără ca reclamanta să fi afirmat, cel puțin ceea ce instanța de fond a crezut că reprezintă, prejudiciul moral suferit de acesta. Faptul că s-a oferit câștig de cauză în această materie a contenciosului administrativ, redresându-se pretinsa vătămare a dreptului reclamantului prin soluția instanței, este o măsură reparatorie suficientă care nu mai necesită și alte despăgubiri, sub rezerva unor daune materiale, împrejurare neîntâlnită în speță. O ultima critică adusă sentinței de fond se referă la cuantumul cheltuielilor de judecată, recurentul solicitând modificarea sentinței atacate în sensul reducerii acestui cuantum, invocând în acest sens complexitatea scăzută a cauzei.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat in ceea ce privește acordarea daunelor morale și reducerea cheltuielilor de judecată, motiv pentru care sentința atacată va fi modificată în parte, fiind menținute celelalte dispoziții, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte apreciază că susținerea recurentului privind greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat de soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive: Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie. Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autoritățile române trebuie să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri. Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”. Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte.

Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret. Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. Astfel, în materie « civilă », dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente. Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței C.E.D.O. Pe de altă parte, instanța de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a S.C.A., întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în discuție.

În ceea ce privește acordarea daunelor morale, Înalta Curte reține că această critică este fondată pentru considerentele în continuare arătate. Pentru acordarea de daune morale nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci reclamanta trebuie să dovedească daunele suferite. Cererea formulată de reclamantă reprezintă o procedură prealabilă admiterii cererii de redobândire a cetățeniei române. Chiar dacă suma solicitată de reclamantă este modică, iar cuantumul daunelor morale este lăsat la aprecierea judecătorului, partea care solicită plata acestora este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta autorității. Având în vedere că acestea nu au fost dovedite, urmează a se admite recursul în ceea ce privește capătul de cerere referitor la daunele morale.

Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată că și această critică este fondată și apreciază că se impune diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată, având în vedere complexitatea redusă a cauzei și caracterul său repetitiv. Prin urmare, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reduce proporțional cheltuielile de judecată la suma de 400 lei. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) C. proc. civ., art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul formulat va fi admis, urmând a se modifica, în parte, sentința recurată, în sensul că se va înlătura obligarea pârâtului de la plata daunelor morale și se vor reduce proporțional cheltuielile de judecată la suma de 400 lei, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.A.E. împotriva sentinței civile nr. 791 din 12 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VllI-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului M.A.E. la plata de daune morale și reduce proporțional cheltuielile de judecată la suma de 400 lei. Menține, în rest, dispozițiile sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2011.