ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2854/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2854/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta

L.L., în contradictoriu cu M.A.E., a

solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa

cererile privind stabilirea datei pentru primirea actelor reclamantei necesare

redobândirii cetățeniei române și, pe cale de

consecință, obligarea pârâtului să

primească intr-un termen scurt, rezonabil,

cererea, precum și si obligarea

pârâtului

la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei RON cu titlu de daune

morale.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că a adresat o primă cerere către S.C.A.R., solicitând fixarea datei în

vederea depunerii cererii și actelor necesare redobândirii cetățeniei române,

ocazie cu care a primit răspunsul că datorită

numărului mare de solicitări și a

spațiilor limitate în care Ambasada

își desfășoară activitatea, reclamanta urmează a fi programată pentru depunerea

cererii, pe baza de invitație.

A mai arătat reclamanta că a revenit

cu o altă cerere în data de 03 aprilie 2009, răspunsul exprimat de pârât prin

adresa nr. G5-1/P929 din 09 aprilie 2009, fiind tot unul nefavorabil.

Prin sentința nr. 791 din 12 februarie

2010, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamanta L.L. în

contradictoriu cu M.A.E., obligând pârâtul la primirea cererii reclamantei

privind redobândirea cetățeniei române împreună cu actele necesare în termen de

maxim 60 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, la plata către

reclamantă a sumei de 1000 RON daune morale, precum și la plata către

reclamantă a sumei de 810 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut, în esență, că a fost depășit termenul rezonabil de

rezolvare a cererii, iar în aprecierea acestuia, în raport de dispozițiile art.

10 din Legea nr. 396/2002, pentru

ratificarea

Convenției europene asupra cetățeniei, se impune a fi avut în vedere

și

faptul că această procedură este doar primul pas, constând în efectiv în

depunerea cererii, urmând abia apoi procedura de

soluționare a cererii de către

Direcția de Cetățenie a Ministerului de

Justiție.

Constatând că

pârâtul nu a făcut dovada dificultăților de ordin practic în procesarea

cererilor primite, Curtea a apreciat că acesta nu a respectat obligația

legală de a soluționa cererea

reclamantei într-un termen rezonabil.

Fără a fi contestat numărul covârșitor

de astfel de cereri ori greutățile inerente în gestionarea unui asemenea număr

de cereri, în condițiile personalului redus al secției consulare și al

insuficienței spațiului, instanța a apreciat că termenul de 6 luni cât a trecut

de la formularea cererii poate fi considerat nerezonabil în accepțiunea art. 10

din Convenția europeană asupra cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6

noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, în care

instituția pârâtă avea obligația de a primi cererea reclamantei, în condițiile

în care obligația de soluționare a cererilor în termen rezonabil subsumează

toate etapele eventuale ale unei proceduri, inclusiv cele premergătoare

depunerii efective a cererii, cât timp aceasta din urmă e condiționată de

anumite proceduri și termene.

Referitor la

capătul de cerere privind daunele morale, instanța de fond a

apreciat că acesta este întemeiat,

fiind îndeplinite condițiile prevăzute de

art.

998 C. civ., prejudiciul moral invocat de reclamantă subzistând față de

atitudinea

pârâtului.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs pârâtul M.

A.E., solicitând

modificarea acesteia în sensul respingerii cererii reclamantei pentru motive pe

care le-a încadrat în prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs,

încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ., recurentul arată că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu

interpretarea greșită a legii.

De asemenea, recurentul arată că

greșit s-a constatat existența unui refuz nejustificat de rezolvare a cererilor

intimatului având ca obiect redobândirea cetățeniei române.

În dezvoltarea acestei critici,

recurentul susține faptul că a răspuns la cererea intimatei, în sensul că

aceasta va fi soluționată favorabil la momentul la care urmează să fie

procesate și cererile similare ale altor cetățeni moldoveni, depuse în aceeași

perioadă.

În opinia recurentului, instanța de

fond trebuia să evalueze exact situația specifică a derulării activității în

exteriorul României și gradul în care M.A.E. își poate dimensiona structura

administrativă într-un teritoriu ce nu se află sub suveranitatea statului

român, împrejurare ce se reflectă asupra mecanismului de luare a deciziilor.

În concluzie,

recurentul a arătat că, în speță, nu sunt întrunite condițiile

existenței unui refuz nejustificat de

rezolvare a cererii intimatului, conform definiției legale a acestei noțiuni,

simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezei avute în vedere de

legiuitor.

În privința daunelor morale,

recurentul consideră că acestea nu pot fi acordate fără ca reclamanta să fi afirmat,

cel puțin ceea ce instanța de fond a crezut că reprezintă, prejudiciul moral

suferit de acesta.

Faptul că s-a oferit câștig de cauză

în această materie a contenciosului

administrativ,

redresându-se pretinsa vătămare a dreptului reclamantului prin

soluția

instanței, este o măsură reparatorie suficientă care nu mai necesită și alte

despăgubiri, sub rezerva unor daune materiale, împrejurare neîntâlnită în

speță.

O ultima critică adusă sentinței de

fond se referă la cuantumul cheltuielilor de judecată, recurentul solicitând

modificarea sentinței atacate în sensul reducerii acestui cuantum, invocând în

acest sens complexitatea scăzută a cauzei.

Examinând cauza

și sentința atacată în raport cu actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte constată că

recursul este fondat in ceea ce

privește

acordarea daunelor morale și reducerea cheltuielilor de judecată,

motiv

pentru care sentința atacată va fi modificată în parte, fiind menținute

celelalte dispoziții, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte

apreciază că susținerea recurentului

privind

greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit.

i)

din Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de

refuz

nejustificat de soluționare a

cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea

cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care

au

domiciliul sau reședința în străinătate pot depune cererea de redobândire a

cetățeniei

române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de

lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României;

cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie.

Problema care se impune a fi rezolvată

în cauză este legată de termenul în care autoritățile române trebuie să

soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului legal anterior

arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în

care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui asemenea

termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997

și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare

stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat că

noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi

definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen

rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în

mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia

să fixeze cele două momente care

trebuie

luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv

caracterul

său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului

procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale,

ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei

durate rezonabile.

Astfel, în materie « civilă », dies a

quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el

include și durata procedurii

administrative

prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un

recurs

prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg,

caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în

special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente.

Înalta Curte apreciază că intervalul

de timp cuprins între data formulării primei cereri și data soluționării cauzei

nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai

sus menționate și a jurisprudenței C.E.D.O.

Pe de altă

parte, instanța de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în

sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depășesc

capacitatea de procesare a S.C.A.,

întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru

respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în

discuție.

În ceea ce privește acordarea daunelor

morale, Înalta Curte reține

că această

critică este fondată pentru considerentele în continuare arătate.

Pentru acordarea de daune morale nu

este suficientă stabilirea culpei autorității, ci reclamanta trebuie să

dovedească daunele suferite.

Cererea formulată de reclamantă

reprezintă o procedură prealabilă admiterii cererii de redobândire a cetățeniei

române.

Chiar dacă suma solicitată de

reclamantă este modică, iar cuantumul daunelor morale este lăsat la aprecierea

judecătorului, partea care solicită plata acestora este obligată să dovedească

producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu

și fapta autorității.

Având în vedere că acestea nu au fost

dovedite, urmează a se admite recursul în ceea ce privește capătul de cerere

referitor la daunele morale.

Referitor la critica privind

cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată că și această critică este

fondată și apreciază că se impune diminuarea cuantumului cheltuielilor de

judecată, având în vedere complexitatea redusă a cauzei și caracterul său

repetitiv.

Prin urmare, în temeiul art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., Înalta Curte reduce proporțional cheltuielile de judecată la

suma de 400 lei.

În consecință, în temeiul art. 312

alin. (1) teza I și alin. (3) C. proc.

civ.,

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul

formulat

va fi admis, urmând a se modifica, în parte, sentința recurată, în

sensul că se va înlătura obligarea pârâtului de

la plata daunelor morale și se vor

reduce proporțional cheltuielile de

judecată la suma de 400 lei, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței

recurate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de M.A.E.

împotriva sentinței civile nr. 791 din 12 februarie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VllI-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în

parte sentința atacată, în sensul că respinge capătul de cerere

privind obligarea pârâtului M.A.E. la

plata de daune morale și reduce proporțional cheltuielile de judecată la suma

de 400 lei.

Menține, în

rest, dispozițiile sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 mai 2011.