ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1140/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanta R.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției

și Libertăților Cetățenești, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate

refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea de redobândire a

cetățeniei române și, pe cale de consecință, pârâtul să fie obligat să le

soluționeze cererea de redobândire având în vedere că s-a depășit termenul

rezonabil, cu obligarea la plata daunelor morale în valoare de 1000 lei.

În fapt, a arăta reclamanta că în

anul 2007 a formulat prima cerere de redobândire a cetățeniei române conform art.

10 din Legea nr. 21/1991 republicată, făcând reveniri la cererea inițială în

anul 2008, aceasta nefiind soluționată de pârât.

Prin întâmpinarea formulată în

cauză, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând că

cererea petentei R.D. a fost examinată și avizată pozitiv de Comisia pentru

Cetățenie care a întocmit raportul prevăzut de art. 17 și 18 din Legea nr. 21/1991.

Prin sentința nr. 2002 din 13 mai

2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins ca rămase fără obiect capetele de acțiune privind constatarea

refuzului nejustificat și obligarea pârâtului la soluționarea cererii formulată

de R.D. și a respins și cererea de acordare a daunelor morale. Totodată, a

obligat pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești să plătească

reclamantei cheltuieli de judecată, în cuantum de 100 lei.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești,

criticând-o exclusiv pe aspectul obligării autorității pârâte la plata

cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Recurentul-pârât susține, în esență,

că instanța de fond a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., având în vedere că, față de soluția pronunțată, nu se poate

reține că pârâtul a căzut în pretenții, nefiind astfel întrunite condițiile

pentru obligarea ministerului la plata cheltuielilor de judecată către

reclamantă.

Se mai arată că dispozițiile art. 275

– art. 276 C. proc. civ., fac o aplicare particulară a principiului potrivit

căruia acordarea cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a

părții care a pierdut procesul. În cauza de față Ministerul Justiției nu a

pierdut procesul, cauza fiind respinsă ca rămasă fără obiect (deși soluția

corectă ar fi fost respingerea acțiunii ca neîntemeiată).

Examinând cauza în raport cu actele

și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată”.

De la această regulă există și

excepția prevăzută de dispozițiile art. 275 C. proc. civ., potrivit cărora

„pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului

nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a

fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.

În speța dedusă judecății,

reclamanta R.D. a formulat cererea de chemare în judecată la data de 11

februarie 2009 invocând existența unui refuz nejustificat din partea

autorității pârâte, prin nesoluționarea, în termen rezonabil, a cererii de

redobândire a cetățeniei române.

La primul termen de judecată de la 29

aprilie 2009, autoritatea pârâtă a formulat cerere pentru lipsă de apărare și,

totodată, a depus întâmpinare, prin care a arătat că cererea petentei R.D. a

fost soluționată și avizată favorabil în ședința Comisiei din 13 ianuarie 2009,

astfel încât de impune respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La același termen de judecată

avocatul reclamantei s-a opus la cererea pârâtului de amânare a cauzei în

vederea pregătirii apărării, apreciind că se impune obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată către reclamantă.

În acest context faptic, Înalta

Curte, constată că problema de drept care trebuie dezlegată în soluționarea

recursului este aceea de a cerceta dacă cererea de obligarea a pârâtului la

plata cheltuielilor de judecată, formulată de reclamantă în fața instanței de

fond, se încadrează în vreuna dintre ipotezele reglementate de art. 274 alin. (1)

și art. 275 C. proc. civ., astfel cum au fost redate mai sus.

În ceea ce privește condiția

stabilită de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că partea care este

obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să fie „căzută în

pretenții”, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită în ceea ce îl

privește pe pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești. Astfel,

din actele și lucrările dosarului rezultă situația netăgăduită de reclamantă,

potrivit căreia, cererea acesteia de redobândire a cetățeniei române s-a

soluționat la data de 13 ianuarie 2009, prin avizarea favorabilă de către

Comisie, aceasta fiind obligația de îndeplinit de către autoritatea pârâtă.

În acest context, în mod corect,

instanța de fond, prin sentința pronunțată, a constatat că obiectul

pretențiilor deduse judecății a fost realizat și că primele două capete de

cerere trebuie respinse, pronunțând și soluția, ca atare. Dezlegarea dată de

către instanță primelor două capete de cerere ale acțiunii, de respingere a

acestora, face imposibilă aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., neputându-se reține o „cădere în pretenții” a pârâtului, având în vedere

că prin avizarea favorabilă a cererii de redobândire a cetățeniei, înainte de

primul termen de judecată și chiar înainte de emiterea citațiilor, practic

instanța nu mai putea constata o culpă a autorității reprezentată de „refuzul

nejustificat” de a da curs pretențiilor reclamantului.

Prin urmare, demersul judiciar al

reclamantei, în mod obiectiv nu a mai putut fi finalizat printr-o hotărâre

judecătorească de obligare a autorității pârâte la satisfacerea pretențiilor

deduse judecății și, prin urmare nici nu o putea obliga pe aceasta la

cheltuieli de judecată, aceasta neavând o atitudine procesuală de opoziție sau

de nerecunoaștere a dreptului pretins de reclamantă.

Pe de altă parte, atâta vreme cât

prin prevederile art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut pretențiile

la prima zi de înfățișare nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de

judecată, cu atât mai mult, faptul că cererea de redobândire a cetățeniei

române formulată de R.D. a fost soluționată favorabil la ședința Comisiei, care

a avut loc înainte de introducerea acțiunii și înainte ca autoritatea pârâtă să

primească citație pentru a fi încunoștințată, constituie un impediment la

acordarea cheltuielilor de judecată.

Nu în ultimul rând se constată că modul

în care s-a derulat procedura de soluționare a cauzei dar și atitudinea

procesuală pozitivă a pârâtului, nu justifică acordarea cheltuielilor de

judecată, deoarece nu demersul judiciar a determinat autoritatea pârâtă să

soluționeze cererea petentei R.D., având în vedere că, așa cum s-a menționat, pretențiile

reclamantei au fost satisfăcute înainte de emiterea citației pentru a

autoritatea pârâtă și implicit a comunicării cererii de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte constată că, în mod nelegal, instanța de fond a obligat instituția pârâtă

la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă și, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., va admite recursul, va

modifica în parte sentința atacată, în sensul că va înlătura obligația

Ministerului Justiției la suportarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești (în prezent Ministerul

Justiției) împotriva sentinței nr. 2002 din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în parte, sentința

atacată, în sensul că înlătura obligația Ministerului Justiției la suportarea

cheltuielilor de judecată.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 martie 2010.