ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3177/2010

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 6016/114/2007 reclamanta SC R.L. SRL Râmnicu Sărat a chemat în judecată pe pârâta SC L.F. SRL Râmnicu Sărat, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 410.223,36 lei daune interese, datorate pentru repararea prejudiciului generat de nerespectarea de către pârâtă a obligației de a-i furniza energie electrică, la plata dobânzii legale în materie comercială, de la data scadenței și până la plata efectivă a sumei datorate, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 426 din 11 mai 2009 a Tribunalului Buzău, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a fost respinsă acțiunea formulată de către aceasta.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: Reclamanta SC R.L. SRL a dobândit prin cumpărare de la SC M. SA (societate în faliment) două imobile situate în orașul Râmnicu Sărat str. Puiești, astfel cum sunt descrise în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29 din 13 iunie 2002 de B.N.P. V.V. În cuprinsul contractului este înserată o clauză specială, conform căreia cumpărătoarei i se rezervă, pe toată perioada construcției, dreptul de a i se furniza energie electrică contra cost, din postul de transformare a energiei electrice proprietatea SC L.F. SRL, conform obligației asumată de această din urmă societate în procesul verbal de licitație din 8 septembrie 2000, pârâtul dobândind la rândul său, în cadrul aceleiași proceduri de faliment, un alt imobil ce a aparținut fostei SC M. SA.

La rândul său, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 1065 din 17 decembrie 2002, autentificat de B.N.P. V.V., reclamanta a vândut către SC E. SRL (în prezent SC A.R. SRL) imobilul cumpărat la licitația din 8 septembrie 2000, în cuprinsul contractului nefiind prevăzute nici un fel de clauze speciale referitoare la modalitatea de furnizare a energiei electrice. Ulterior, prin contractul de închiriere nr. 292 din 20 ianuarie 2003, autentificat de același notar, SC E. SRL, în calitate de locator a închiriat reclamantei aceleași spații care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, fără ca în contract să fie înserate clauze cu privire la modalitatea de furnizare a energiei electrice.

Prima instanță a apreciat că în momentul în care reclamanta a înstrăinat imobilele dobândite în urma licitațiilor organizate în procedura de faliment, nu putea transmite și obligația pârâtei de a asigura furnizarea energiei electrice. De altfel, prin sentința nr. 384 din 21 noiembrie 2005 pronunțată în dosarul nr. 1011/2004 al Tribunalului Buzău, pârâta din cauza de față a fost obligată la furnizarea de energie electrică către SC A.R. SRL (fostă SC E. SRL) proprietara actuală a imobilelor aflate în folosința reclamantei. S-a mai apreciat de către prima instanță că în cauză nu sunt incidente dispozițiile legale privind răspunderea delictuală civilă, fapta pârâtei, de a nu furniza energie electrică, neputând fi apreciată ca o faptă ilicită, de natură a trage această răspundere.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC R.L. SRL. Prin decizia nr. 100 din 17 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În mod corect a reținut prima instanță că prin faptul vânzării imobilului proprietatea sa, către SC E. SRL, prin contractul nr. 1065 din 17 decembrie 2002, în care nu s-a prevăzut nicio clauză privind furnizarea energiei electrice, reclamanta și-a pierdut dreptul de a i se furniza energie electrică din postul trafo proprietatea pârâtei, drept înscris numai în primul contract de vânzare-cumpărare a spațiului, cel cu nr. 29 din 13 iunie 2002. Prin sentința nr. 384 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului Buzău s-a stabilit că, potrivit procesului-verbal de licitație din 8 mai 2002, reclamanta era obligată să furnizeze energie electrică tuturor agenților economici care au dobândit un drept de proprietate asupra imobilelor ce au fost adjudecate prin licitație publică, or, la data pronunțării acestei hotărâri reclamanta nu mai era proprietara imobilului, ci doar locatară a acestuia, nefiindu-i transmis dreptul a i se furniza energie electrică de către pârâtă.

S-a mai reținut de către instanța de apel, că în speță nu este vorba de o obligație „propter rem” deoarece, nu există o lege sau o convenție intervenită între părțile din proces care să reglementeze obligația intimatei-pârâte de a furniza energie electrică intimatei-reclamante. De asemenea, instanța de apel a concluzionat că refuzul pârâtei-intimate de a furniza energie electrică din postul trafo proprietatea sa, nu poate fi calificat drept fapt juridic ilicit. Criticile vizând încălcarea dispozițiilor art. 977, 978, 981 și 982 C. civ., cu trimitere la clauzele contractului încheiat între reclamantă și cumpărătoarea SC E. SRL, nu pot fi reținute, deoarece exced cadrului procesual stabilit de către reclamantă, făcând trimitere la răspunderea contractuală și nu la răspunderea delictuală.

În acest sens se arată că nu există nicio clauză contractuală din care să rezulte că intenția părților a fost de a transfera locatarei dreptul de a primi energie electrică. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC R.L. SRL aducându-i următoarele critici. 1. Instanța de apel a interpretat greșit actele juridice deduse judecății. Astfel, din procesul-verbal de licitație din 8 septembrie 2000 rezultă obligația pârâtei SC L.F. SRL de a furniza energie electrică celorlalți adjudecatari, această obligație fiind una propter rem. Practic, instanța de apel a nesocotit dispozițiile sentinței nr. 384 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului Buzău, sentință rămasă definitivă și irevocabilă, aceeași pârâtă, ca în speța de față, a fost obligată să furnizeze energie electrică către SC A.R.

SRL (fostă SC E. SRL). 2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1426 C. civ., potrivit cărora” locatorul nu este răspunzător către locatar de tulburarea cășunată lui prin faptul unei a treia persoane .. locatarul are însă facultatea de a reclama în contra-le în numele său personal”. Recurenta-reclamantă susține că folosința sa a fost tulburată prin-un fapt ilicit, cauzator de prejudicii, săvârșit de către pârâtă, astfel că el are la îndemână o acțiune în despăgubire împotriva autorului faptei ilicite. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a reținut că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

1. Prima critică nu poate fi reținută. În mod corect a stabilit atât instanța de apel cât și prima instanță că obligația de a furniza energie electrică, există în sarcina reclamantei numai în ce privește pe proprietarii celorlalte active cumpărate la licitație publică în urma falimentului SC M. SA. În acest sens este și sentința nr. 384 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului Buzău, sentință rămasă definitivă și irevocabilă și prin care se statuează același lucru, și anume faptul că prin procesul-verbal de licitație din 8 mai 2002 pârâtei SC L.F. SRL îi incumbă obligația de a asigura furnizarea energiei electrice către ceilalți adjudecatari. Ce nu înțelege reclamanta recurentă este tocmai faptul că la momentul la care a formulat cererea de chemare în judecată ea nu mai era proprietara spațiului respectiv, proprietară devenind SC E. SRL (actuală SC A.R.

SRL) și că numai aceasta avea posibilitatea de a cere respectarea de către pârâta SC L.F. SRL a obligației de a furniza energia electrică, posibilitate pe care, de altfel, a și valorificat-o prin sentința nr. 384/2005 a Tribunalului Buzău. Prin urmare, așa cum s-a stabilit și prin sentința mai sus amintită, numai persoanele fizice sau juridice care au calitatea de proprietari ai spațiilor adjudecate în urma procedurii falimentului SC M. SA, prin licitația organizată la data de 8 mai 2002 (sau succesorii acestora), au calitatea de a cere pârâtei respectarea obligației de a le fi furnizată energie electrică de la postul trafo aflat pe spațiul adjudecat de această societate, prin același proces-verbal de licitație, obligație convențională asumată în cuprinsul acestui proces-verbal.

2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1426 C. civ., deoarece fapta celei de a treia persoane, în cauza de față pârâta SC L.F. SRL, nu este o faptă ilicită. Așa cum s-a reținut și prin sentința nr. 384/2005 a Tribunalului Buzău, fapta pârâtei de a întrerupe alimentarea cu energie electrică a spațiului deținut la acea dată, cu nume de proprietar, de către SC E. SRL, constituie doar o încălcare a obligației asumate prin procesul-verbal de licitație din 8 mai 2002 (deci obligație convențională) și nu poate fi invocată de către reclamantă, ci doar de către proprietarul imobilului respectiv, care la momentul formulării cererii de chemare în judecată nu mai era reclamanta, ci SC A.R.

SRL, așa după cum în mod corect au stabilit și instanțele de fond. Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.L. SRL RÂMNICU SĂRAT împotriva deciziei nr. 100 din 17 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 octombrie 2010.