ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2959/2010

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 12 din 28 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins contestația la executare formulată de P.E., în contradictor cu intimata SC P.C. SRL. În raport de considerentele deciziei de casare nr. 111 din 21 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond reținut că adresa de comunicare a titlului executoriu nr. 2940 din 29 iunie 2001 nu reprezintă decât o comunicare cu înștiințare de plată potrivit art. 58 din O.U.G. nr. 51/1998, nu o somație și nici act de executare. A reținut instanța de fond că, în cauză este aplicabilă dispoziția prevăzută de art. 390 alin. (1) C. proc.

civ., care stabilește că dispozițiile art. 387 și 389 C. proc. civ., nu se aplică în cazurile când legea încuviințează executarea fără somație. Susținerea contestatoarei cu privire la prescripția dreptului de a cere executarea silită a fost înlăturată cu motivarea că prescripția a început să curgă de la data preluării creanței prin contractul de cesiune nr. 100194 din 7 iulie 1999, potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 iar cursul prescripției a fost întrerupt printr-un act începător de executare, respectiv poprirea conturilor debitoarei SC M.P.C. SRL caz în care a început să curgă un nou termen de prescripție de 7 ani. Nici perimarea nu se poate reține deoarece actele de executare silită au continuat și nici stingerea obligației principale, neputându-se ignora convenția nr. 10688/1995 și addendum-ul cât timp nu sunt desființate, mai reține instanța de fond.

În contra acestei sentințe a declarat recurs contestatoarea P.E. pentru motivul prevăzut de art. 304.9 C. proc. civ. , în a cărui dezvoltare invocă: - greșita aplicare a prevederilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 cu privire la prescripția extinctivă; - greșita aplicare a prevederilor art. 389 C. proc. civ., cu privire la instituția perimării. Susține recurenta că sancțiunea prescripției dreptului de a cere executarea silită operează împotriva debitorului, respectiv A.V.A.S., iar în cazul unei cesiuni de creanță această sancțiune operează pentru primul creditor. Prima comunicare are s-a făcut către debitoarea persoană juridică la 7 iulie 1999 iar față de contestatoare la 28 noiembrie 2006 și cum scadența obligației de plată se situează la nivelul anului 1996 termenul de prescripție de trei ani s-a împlinit la 7 aprilie 1999. Față de dispozițiile art. 389 C. proc.

civ. și perimarea a produs aceleași efecte. Se critică, de asemenea, și greșita reținere de către instanță a faptului că addendum-ul a fost semnat de contestatoare. Intimata A.V.A.S. a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului. Arată intimata că dreptul de a cere executarea silită împotriva debitoarei SC M.P.C. SRL și a garanților acestuia nu s-a prescris, termenul de prescripție începând să curgă la data preluării creanței prin contractul de cesiune din 7 iulie 1999 iar acest termen a fost întrerupt printr-un act începător de executare, respectiv poprirea conturilor societății debitoare, la data de 2 martie 2006, dată la care a început să curgă un nou termen de prescripție de 7 ani așa încât sechestrul din 28 noiembrie 2008 este îndeplinit în cadrul noului termen de prescripție.

Cu privire la perimare intimata susține de asemenea, considerentele sentinței atacată. Recursul este fondat. Potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 modificată termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.S. este de 7 ani și el nu se aplică creanțelor pentru care dreptul de a cere executarea silită s-a prescris. Acest termen curge de la data scadenței obligației de plată. În cauza de față societatea debitoare a contractat un credit B. la data de 1 septembrie 1995 cu scadență la un an, deci la 1 septembrie 1996, scadență de la care se calculează termenul de prescripție de 7 ani, întrucât la data cesiunii nu era împlinit termenul general de prescripție de trei ani.

Prin urmare, la data primului act de executare constând în poprirea conturilor debitoarei: 2 martie 2006, termenul de prescripție de 7 ani era deja împlinit din 1 septembrie 2003. Cum instanța de fond, în mod greșit a stabilit că termenul de prescripție de șapte ani curge de la data la care s-a încheiat contractul de cesiune: 7 iulie 1999, în raport de care a constatat că dreptul de a cere executarea silită nu s-a prescris, iar nu de la data scadenței, opozabilă cesionarului, Înalta Curte va admite recursul, va modifica sentința atacată, va admite contestația la executare și va constata prescris dreptul de a cere executarea silită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Admite recursul declarat de recurenta - contestatoare P.E. împotriva sentinței nr. 12 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, modifică sentința atacată în sensul că admite contestația la executare și constată prescris dreptul la executare silită. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2010.