ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2959/2010

Deliberând asupra recursului de

față, din actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr. 12 din 28 ianuarie

2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins contestația

la executare formulată de P.E., în contradictor cu intimata SC P.C. SRL.

În raport de considerentele deciziei

de casare nr. 111 din 21 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța de fond reținut că adresa de comunicare a titlului executoriu nr. 2940

din 29 iunie 2001 nu reprezintă decât o comunicare cu înștiințare de plată

potrivit art. 58 din O.U.G. nr. 51/1998, nu o somație și nici act de executare.

A reținut instanța de fond că, în cauză este aplicabilă dispoziția prevăzută de

art. 390 alin. (1) C. proc. civ., care stabilește că dispozițiile art. 387 și

389 C. proc. civ., nu se aplică în cazurile când legea încuviințează executarea

fără somație.

Susținerea contestatoarei cu privire

la prescripția dreptului de a cere executarea silită a fost înlăturată cu

motivarea că prescripția a început să curgă de la data preluării creanței prin

contractul de cesiune nr. 100194 din 7 iulie 1999, potrivit art. 13 alin. (5)

din O.U.G. nr. 51/1998 iar cursul prescripției a fost întrerupt printr-un act

începător de executare, respectiv poprirea conturilor debitoarei SC M.P.C. SRL

caz în care a început să curgă un nou termen de prescripție de 7 ani.

Nici perimarea nu se poate reține

deoarece actele de executare silită au continuat și nici stingerea obligației

principale, neputându-se ignora convenția nr. 10688/1995 și addendum-ul cât

timp nu sunt desființate, mai reține instanța de fond.

În contra acestei sentințe a

declarat recurs contestatoarea P.E. pentru motivul prevăzut de art. 304.9 C.

proc. civ.

, în a cărui

dezvoltare invocă:

- greșita aplicare a prevederilor art.

13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 cu privire la prescripția extinctivă;

- greșita aplicare a prevederilor art.

389 C. proc. civ., cu privire la instituția perimării.

Susține recurenta că sancțiunea

prescripției dreptului de a cere executarea silită operează împotriva

debitorului, respectiv A.V.A.S., iar în cazul unei cesiuni de creanță această

sancțiune operează pentru primul creditor.

Prima comunicare are s-a făcut către

debitoarea persoană juridică la 7 iulie 1999 iar față de contestatoare la 28

noiembrie 2006 și cum scadența obligației de plată se situează la nivelul

anului 1996 termenul de prescripție de trei ani s-a împlinit la 7 aprilie 1999.

Față de dispozițiile art. 389 C.

proc. civ. și perimarea a produs aceleași efecte.

Se critică, de asemenea, și greșita

reținere de către instanță a faptului că addendum-ul a fost semnat de

contestatoare.

Intimata A.V.A.S. a depus

întâmpinare la dosar

prin care a solicitat respingerea recursului.

Arată intimata că dreptul de a cere

executarea silită împotriva debitoarei SC M.P.C. SRL și a garanților acestuia

nu s-a prescris, termenul de prescripție începând să curgă la data preluării

creanței prin contractul de cesiune din 7 iulie 1999 iar acest termen a fost

întrerupt printr-un act începător de executare, respectiv poprirea conturilor

societății debitoare, la data de 2 martie 2006, dată la care a început să curgă

un nou termen de prescripție de 7 ani așa încât sechestrul din 28 noiembrie

2008 este îndeplinit în cadrul noului termen de prescripție.

Cu privire la perimare intimata

susține de asemenea, considerentele sentinței atacată.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 13 alin. (5) din

O.U.G. nr. 51/1998 modificată termenul de prescripție a dreptului de a cere

executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.S. este de 7 ani și el nu se

aplică creanțelor pentru care dreptul de a cere executarea silită s-a prescris.

Acest termen curge de la data scadenței obligației de plată.

În cauza de față societatea

debitoare a contractat un credit B. la data de 1 septembrie 1995 cu scadență la

un an, deci la 1 septembrie 1996, scadență de la care se calculează termenul de

prescripție de 7 ani, întrucât la data cesiunii nu era împlinit termenul

general de prescripție de trei ani.

Prin urmare, la data primului act de

executare constând în poprirea conturilor debitoarei: 2 martie 2006, termenul

de prescripție de 7 ani era deja împlinit din 1 septembrie 2003.

Cum instanța de fond, în mod greșit

a stabilit că termenul de prescripție de șapte ani curge de la data la care s-a

încheiat contractul de cesiune: 7 iulie 1999, în raport de care a constatat că

dreptul de a cere executarea silită nu s-a prescris, iar nu de la data

scadenței, opozabilă cesionarului, Înalta Curte va admite recursul, va modifica

sentința atacată, va admite contestația la executare și va constata prescris

dreptul de a cere executarea silită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Admite

recursul declarat de recurenta - contestatoare P.E.

împotriva sentinței nr. 12 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a V-a comercială, modifică sentința atacată în sensul că admite contestația la

executare și constată prescris dreptul la executare silită.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

28

septembrie 2010.