ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 841/2010

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Constată că, prin acțiunea înregistrată la 31

octombrie 2007, reclamanții I.V., P.P., I.S. și I.M. au chemat în judecată pe

pârâta C. Berbești pentru a se dispune obligarea acesteia la plata sumei de

122.565 lei, reprezentând lipsa de folosință a terenului de 464,26 mp, din punctul

Slăvești, pentru perioada februarie 2005 - noiembrie 2007, și la plata unei

sume lunare de 3.830 lei, până la eliberarea efectivă a imobilului și predarea

lui către reclamanți.

Prin sentința nr. 1528/C/2008,

Tribunalul Vâlcea a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să plătească

reclamanților suma de 146.241,90 lei, reprezentând lipsă de folosință, și 6.988

lei cheltuieli de judecată, respingând capătul de cerere privind daunele -

interese lunare.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat apel pârâta solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a

hotărârii și respingerea acțiunii, ca nefondată.

Prin decizia nr. 62/A-C din

29 mai 2009, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a admis apelul și a schimbat sentința în sensul că a

admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 94.244,7 lei

în loc de 146.241,90 lei, contravaloare lipsă folosință, menținând restul

dispozițiilor hotărârii, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel,

a reținut că temeiul juridic al pretențiilor cu care a fost învestită instanța

a fost reprezentat de dispozițiile art. 998 C. civ., pretinzându-se că se

impune stabilirea unei răspunderi delictuale determinată de fapta ilicită a

pârâtei, care s-a opus exercitării de către reclamanți a dreptului recunoscut.

Această formă de răspundere

presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, una dintre acestea

fiind fapta ilicită, în speță, împiedicarea proprietarului în exercitarea

tuturor prerogativelor dreptului său.

Așa cum se susține în apel,

la 14 iunie 2007, între reprezentanții apelantei și intimați s-a încheiat un

proces - verbal de predare - primire având ca obiect imobilul în litigiu, act

în care s-a consemnat predarea acestui bun către reclamanți, aceștia semnând, de

altfel, la rubrica „am primit”.

În acest înscris nu s-a

făcut nicio precizare de către semnatari, cu privire la o eventuală predare

parțială a bunului, așa încât, singura concluzie care se impune este aceea că

reclamanții au intrat în posesia imobilului precizând expres că renunță la

orice act de executare.

În condițiile în care,

începând cu 14 iunie 2007, s-a demonstrat că reclamanților le-a fost predat

terenul a căror proprietate le fusese recunoscută și nu există dovezi privind împiedicarea

acestora la exercitarea tuturor prerogativelor prevăzute de art. 480 C. civ.,

nu se poate aprecia că cerințele răspunderii civile delictuale sunt

îndeplinite, neprobându-se că reclamanții au mai încercat un prejudiciu după

data de 14 iunie 2007. Prin urmare, despăgubirile trebuiau limitate pentru

perioada februarie 2005 – iunie 2007, potrivit calculului rezultat din

expertiză necontestat decât în privința suprafeței de sub construcție dar care

trebuie suportat chiar dacă pârâta nu a fost obligată prin hotărâre

judecătorească la predarea efectivă și a acestui teren.

Împotriva acestei hotărâri

au formulat în termenul legal, recurs atât reclamanții cât și pârâta.

Reclamanții au invocat

motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că

instanța a încălcat art. 998 C. civ. potrivit căruia orice faptă a omului care

cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a

ocazionat, a-l repara.

Astfel, s-a reținut greșit

că nu există faptă ilicită deși, simplul fapt al pricinuirii prejudiciului este

ilicit, iar încălcarea unei drept subiectiv, cum este dreptul de proprietate

asupra terenului al recurenților, este dovedită cu toate probele administrate.

Sub acest aspect, s-a

reținut inexact faptul că începând cu 14 iunie 2007, recurenții nu au mai

încercat niciun prejudiciu atât timp cât construcțiile proprietatea intimatei -

pârâte au ocupat și ocupă o parte din teren, iar aceasta exercită activități

comerciale în acest spațiu și refuză să achite o justă și echitabilă

despăgubire pentru folosința terenului aferent, afectând astfel atributele

dreptului de proprietate al recurenților - reclamanți, prevăzute de art. 480 C.

civ.

Astfel, zădărnicirea

dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului (teren) redobândit

prin hotărâre judecătorească irevocabilă, combinată cu lipsa de despăgubire a

cauzat un prejudiciu disproporționat și excesiv, incompatibil cu dreptul la

respectarea bunurilor, garantat și prin art. 1 din protocolul la convenție.

Prin al doilea motiv de

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a arătat că

motivarea hotărârii potrivit căreia „existența construcțiilor a căror

proprietară se pretinde apelanta, nu este de natură a o exonera pe aceasta de

obligația de plată și pentru suprafața de teren de sub construcții, chiar dacă

nu a fost obligată la eliberarea efectivă a terenului” și că „în mod

neîndoielnic, proprietarii imobilului trebuiau să aibă posibilitatea de a

exercita posesia și folosința asupra totalității acestuia” vine în contradicție

totală atât cu motivarea anterioară cât și cu dispozitivul deciziei, prin care

se admite doar în parte cererea de despăgubiri civile.

Recurenta - pârâtă a invocat

motivul de recurs prevăzut art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În cadrul primului motiv de

recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a arătat că instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra motivului de apel vizând neanalizarea de către prima

instanță a cererii de completare a raportului de expertiză, probă admisă prin

care s-a stabilit că valoarea pentru lipsa de folosință a terenului ocupat de

construcții este de 75.978 lei, calculată până la 31 octombrie 2008, iar

construcția nu poate fi demolată și, deci, nu trebuia acordată.

Prin cel de al doilea motiv

de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că instanța nu a

analizat conținutul deciziei din 15 iunie 2007 a Consiliului de Administrație

al C. Berbești, prin care s-a hotărât restituirea imobilului în proprietatea

recurentei - reclamante, astfel că, după această dată nu se mai poate pretinde

nicio despăgubire civilă, dar nici pentru perioada anterioară, hotărârea de

retrocedare putând fi executată silit, ori recurenții - reclamanți au rămas în

pasivitate până la data de 10 septembrie 2007, iar potrivit deciziei din 15

iunie 2007 și a procesului - verbal de predare - primire înregistrat din 14

iunie 2007, recurenții - reclamanți au semnat că au primit terenul și

construcția.

Totodată, instanța trebuia

să aibă în vedere că în ultimii trei ani părțile s-au judecat într-o cauză

având ca obiect Legea nr. 10/2001, recurenta - pârâtă fiind în drept să

exercite toate căile de atac.

Analizând recursurile se

găsesc nefondate.

Referitor la recursul

formulat de reclamanți, în ceea ce privește primul motiv de recurs, se constată

că toate criticile vizează, de fapt, modul de interpretare a probelor din

perspectiva dovedirii faptului ilicit constând în împiedicarea recurenților în

exercitarea prerogativelor dreptului lor de proprietate pe perioada de timp invocată,

referirea la art. 1 din protocolul la convenție, făcându-se din aceeași

perspectivă.

Ori, potrivit textului de

lege invocat ca temei al recursului, pentru a se putea reține incidența

acestuia, trebuie ca partea să indice normele legale și să arate în ce constă,

în concret, încălcarea sau interpretarea greșită a acestora, ceea ce nu se

confundă cu interpretarea probelor, aspect care ține de netemeinicia hotărârii

și nu de nelegalitatea acesteia și excede, astfel, limitelor recursului.

Privitor la cel de al doilea

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

pentru a se putea reține incidența acestui text, trebuie să existe contradicție

între considerente și dispozitiv și nu între considerente, iar în ceea ce

privește ipoteza prevăzută de text, rezultă că soluția pronunțată a fost

rezultatul interpretării probelor administrate, instanța de apel reținând că

despăgubirile civile se datorează doar pentru o anumită perioadă de timp, ceea

ce a determinat admiterea în parte a cererii în baza temeiului juridic invocat,

nefiind astfel nicio contradicție.

Așa fiind, recursul

reclamanților este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi

respins.

Referitor la recursul

formulat de pârâtă, se constată că prin critica formulată în cadrul primului

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

recurenta se plânge de vătămarea sa procesuală în ceea ce privește

nepronunțarea asupra unui motiv de apel, critică ce se subsumează art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și nicidecum art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, ceea ce nu se susține.

Analizând critica în aceste

limite se constată că este nefondată, deoarece instanța de apel a analizat, în

baza caracterului devolutiv al căii de atac toate susținerile și apărările

părților și probele administrate la fond, respectând dispozițiile art. 295 C.

proc. civ. Astfel, s-a susținut în apel că prima instanță nu a discutat și

concluziile la suplimentul raportului de expertiză, ori instanța de apel s-a

pronunțat și asupra acestui motiv de apel atunci când admițând apelul în

limitele arătate, a concluzionat asupra temeiniciei pretențiilor reclamantelor

în privința despăgubirilor datorate pentru întreaga suprafață de teren și nu

numai cea liberă de construcții.

În privința criticilor

subsumate de parte motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că de fapt se face referire la probe din perspectiva culpei

ca o condiție a răspunderii civile delictuale, ceea ce nu se înscrise în

ipotezele prevăzute de text pentru a se reține incidența acestuia în cauză, ele

vizând netemeinicia hotărârii și nu nelegalitatea pentru a putea fi cenzurate

în recurs.

Față de toate considerentele

arătate, urmează ca și recursul pârâtei să fie respins, în considerarea

acelorași dispoziții ale art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu menținerea

hotărârii instanței de apel, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamanții I.V., P.P., I.S. și I.M. și de pârâta C. Berbești

împotriva deciziei nr. 62/A-C din 29 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel

Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 martie 2010.