ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7824/2009

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată la data de 17

septembrie 2008, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat

restrângerea exercitării dreptului la libera circulație a pârâtei P.C.E., pe

teritoriul Belgiei pe o perioadă de cel mult 3 ani.

În motivarea cererii, reclamanta a

învederat că pârâta a fost returnată din Belgia la data de 12 iulie 2008 în

baza Acordului de readmisiei încheiat de România cu această țară, aprobat prin H.G.

nr. 825/1995, fiind astfel întrunite cerințele prevăzute de art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005 în temeiul cărora a solicitat admiterea acțiunii.

Prin sentința nr. 1042 din 26 noiembrie

2008, Tribunalul Bacău, secția civilă, a admis acțiunea reclamantei și a

restrâns dreptul pârâtei la liberă circulație pe teritoriul Belgiei pentru o

perioadă de 6 luni.

Prima instanță a reținut, în esență,

că față de înscrisurile depuse în probațiuni și în raport de dispozițiile art. 28

alin. (5), art. 38, art. 39, art. 52 și art. 55 din Legea nr. 248/2005,

limitarea exercitării dreptului la libera circulație pe durata menționată este

îndestulătoare atingerii scopului coercitiv și preventiv al măsurii solicitate.

Apelul declarat de pârâtă împotriva

susmenționatei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 13 din 11 februarie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, minori și familie, conflicte

de muncă și asigurări sociale. A fost schimbată în tot sentința apelată în

sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Instanța de apel a reținut, în

esență, că măsura dispusă de prima instanță, deși corespunde textului art. 38

lit. a) din Legea nr. 248/2005 contravine, în situația dată, Directivei

2004/38/CE, întrucât conduita reținută în sarcina pârâtei nu se încadrează în

niciunul din cazurile limitativ prevăzute de textul directivei care să

justifice restricționarea libertății de circulație.

Mai mult, atât la prima instanță,

cât și în apel, au fost depuse dovezi din care rezultă că pârâta poseda acte de

ședere legală pe teritoriul Belgiei și că este titular al cardului de

identitate belgian, cu durata de valabilitate cuprinsă între 6 noiembrie 2008 –

6 noiembrie 2013, ceea ce demonstrează nelegalitatea măsurii dispusă de prima

instanță.

În motivarea recursului se susține că

instanța de apel au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a

dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură

condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării

persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu

respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură

și cu mențiunea că instanțele române nu sunt abilitate a cenzura cauzele pentru

care s-a dispus returnarea.

Recurentul susține că, potrivit art.

25 din Constituție, cetățenii români se bucură în străinătate de protecția

statului român dar în aceleași timp trebuie să își îndeplinească obligațiile

care le revin, în caz contrar, impunându-se sancționarea acestora conform Legii

nr. 248/2005, măsură care se justifică a fi dispusă și în scopul stopării

fenomenului migrației ilegale.

Recurentul apreciază că, în speță,

măsura se impunea a fi dispusă, pe de o parte, în raport de prevederile art. 2

din Protocolul 4 adițional la C.E.D.O. și art. 25 și art. 53 din Constituția

României iar, pe de altă parte, în raport de conduita pârâtului care, conform

probatoriului administrat, a fost returnat de autoritățile belgiene, pentru motiv

de muncă fără forme legale, motive care sunt de ordine publică în sensul

reglementărilor comunitare.

Analizând recursul, Înalta Curte constată

că nu este fondat pentru următoarele considerente:

Contrar susținerii recurentei,

înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea

nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la

raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern.

Astfel, potrivit art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult

3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui

acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Dispoziția

legală menționată, adoptată anterior momentului aderării României la Uniunea Europeană, a fost analizată de instanțele de fond în legătură cu dispozițiile art. 27

alin. (1) din Directiva 2004/38/CE (potrivit cărora statele membre pot

restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a

membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică,

siguranță publică sau sănătate publică) și acestea au statuat, în mod legal, că

reglementarea internă este restrictivă și vine în conflict cu prevederile

Directivei ca, de altminteri, și cu cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul

nr. 4 adițional la C.E.D.O.

Potrivit dispozițiilor comunitare, pentru

ca motivele de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de

îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, potrivit art. 27 alin.

(2) din Directivă, ca măsura să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în

cauză, care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de

gravă la adresa unui interes fundamental al societății.

Instanța

de apel a statuat, totodată, în mod corect că astfel de motive, de ordine publică

sau de siguranță publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al

expulzării unei persoane și, cu atât mai puțin, că nu pot fi reținute doar pe

considerațiuni de stopare a fenomenului de migrațiune ilegală, astfel cum a

susținut reclamantul, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în

adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.

De altminteri, este de observat că, prin

cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele pe care își fundamentează

critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii recurate ci a susținut

doar că instanța de apel a făcut o greșită apreciere a circumstanțelor de fapt

ale speței care, în opinia sa, justificau restrângerea dreptului pârâtului la

liberă circulație în raport de dispozițiile legale interne, prezentând și

conținutul normelor comunitare.

În acest context

al analizei este de menționat și faptul că prin dispozițiile art. 25 și art. 53

din Constituție României, invocate de recurent, se consacră dreptul fundamental

al cetățenilor români la liberă circulație în țară și străinătate.

Prin

dispozițiile constituționale menționate sunt arătate, totodată, și condițiile

în care un astfel de drept poate fi restricționat, care sunt în concordanță cu

cele prevăzute de directivă, anume pentru: apărarea securității naționale, a

ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților

cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei

calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav

și numai dacă această măsură este necesară într-o societate democratică și

proporțională cu situația care a determinat-o și ea trebuie să fie aplicată în

mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau

libertății.

Reținând și că instanța de judecată, ca

autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuie să

interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina

textului și finalității directivei, pentru a se atinge rezultatul avut în

vedere de aceasta, precum și faptul că autoritățile statului trebuie să se

conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a

Comunității Europene, Înalta Curte, pentru considerentele arătate, urmează a

constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 13 din 11

februarie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 septembrie 2009.