ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4674/2009

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 21 mai 2008, reclamantul P.V. a solicitat, în

contradictoriu cu Ministerul Sănătății Publice, obligarea pârâtului la

aprobarea rambursării sumei de 38.381 Euro, plătită de reclamant cu titlu de

costuri ale intervenției chirurgicale la care a fost supus la Spitalul Universitar AKH din Viena - Austria, la data de 21 noiembrie 2005.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în anul 1993 a fost diagnosticat cu boala Parkinson și până în anul 2005, când starea sănătății i s-a

înrăutățit, a urmat un tratament medicamentos, ca mai apoi, la data de 21

noiembrie 2005, să efectueze o operație chirurgicală ale cărui costuri în sumă

de 38.381 Euro au fost suportate de către acesta.

A mai menționat reclamantul că la vremea respectivă asemenea intervenții

nu se făceau la nicio unitate sanitară din România.

În atare condiții, reclamantul a apreciat că îi sunt aplicabile

prevederile pct. 3 obiectivul 3 din OMS nr. 10 din 12 ianuarie 2005, care

prevăd că se suportă de la bugetul de stat sumele necesare implantării

dispozitivelor de stimulare profundă la bolnavii cu maladie Parkinson.

Reclamantul a mai precizat că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.

554/2004, a trimis prin poștă o scrisoare cu confirmare de primire la Ministerul Sănătății Publice, scrisoare primită la data de 14 aprilie 2008, neprimind însă

niciun răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de lege.

Prin

Sentința Civilă nr. 142/2009 a Curții de Apel Cluj, secția comerciala, de contencios

administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost respinsă.

Pentru

a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că potrivit art. 1 din

Ordinul nr. 50/2004, în vigoare la data la care reclamantul a fost în

străinătate pentru efectuarea intervenției, trimiterea bolnavilor pentru

tratament în străinătate se aprobă de Ministerul Sănătății, iar potrivit art. 2

din același act, trimiterea se face pentru bolnavii înscriși pe lista unui

medic de familie care au parcurs toate nivelurile de acordare a asistenței

medicale, dar a căror sănătate nu a fost restabilită.

Prima

instanță a mai reținut că prin Ordinul în speță sunt evidențiate actele ce

trebuie depuse și etapele ce trebuie urmate, atât de către bolnavi cât și de

către comisia de specialitate teritorială, în vederea luării deciziei de

trimitere la tratamentul în străinătate.

Or,

niciuna dintre condițiile și etapele prevăzute de Ordinul nr. 50/2004 nu a fost

îndeplinită de către reclamant, decizia de a apela la un tratament în

străinătate aparținându-i acestuia în exclusivitate.

Mai

mult decât atât, art. 10 alin. (1) din Ordinul nr. 50/2004 prevede că este

interzisă finanțarea retroactivă a tratamentelor efectuate în străinătate de

către bolnavi care nu au avut aprobarea prealabilă a Comisiei Ministerului

Sănătății.

Împotriva

acestei sentinței a formulat recurs reclamantul P.V., susținând că hotărârea

atacată este nelegală și netemeinică, instanța făcând o greșită aplicare a

normelor legale incidente în cauză – motiv de recurs ce se încadrează în prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea acestui motiv de recurs recurentul arată că dreptul la libera

circulație a persoanelor și dreptul la asistență socială sunt prevăzute de

tratatele și jurisprudența CE, Ordinul MS nr. 50/2004 invocat de instanța de

fond și care interzice finanțarea retroactivă a tratamentelor efectuate în

străinătate de către bolnavi care nu au avut aprobarea prealabilă a MS, nefiind

aplicabil în speță.

Se precizează că

în motivarea acțiunii au fost invocate Ordinele ministrului nr. 10/2005 și

202/2005, precum și legea bugetului de stat care asigura fondurile pentru

astfel de intervenții care nu se făceau în România – acte normative ce nu au

fost luate în considerare de instanță.

Analizând actele

și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Într-adevăr,

potrivit Ordinului MS nr. 10/2005 pentru aprobarea derulării programelor de

sănătate finanțate din bugetul de stat în anul 2005, o astfel de intervenție

chirurgicală, constând în implantarea dispozitivelor de stimulare profundă la

bolnavii cu maladie Parkinson, se suportă de la bugetul de stat.

Totodată, însă,

în cazul trimiterii la tratament în străinătate sunt aplicabile dispozițiile

Ordinului MS nr. 50/2004 privind metodologia de trimitere a unor categorii de

bolnavi pentru tratament în străinătate; art. 1 din acest ordin prevede ca

trimiterea bolnavilor pentru tratament în străinătate se aprobă de Ministerul

Sănătății, iar art. 2 prevede obligativitatea parcurgerii, în prealabil a

tuturor nivelurilor de asistență medicală din țară. De asemenea, ordinul enumeră

actele ce trebuie depuse și etapele ce trebuie urmate atât de bolnavi, cât și

de comisia teritorială de specialitate în vederea emiterii unei decizii de

trimitere la tratament în străinătate.

În fine, art. 10

alin. (1) din ordinul menționat prevede interdicția finanțării retroactive a

tratamentelor efectuate în străinătate de către bolnavi care nu au avut

aprobarea prealabilă a comisiei Ministerului Sănătății, prevăzută la art. 5 din

acest act normativ.

Față de

prevederile legale menționate, instanța de fond în mod corect a stabilit că

reclamantul nu are un drept la restituirea cheltuielilor efectuate în

străinătate, pentru intervenția chirurgicală suferită, fără a urma procedura

instituită de Ordinul nr. 50/2004.

Înalta Curte

consideră că instituirea unor criterii și proceduri legale de aprobare a

trimiterii bolnavilor la tratament în străinătate, în cadrul finanțării de la

bugetul de stat, nu constituie o încălcare a dreptului la liberă circulație a

persoanelor și a dreptului la asistență socială – astfel cum se reține în

motivele de recurs, dovadă fiind faptul că recurentul –reclamant a efectuat,

din inițiativa sa, intervenția chirurgicală în străinătate, ci stabilește

anumite condiții formale de acces la resursele bugetului de stat, ținând seama

de reglementarea veniturilor și cheltuielilor din cadrul acestuia.

Astfel cum a

reținut instanța de fond reclamantul nu a parcurs niciuna din etapele

procedurii prevăzute de Ordinul nr. 50/2004, astfel că nu a făcut dovada

dreptului său la plata cheltuielilor medicale efectuate în străinătate.

Pentru

considerentele menționate Înalta Curte constată că sentința atacată este legală

și temeinică, iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.V.

împotriva Sentinței Civile nr. 142/2009 din 2 aprilie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28

octombrie 2009.