ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 641/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 641/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 6

iunie 2008, reclamantul E.G. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Justiției, să se dispună anularea Ordinului nr.

3055/C din 29 noiembrie 2007 prin care Ministrul Justiției a dispus revocarea

sa din funcția de director general al Oficiului Național al

Registrului Comerțului, anularea tuturor procedurilor administrative

prealabile, inclusiv a Notei de informare privind unele deficiențe

constatate în organizarea și conducerea Oficiului Național al

Registrului Comerțului nr. 138.232 din 29 noiembrie 2007, reintegrarea sa

în funcția de director general, obligarea pârâtului la plata de

despăgubiri materiale, constând în diferența dintre drepturile

salariale aferente funcției de director general și drepturile salariale

aferente funcției actuale de șef birou la direcția de

analiză și programare – biroul programare și obligarea pârâtului

la plata de daune morale în sumă de 40.000 lei.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

susținut că, prin ordinul contestat, a fost revocat intempestiv

și ilegal din funcția de director general al Oficiului Național

al Registrului Comerțului, fără nici o justificare și

procedură prealabilă.

Reclamantul a arătat că ordinul

de revocare a sa a fost emis cu încălcarea competenței exclusive a

Ministrului Justiției, întrucât a fost semnat de secretarul de stat, care

avea delegare numai pentru direcțiile și compartimentele

ministerului, iar nu și pentru Oficiul Național al Registrului

Comerțului, care nu face parte din această categorie.

Nelegalitatea ordinului a fost

invocată și pentru lipsa motivării în fapt și în drept,

precum și pentru nerespectarea procedurii prealabile impusă de Codul

Muncii, în sensul că nu s-a acordat un preaviz.

Reclamantul a contestat și

conținutul notei de informare avute în vedere la emiterea ordinului, arătând

că analiza neregulilor constatate este eronată și nu

dovedește încălcarea atribuțiilor sale de serviciu.

Astfel, s-a susținut că nu se

poate reține supradimensionarea de către reclamant a schemei de personal

și a posturilor de conducere, în condițiile în care organigrama a

fost aprobată de Ministrul Justiției și structura

organizatorică a respectat limitele impuse de lege.

Reclamantul a mai arătat că în

mod greșit i s-a imputat faptul că nu a considerat o prioritate achiziționarea

de sedii, întrucât buna funcționare a instituției a impus asigurarea

de echipamente și mobilier și de altfel, achiziționarea de sedii

nu a fost prioritară nici pentru conducerea actuală.

Referitor la alocarea unor sume

substanțiale cu titlul de prime, reclamantul a considerat că pârâtul

își invocă propria culpă, dat fiind că a avizat alocarea

sumelor respective în buget.

De asemenea, reclamantul a arătat că

a fost îndeplinit planul de acțiune privind consolidarea mediului de

afaceri, prin modernizarea și simplificarea procedurii de autorizare a

comercianților.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința

civilă nr. 2795 din 30 iunie 2009, prin care a admis în parte

acțiunea, a anulat Ordinul nr. 3055/C din 29 noiembrie 2007 emis de

Ministerul Justiției, a dispus reintegrarea reclamantului în funcția

de director general al Oficiului Național al Registrului Comerțului,

obligând pârâtul să plătească reclamantului diferențele de

drepturi salariale în raport de funcția de director general și daune

morale în sumă de 20.000 lei.

Instanța de fond a constatat, în

raport de dispozițiile H.G. nr. 83/2005 și ale Legii nr. 26/1990,

că secretarul de stat nu avea competența să semneze la data de

29 noiembrie 2007, pentru Ministrul Justiției, un act referitor la o

instituție subordonată Ministerului Justiției , cum este Oficiul

Național al Registrului Comerțului.

Au fost considerate ca întemeiate și

motivele de nelegalitate privind nemotivarea ordinului contestat și

nerespectarea procedurii prealabile impuse de Codul muncii.

Instanța de fond a reținut

că ordinul emis de pârât nu conține o motivare, făcând doar

trimitere la nota nr. 138232 din 29 noiembrie 2007, care nu a fost

comunicată reclamantului, ceea ce a vătămat dreptul de

apărare al acestuia.

În raport de actele normative care

reglementează organizarea și funcționarea Oficiului

Național al Registrului Comerțului, s-a apreciat că reclamantul

a avut statutul de salariat în perioada îndeplinirii funcției de director

general și din acest motiv, s-a reținut că actul de revocare

trebuia emis cu respectarea legislației muncii, după efectuarea

cercetării disciplinare impusă de dispozițiile art. 263 și

urm. C. muncii.

Aceeași concluzie a fost

reținută și în cazul constatării calității de

funcționar public a directorului general, cu motivarea că Legea nr.

188/1999 reglementează în art. 78 și urm. o procedură de

sancționare disciplinară similară celei prevăzute în

legislația muncii.

Calificarea dată de pârât actului de

revocare ca fiind o măsură cu caracter pur managerial a fost

considerată de instanța de fond ca lipsită de temei legal,

pentru că nu a fost prevăzută în legislație, având un

conținut imprecis.

Din acest punct de vedere, s-a

reținut că măsura dispusă este abuzivă, întrucât la

adăpostul unui concept imprecis, nereglementat juridic și

necircumscris de doctrină, pârâtul a încercat să eludeze normele

imperative care reglementează procedura sancționării

disciplinare.

În ceea ce privește temeinicia

motivelor pentru care s-a luat măsura revocării din funcție,

instanța de fond a reținut că nota de informare care a stat la

baza actului atacat nu conține o analiză a vinovăției

reclamantului, în condițiile în care unele disfuncționalități

sunt rezultatul unor acte sau avize ale Ministerului Justiției, cum este

cazul schemei de personal și al bugetului instituției. De asemenea, în

privința priorității de achiziționare a unor sedii s-a avut

în vedere că nu s-a precizat în raport cu care alte operații este

prioritară și dacă fondurile oficiului erau suficiente pentru

finanțarea tuturor priorităților.

Ca o consecință a anulării

ordinului de revocare din funcție, s-a dispus reintegrarea reclamantului

în funcția de conducere deținută anterior emiterii actului

anulat, iar pentru repararea prejudiciului cauzat prin revocarea nelegală,

a fost stabilită obligația pârâtului de a plăti diferența

de drepturi salariale și daunele morale apreciate la suma de 20.000 lei.

Împotriva acestei sentințe, a

declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și

Libertăților Cetățenești, solicitând ca în temeiul art.

304 pct. 9, art. 312 și art. 304/1 C. proc. civ., să fie

modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii

acțiunii ca neîntemeiată.

În primul motiv de recurs a fost

criticată concluzia instanței de fond privind necompetența

secretarului de stat pentru a semna actul referitor la o instituție

subordonată, cum este Oficiul Național al Registrului

Comerțului, arătându-se că, potrivit art. I din Ordinul

Ministrului Justiției nr. 3044 din 28 noiembrie 2007, în perioada 29-30

noiembrie 2007, ministrul justiției a fost înlocuit de drept de un

secretar de stat pentru toate direcțiile și compartimentele cuprinse

în H.G. nr. 83/2005, cu excepția aprobării transferurilor între

direcții și a aprobării modificărilor în structura

organizatorică a ministerului și a instituțiilor subordonate.

Ca argument în susținerea

competenței persoanei care a semnat ordinul contestat, s-a făcut

trimitere la ordinele prin care intimatul-reclamant a fost delegat să

exercite funcțiile de director și de director adjunct la Oficiul Național al Registrului Comerțului, semnate de asemenea de un secretar de

stat, care era înlocuitor de drept al ministrului justiției.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a

susținut că în mod greșit instanța de fond a anulat ordinul

calificat ca act administrativ pentru că nu a fost precedat de procedura

cercetării prealabile prevăzută de dreptul muncii, ca o

condiție de validitate a deciziei prin care se aplică sancțiunea

disciplinară.

Recurentul a susținut că

raționamentul instanței de fond este eronat față de cele

două categorii de acte supuse unor condiții și termene diferite.

În cauză, s-a arătat că intimatul s-a aflat în raporturi de

autoritate și prin ordinul de revocare a sa din funcție numai acestea

au încetat, fără afectarea raporturilor de muncă născute în

baza contractului individual de muncă nr. 21 din 11 octombrie 2002

încheiat cu Oficiul Național al Registrului Comerțului,

instituție publică cu personalitate juridică distinctă de

cea a Ministerului Justiției.

Considerentele instanței de fond

privind nelegalitatea actului administrativ prin prisma încălcării

dispozițiilor Codului muncii au fost criticate și în raport de

normele de competență materială, deoarece într-un asemenea caz ,

instanța de contencios administrativ trebuia să decline

competența în favoarea tribunalului, la un complet specializat de dreptul

muncii.

În ultimul motiv de recurs, a fost

criticată pe fond soluția de admitere a acțiunii, cu motivarea

că a fost greșit anulat actul administrativ de revocare a intimatului

din funcția de conducere pentru îndeplinirea necorespunzătoare a

sarcinilor specifice acestei funcții.

Recurentul a arătat că

revocarea reprezintă numai o măsură administrativă cu

caracter pur managerial și de eficientizare a activității

Oficiului Național al Registrului Comerțului, justificată prin

considerentele de oportunitate și necesitate, dată cu respectarea

condițiilor de legalitate.

Recurentul a criticat și

dispoziția de reintegrare a intimatului în funcția de director,

precum și obligarea sa la plata diferenței de drepturi salariale,

arătând că nu este posibilă executarea lor, în condițiile

în care nu a fost parte în proces Oficiul Național al Registrului

Comerțului, în calitate de angajator.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304/1 C.

proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele

considerente:

Prin Ordinul nr. 3055/C din 29 noiembrie

2007 emis de Ministrul Justiției s-a dispus revocarea intimatului E.G. din

funcția de director general al Oficiului Național al Registrului

Comerțului.

Oficiul Național al Registrului

Comerțului este o instituție publică, cu personalitate

juridică, finanțată integral din venituri proprii și

organizată în subordinea Ministerului Justiției, conform dispozițiilor

Legii nr. 26/1990 și ale O.U.G. nr. 129/2002, aprobată prin Legea nr.

505/2003.

Ordinul de revocare a intimatului din

funcția de conducere la Oficiul Național al Registrului Comerțului a fost semnat pentru ministrul justiției de către secretarul de

stat desemnat prin Ordinul nr. 3044 din 28 noiembrie 2007 să-l

înlocuiască de drept în perioada 29-30 noiembrie 2007 pentru toate

direcțiile și compartimentele cuprinse în H.G. nr. 83/2005, cu

excepția aprobării transferurilor între direcții și a

aprobării modificărilor în structura organizatorică a Ministerului

Justiției și a instituțiilor subordonate ministerului.

Ordinul nr. 3044 din 28 noiembrie 2007

prevede pentru o perioadă foarte scurtă delegarea de

semnătură acordată cu caracter intuitu personae de către

ministru unei anumite autorități administrative, desemnată

nominal.

Limitele delegării de

semnătură acordate secretarului de stat au fost prevăzute chiar

în conținutul actului de delegare și nu vizează posibilitatea

revocării din funcția de conducere la o instituție

subordonată ministerului, cum este cazul funcției ocupate de

intimatul-reclamant.

Instanța de fond a constatat

neîntemeiat necompetența secretarului de stat de a semna pentru ministru,

în perioada în care l-a înlocuit de drept, actele referitoare la conducerea

uneia din instituțiile publice subordonate Ministerului Justiției.

Competența persoanei care a semnat

ordinul respectiv rezultă din delegarea de semnătură

acordată de ministru, în calitate de delegant și care a rămas

titularul atribuțiilor delegate, fără a fi afectată

competența materială de exercitare a acestora.

Instanța de fond a analizat în mod greșit

condițiile legale pentru realizarea delegării de

competență, fără a avea în vedere că prin ordinul de

înlocuire temporară de drept a ministrului nu a intervenit un transfer

juridic de competență în favoarea unei autorități

desemnată în mod abstract, prin care autorul delegării este desesizat

de atribuțiile transferate, pe care nu le mai poate exercita până la

încetarea delegării, pentru că actele ar fi emise de o autoritate necompetentă.

Din acest motiv, se constată că

instanța de fond a reținut greșit ca prim motiv de nelegalitate a

ordinului contestat necompetența autorului actului față de

Ordinele Ministrului Justiției nr. 1330/C/2007 și nr. 2711/C/2007,

prin care Oficiul Național al Registrului Comerțului a fost trecut în

coordonarea directă a ministrului justiției, întrucât prin Ordinul

nr. 3044 din 28 noiembrie 2007 nu a fost transferată această

competență, fiind delegat numai dreptul de semnătură pentru

actele întocmite în exercitarea competenței respective, în perioada

înlocuirii de drept a autorității delegante.

Instanța de fond a înlăturat în

mod greșit și apărările ministrului pârât cu privire la

natura juridică a ordinului de revocare a reclamantului din funcția

de director general al Oficiului Național al Registrului Comerțului,

ceea ce a avut drept consecință aplicarea fără temei a unor

prevederi din dreptul muncii la un raport juridic de autoritate, stabilit între

părțile în litigiu prin actul de numire în funcția publică de

conducere, dintr-o instituție publică subordonată

administrației publice centrale.

Ordinul de revocare din funcție intimatului-reclamant

reprezintă o măsură administrativă, având ca efect numai

încetarea raporturilor de autoritate, fără afectarea contractului de

muncă nr. 21 din 11 octombrie 2002 încheiat cu Oficiul Național al

Registrului Comerțului.

Față de natura juridică a

ordinului contestat, instanța de fond a apreciat greșit

incidența în cauză a dispozițiilor art. 263 și urm. C.

muncii și art. 78 și urm. din Legea nr. 188/1999 republicată,

potrivit cărora, măsura revocării din funcția de conducere

a intimatului-reclamant trebuia precedată de efectuarea cercetării

disciplinare.

Revocarea intimatului-reclamant s-a

datorat îndeplinirii necorespunzătoare a atribuțiilor specifice

funcției de conducere deținută și nu a fost consecința

stabilirii răspunderii sale disciplinare, pentru că nu s-a constatat

săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite prin

încălcarea obligațiilor de serviciu.

În consecință, ordinul de

revocare a intimatului-reclamant reprezintă o măsură administrativă,

cu caracter managerial și de eficientizare a activității Oficiului

Național al Registrului Comerțului, justificată prin

considerentele de oportunitate și necesitate constatate prin nota nr.

138.232 din 29 noiembrie 2007, aprobată de conducerea Ministerului

Justiției, astfel că nu era necesară parcurgerea procedurii

prealabile prevăzute de lege pentru stabilirea răspunderii

disciplinare a unui salariat sau a unui funcționar public.

Nota nr. 138.232 din 29 noiembrie 2007,

în baza căreia a fost emis ordinul de revocare a intimatului, cuprinde motivele

de fapt și de drept ale măsurii adoptate, astfel încât se reține

că a fost îndeplinită și cerința motivării actului

administrativ de încetare a raporturilor de autoritate.

Prin această notă s-a constatat

îndeplinirea necorespunzătoare de către intimat a atribuțiilor

specifice funcției de conducere de director general, concretizate în

deficiențele reținute la nivel organizatoric și cu privire la

situația financiară și la administrarea patrimoniului instituției

publice.

Instanța de fond a apreciat

greșit că nu poate fi avut în vedere conținutul acestei note,

pentru că nu a fost analizată în concret vinovăția

intimatului, dat fiind că actul nu a fost întocmit în vederea stabilirii

răspunderii juridice a conducerii Oficiul Național al Registrului

Comerțului, ci pentru adoptarea de către Ministerul Justiției a

unei decizii administrative de eficientizare a activității

desfășurate de instituția publică aflată în subordinea

sa.

Pentru considerentele expuse, se

constată că acțiunea formulată de intimatul-reclamant nu

îndeplinea condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004

pentru anularea actului administrativ, nefiind dovedite motivele de

nelegalitate invocate sub aspect procedural sau pe fond cu privire la Ordinul nr. 3055/C din 29 noiembrie 2007 emis de Ministrul Justiției.

În consecință, în baza

dispozițiilor art. 304 pct. 9, art. 314 și art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

Înalta Curte va admite prezentul recurs și va modifica hotărârea instanței

de fond, în sensul respingerii ca neîntemeiate a acțiunii formulate de

reclamantul G.E..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Ministerul Justiției și Libertăților

Cetățenești împotriva sentinței civile nr. 2795 din 30

iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului G.E., ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.