ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 426/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul Ț.I. a chemat în judecată C.J.P.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea în totalitate a hotărârii din 12 ianuarie 2009 emisă de pârâtă și pe cale de consecință să fie obligată pârâta să emită un act care să constate calitatea sa de beneficiară a prevederilor O.G. nr. 105/1999 aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin hotărârea din 12 ianuarie 2009 pârâta i-a respins ca nefondată cererea prin care a solicitat stabilirea calității de beneficiar al O.G.

nr. 105/1999 aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările și completările ulterioare. A mai arătat că, în mod greșit, Comisia instituită în baza Legii nr. 323/2004, a apreciat că reclamantul nu ar fi făcut dovada cu înscrisuri oficiale a situației invocată în cerere, astfel cum a condiționat dispozițiile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002. Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 202 din 11 iulie 2009 a admis acțiunea formulată de reclamant, dispunând anularea Hotărârii din 12 ianuarie 2009 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantului dreptul prevăzut de O.G. nr. 105/1999.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că petentul a făcut dovada demersurilor la autoritățile locale, efectuate în scopul procurării actelor oficiale la care face referire art. 4 alin. (1) din Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999; aceste demersuri au rămas însă fără rezultat, așa cum rezultă din adresa din 5 decembrie 2008 emisă de P.C.L., astfel încât devin aplicabile dispozițiile alin. (2) al articolului menționat, persecuția politică putând fi dovedită cu declarație cu martori. Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs C.J.P.A. Recurenta a susținut, în esență, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât satul Sînleani s-a aflat sub administrație românească și nicicând nu a făcut parte din teritoriul vremelnic ocupat de armata sau autoritățile maghiare.

S-a mai susținut, de către recurentă și faptul că instanța de fond a omis să motiveze cum a ajuns la constatarea faptului că probele testimoniale dovedesc calitatea reclamantului de persoană strămutată din motive etnice, atâta vreme cât se poate constata că declarațiile martorilor G.E. și G.R.T. sunt sumare, martorele nu s-au aflat în aceeași situație de persoane refugiate din motive etnice și nu cunoșteau nici motivul plecării familiei reclamantului din localitatea de domiciliu, necunoscând nici localitatea în care s-au stabilit ulterior.

Recursul este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acesteia persoana cetățean român care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, respectiv a fost strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu, a fost deportată în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate, a fost privată de libertate în locuri de detenție, a făcut parte din detașamentele de muncă forțată etc. Dovada încadrării în situațiile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din H.G.

nr. 127/2000, cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație de martori. În cauză, reclamantul Ț.I. nu face dovada cu înscrisuri oficiale a situației invocate în cerere, așa cum stipulează dispozițiile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, iar declarațiile martorilor sunt neconcludente, martorii necunoscând motivul plecării reclamantului din localitatea Sînleani și nici nu știu unde s-ar fi stabilit după părăsirea domiciliului. Or, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Cum, în speță, materialul probator administrat este insuficient pentru a conduce la concluzia unei împrejurări de fapt deplin stabilite, se impune completarea probatoriului, cu înscrisuri, întrucât numai declarațiile martorilor nu sunt de natură să facă dovada susținerilor reclamantului. Întreg materialul probator va trebui să stabilească cu certitudine care au fost motivele persecuției, cine l-a persecutat pe reclamant, în ce a constat persecuția acestuia și dacă satul Sînleani s-a aflat pe teritoriul cedat Ungariei. În consecință recursul fiind întemeiat pentru considerentele arătate, va fi admis, se va casa sentința și se va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.J.P.A., împotriva sentinței civile nr. 202 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2010.