ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 426/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul Ț.I. a chemat în

judecată C.J.P.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța

să dispună anularea în totalitate a hotărârii din 12 ianuarie 2009 emisă de

pârâtă și pe cale de consecință să fie obligată pârâta să emită un act care să constate

calitatea sa de beneficiară a prevederilor O.G. nr. 105/1999 aprobată și

modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat

că prin hotărârea din 12 ianuarie 2009 pârâta i-a respins ca nefondată cererea

prin care a solicitat stabilirea calității de beneficiar al O.G. nr. 105/1999

aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările și completările

ulterioare.

A mai arătat că, în mod greșit,

Comisia instituită în baza Legii nr. 323/2004, a apreciat că reclamantul nu ar

fi făcut dovada cu înscrisuri oficiale a situației invocată în cerere, astfel

cum a condiționat dispozițiile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002.

Curtea de Apel Timișoara, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 202 din 11 iulie 2009 a admis acțiunea formulată de reclamant, dispunând anularea Hotărârii din 12 ianuarie 2009 emisă

de pârâtă și obligarea acesteia să emită o nouă hotărâre prin care să

recunoască reclamantului dreptul prevăzut de O.G. nr. 105/1999.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut că petentul a făcut dovada demersurilor la autoritățile

locale, efectuate în scopul procurării actelor oficiale la care face referire art.

4 alin. (1) din Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999; aceste demersuri au

rămas însă fără rezultat, așa cum rezultă din adresa din 5 decembrie 2008 emisă

de P.C.L., astfel încât devin aplicabile dispozițiile alin. (2) al articolului

menționat, persecuția politică putând fi dovedită cu declarație cu martori.

Împotriva acestei sentințe considerată

nelegală și netemeinică a declarat recurs C.J.P.A.

Recurenta a susținut, în esență, că

instanța de fond a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se

sprijină, întrucât satul Sînleani s-a aflat sub administrație românească și

nicicând nu a făcut parte din teritoriul vremelnic ocupat de armata sau

autoritățile maghiare.

S-a mai susținut, de către recurentă

și faptul că instanța de fond a omis să motiveze cum a ajuns la constatarea

faptului că probele testimoniale dovedesc calitatea reclamantului de persoană strămutată

din motive etnice, atâta vreme cât se poate constata că declarațiile martorilor

G.E. și G.R.T. sunt sumare, martorele nu s-au aflat în aceeași situație de

persoane refugiate din motive etnice și nu cunoșteau nici motivul plecării

familiei reclamantului din localitatea de domiciliu, necunoscând nici

localitatea în care s-au stabilit ulterior.

Recursul este fondat și va fi admis

pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 1 din

Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acesteia persoana cetățean român

care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940

până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, respectiv

a fost strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu, a fost deportată

în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate, a fost privată de

libertate în locuri de detenție, a făcut parte din detașamentele de muncă

forțată etc.

Dovada încadrării în situațiile

prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000

cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din H.G. nr. 127/2000,

cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa actelor

oficiale, prin declarație de martori.

În cauză, reclamantul Ț.I. nu face

dovada cu înscrisuri oficiale a situației invocate în cerere, așa cum

stipulează dispozițiile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002 privind

aprobarea Normelor pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, iar declarațiile

martorilor sunt neconcludente, martorii necunoscând motivul plecării

reclamantului din localitatea Sînleani și nici nu știu unde s-ar fi stabilit

după părăsirea domiciliului.

Or, potrivit art. 314 C. proc. civ.,

Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate

cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a

legii, la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Cum, în speță, materialul probator

administrat este insuficient pentru a conduce la concluzia unei împrejurări de

fapt deplin stabilite, se impune completarea probatoriului, cu înscrisuri,

întrucât numai declarațiile martorilor nu sunt de natură să facă dovada

susținerilor reclamantului.

Întreg materialul probator va trebui

să stabilească cu certitudine care au fost motivele persecuției, cine l-a

persecutat pe reclamant, în ce a constat persecuția acestuia și dacă satul

Sînleani s-a aflat pe teritoriul cedat Ungariei.

În consecință recursul fiind

întemeiat pentru considerentele arătate, va fi admis, se va casa sentința și se

va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de C.J.P.A.,

împotriva sentinței civile nr. 202 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 ianuarie 2010.