ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1378/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1378/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele

:

Prin cererea precizată înregistrată pe rolul Tribunalului

Hunedoara, reclamanta SC S. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC E.S. SA

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să

fie obligată să-i pună la dispoziție întreaga cantitate de

150.000 mc structură în vederea demolării și să fie

obligată aceasta la plata de penalități de întârziere în cuantum

de 1.477.715 lei.

În motivarea cererii reclamanta a arătat

că prin contractul de prestări servicii din 2008 pârâta s-a obligat

să-i pună la dispoziție cantitatea de 150.000 mc structură

în vederea demolării, însă aceasta refuză nejustificat

să-și îndeplinească această obligație. Reclamanta a

mai arătat că nu-și poate desfășura activitatea.

Acțiunea a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 969 C. civ. și art. 46 C. com.

Pârâta SC E.S. SA a formulat cerere de

arătare a titularului dreptului, drept deținut de Primăria

Municipiului Hunedoara. În motivarea cererii, pârâta a arătat că

dreptul de emitere a autorizației nu-i aparține, acest atribut

revenind Primăriei Municipiului Hunedoara conform art. 63 alin. (5) lit. g)

din Legea nr. 215/2001 iar acest fapt a fost adus la cunoștința

reclamantei.

Pârâta SC E.S. SA, prin întâmpinare a invocat

excepția de netimbrare a capătului de cerere privind

penalitățile, excepția lipsei calității procesuale

pasive, excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în

judecată, excepția de prematuritate a acțiunii.

De asemenea, pârâta SC E.S. SA a formulat

cerere reconvențională prin care a solicitat rezilierea contractului din

2008 în baza pactului comisoriu de gradul IV.

Pârâta Primăria Municipiului Hunedoara

prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de arătare a titularului

dreptului ca tardiv formulată și ca fiind formulată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Instanța a analizat cu prioritate

excepțiile invocate și a reținut următoarele:

-excepția de netimbrare este

neîntemeiată întrucât reclamanta a achitat taxa judiciară de timbru;

-excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei SC E.S. SA este neîntemeiată întrucât

pretențiile solicitate de reclamantă decurg din contractul încheiat

între părți;

-excepția de inadmisibilitate este

neîntemeiată întrucât motivele invocate privesc fondul cauzei;

-excepția de prematuritate a fost

apreciată întemeiată în parte, întrucât reclamanta a înregistrat

cererea de chemare în judecată anterior datei fixată pentru

conciliere și în acest fel nu a respectat prevederile art. 720 1 C. proc.

civ.

-excepția invocată de pârâta

Primăria Municipiului Hunedoara a fost respinsă ca neîntemeiată

întrucât cererea de arătare a titularului dreptului a fost formulată

o dată cu întâmpinarea.

-excepția lipsei calității

procesual pasive a pârâtei Primăria Municipiului Hunedoara a fost

apreciată ca întemeiată întrucât Primăria nu are capacitate

procesuală, neavând folosința drepturilor sale pentru a sta ca parte

în judecată;

-excepția insuficientei timbrări a

cererii reconvenționale a fost apreciată ca întemeiată în raport

de netimbrarea acesteia, în condițiile în care reprezentantul pârâtei a

declarat că înțelege să nu timbreze cererea

reconvențională;

Prin sentința nr. 1035/CA din 10 iunie

2009, Tribunalul Hunedoara, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantă, a obligat pârâta să pună la dispoziția

reclamantei cantitatea de 150.000 mc structură; a respins ca prematur

formulată cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților

de întârziere; a anulat ca insuficient timbrată cererea

reconvențională; a respins cererea de arătare a titularului

dreptului.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a apreciat

că potrivit art. 5.2 lit. d) din contractul încheiat între

părți, pârâta s-a obligat să pună la dispoziția

reclamantei o cantitate de structură în vederea demolării. Obligația

de a obține autorizația de demolare incumbă pârâtei în calitate

de proprietar al supraedificatelor, conform art. 1 din Legea nr. 50/1991.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel pârâta SC E.S. SA Hunedoara și primarul municipiului Hunedoara.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială, prin decizia comercială nr. 106/A din 27 noiembrie 2009 a

anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta SC E.S. SA și a respins ca

nefondat apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Hunedoara.

Apelul declarat de pârâta SC E.S. SA a fost

anulat ca netimbrat, având în vedere neîndeplinirea obligației de

plată a taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

În ceea ce privește apelul declarat de

pârâta Primăria Municipiului Hunedoara, Curtea l-a apreciat ca nefondat

având în vedere că factura fiscală depusă pentru dovedirea

cheltuielilor de judecată nu reprezintă document de plată

justificativ pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

De asemenea, Curtea nu a luat act de

tranzacția intervenită între SC E.S. SA și SC S. SRL întrucât

tranzacția nu a fost însușită de una dintre părțile în

proces, respectiv Primăria Municipiului Hunedoara și se referă

la alte dosare aflate pe rolul Tribunalului Hunedoara.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta Primăria Municipiului Hunedoara, în cadrul termenului legal, în

temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a

deciziei recurată, în sensul admiterii apelului cu privire la acordarea

cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, pârâta a arătat

că prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la instanța de

fond a solicitat acordarea de cheltuieli de judecată, iar în intervalul

dintre amânarea pronunțării și pronunțarea deciziei a depus

la dosar nota de cheltuieli. În dovedirea acestor cheltuieli s-a depus în

xerocopie factura fiscală. Susține că nu a putut depune copia

ordinului de plată pentru că nu s-a aflat în posesia acestuia, la acel

moment.

În continuare susține că în cuprinsul

facturii fiscale este menționat numărului contractului de

asistență juridică, același număr fiind menționat

și pe delegația de reprezentare. În aceste condiții contractul

de asistență este titlu executoriu între părțile care l-au

încheiat.

Susține că nu există nici o

normă imperativă care să impună depunerea originalului

înscrisului doveditor al cheltuielilor de judecată.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru

următoarele considerente:

Înalta Curte, va examina în raport de motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - invocat de

către recurentă – greșita aplicare a dispozițiilor art. 274

C. proc. civ.

Astfel, dispozițiile textului legal sus

menționat, reglementează un aspect al raportului juridic de drept

procesual, textul stabilind că „Partea care cade în pretențiuni, va

fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de

judecată”. În cadrul acestui raport, instanța va determina cuantumul

cheltuielilor de judecată, partea din vina căreia s-a purtat procesul

trebuind să suporte cheltuielile făcute justificat de partea

câștigătoare.

O componentă a cheltuielilor de

judecată este constituită din onorariile de avocat, care se stabilesc

pe baza reglementării cuprinse în Legea nr. 51/1998.

Pentru a răspunde criticilor recurentei

și pentru argumentarea soluției pronunțată, Înalta Curte

arată că trebuie făcută o disociere între raportul juridic

civil, respectiv contractul de asistență juridică, reglementat

de Legea nr. 51/1995 și raportul juridic de drept procesual civil, reglementat

de art. 274 C. proc. civ., raport în cadrul căruia trebuie

soluționată problema lichidării cheltuielilor de judecată.

Este adevărat că raportul juridic

dintre avocat și clientul său (părțile contractului de

asistență juridică) nu poate fi controlat în mod direct de

către nici un organ al statului, însă în situația aplicării

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., acest raport nu este stînjenit în

nici un mod, deoarece activitatea instanței nu stînjenește executarea

contractului de asistență juridică -reglementat de Legea nr. 51/1995-

ea fiind limitată la stabilirea cheltuielilor de judecată și nu

la neacordarea onorariului avocatului.

În cadrul operației de determinare a

cheltuielilor de judecată, instanța va analiza în ce măsură

cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul sunt

justificate. Astfel, taxele judiciare se timbru, potrivit art. 35 din Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, fac dovada achitării

acestora numai în măsura în care la dosarul cauzei a fost depus originalul

sau copia conformă cu originalul a chitanței reprezentând taxa

judiciară de timbru. În continuare, justificarea onorariilor

experților se face tot prin depunerea la dosarului cauzei a originalului

reprezentând chitanța prin care a fost achitat acest onorariu. În ceea ce

privește onorariile de avocat, acestea se dovedesc prin depunerea la

dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând achitarea onorariului

de avocat sau a ordinului de plată, însoțite de un exemplar al

facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de

asistență juridică sau numărul dosarului pentru care au

fost achitate aceste sume. Justificarea acestui raționament are în vedere

că în raport de actele justificative ale plăților efectuate,

instanța va acorda cheltuielile de judecată, iar dispozitivul

hotărârii poate fi pus în executare silită în ceea ce privește

aceste cheltuieli. Deci, dreptul de creanță al părții

căreia i-au fost acordate cheltuieli de judecată este stabilit prin

hotărârea instanței, care va constitui înscris justificativ pentru

partea care a avansat aceste cheltuieli.

Critica recurentei privind natura

juridică a contractului de asistență, care este titlu executoriu

în ceea ce privește cheltuielile de judecată, vizează

raporturile dintre avocat și clientul său, aceste sume putând fi

recuperate prin intermediul executării silite de la client, și nu au

relevanță asupra situației de față, în care aceste

sume au fost achitate de client, dar nu au fost justificate în fața

instanței.

Revenind la speța de față,

Înalta Curte constată că pentru justificarea cheltuielilor

reprezentând onorariu de avocat, recurenta a depus în fața instanței

de fond o copie transmisă prin fax a facturii fiscale din 3 iunie 2009. În

cadrul căii de atac a apelului, recurenta a depus în completarea cererii

privind acordarea de cheltuieli aferente judecății în fața

instanței de fond, exemplarul roz al facturii fiscale sus menționate.

În susținerea cererii de recurs, recurenta a depus copia ordinului de plată

din 9 iunie 2009, prin care Municipiul Hunedoara a achitat către apărătorul

său onorariul de avocat.

În raport de această situație de

fapt, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a

respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ocazionate de

prestația avocatului în fața instanței de fond, în

condițiile în care justificarea acestor cheltuieli a fost făcută

inițial cu o xerocopie a facturii fiscale, iar ulterior cu factura

fiscală care potrivit anexei din Ordinul Ministerului Finanțelor

Publice din 2006, reprezintă document pe baza căruia se

întocmește instrumentul de decontare a serviciilor prestate. Faptul

că în fața instanței de recurs a fost depusă copia

ordinului de plată care atestă plata efectuată de către

Primăria Municipiului Hunedoara, nu poate conduce la schimbarea

soluției pronunțată în raport de această cerere accesorie,

întrucât controlul instanței de recurs are în vedere numai verificarea

legalității deciziei din apel, pe baza probelor administrate. Art. 305

C. proc. civ., consacră regula inadmisibilității probelor noi în

recurs, cu excepția înscrisurilor emanate de la părțile din

proces, care ar fi putut avea înrâurire asupra soluției, dacă ar fi

fost folosite de instanța a cărei hotărâre s-a atacat. Ori, în

situația de față, înscrisul nou nu a fost depus la dosarul

cauzei din culpa apărătorului recurentei pârâte Primăria

Municipiului Hunedoara, care avea obligația de a îndeplini

obligațiile prescrise de lege, conform regulilor procedurale și în

termenele legale.

Invocarea de către recurentă a

lipsei rolului activ (deși nu expressis verbis) din partea instanței,

în raport de faptul că în cuprinsul facturii era menționat

același număr de contract ca și în cuprinsul delegației de

reprezentare a părții, precum și faptul că în nota de

cheltuieli depusă la instanța de fond s-a strecurat o eroare

materială în sensul indicării altui plătitor al onorariului, nu

poate exonera partea în culpă de îndeplinirea obligațiilor stabilite

prin contractul de asistență juridică.

În raport de aceste precizări, Înalta

Curte, constatând legalitatea deciziei pronunțată de către

instanța de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta primarul Municipiului Hunedoara împotriva deciziei comerciale nr. 106/A

din 27 noiembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 aprilie 2010.