ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1378/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele : Prin cererea precizată înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanta SC S. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC E.S. SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligată să-i pună la dispoziție întreaga cantitate de 150.000 mc structură în vederea demolării și să fie obligată aceasta la plata de penalități de întârziere în cuantum de 1.477.715 lei. În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin contractul de prestări servicii din 2008 pârâta s-a obligat să-i pună la dispoziție cantitatea de 150.000 mc structură în vederea demolării, însă aceasta refuză nejustificat să-și îndeplinească această obligație.

Reclamanta a mai arătat că nu-și poate desfășura activitatea. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969 C. civ. și art. 46 C. com. Pârâta SC E.S. SA a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, drept deținut de Primăria Municipiului Hunedoara. În motivarea cererii, pârâta a arătat că dreptul de emitere a autorizației nu-i aparține, acest atribut revenind Primăriei Municipiului Hunedoara conform art. 63 alin. (5) lit. g) din Legea nr. 215/2001 iar acest fapt a fost adus la cunoștința reclamantei. Pârâta SC E.S. SA, prin întâmpinare a invocat excepția de netimbrare a capătului de cerere privind penalitățile, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, excepția de prematuritate a acțiunii.

De asemenea, pârâta SC E.S. SA a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat rezilierea contractului din 2008 în baza pactului comisoriu de gradul IV. Pârâta Primăria Municipiului Hunedoara prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de arătare a titularului dreptului ca tardiv formulată și ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Instanța a analizat cu prioritate excepțiile invocate și a reținut următoarele: -excepția de netimbrare este neîntemeiată întrucât reclamanta a achitat taxa judiciară de timbru; -excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E.S.

SA este neîntemeiată întrucât pretențiile solicitate de reclamantă decurg din contractul încheiat între părți; -excepția de inadmisibilitate este neîntemeiată întrucât motivele invocate privesc fondul cauzei; -excepția de prematuritate a fost apreciată întemeiată în parte, întrucât reclamanta a înregistrat cererea de chemare în judecată anterior datei fixată pentru conciliere și în acest fel nu a respectat prevederile art. 720 1 C. proc. civ. -excepția invocată de pârâta Primăria Municipiului Hunedoara a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât cererea de arătare a titularului dreptului a fost formulată o dată cu întâmpinarea.

-excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Primăria Municipiului Hunedoara a fost apreciată ca întemeiată întrucât Primăria nu are capacitate procesuală, neavând folosința drepturilor sale pentru a sta ca parte în judecată; -excepția insuficientei timbrări a cererii reconvenționale a fost apreciată ca întemeiată în raport de netimbrarea acesteia, în condițiile în care reprezentantul pârâtei a declarat că înțelege să nu timbreze cererea reconvențională; Prin sentința nr. 1035/CA din 10 iunie 2009, Tribunalul Hunedoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâta să pună la dispoziția reclamantei cantitatea de 150.000 mc structură; a respins ca prematur formulată cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere; a anulat ca insuficient timbrată cererea reconvențională; a respins cererea de arătare a titularului dreptului.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a apreciat că potrivit art. 5.2 lit. d) din contractul încheiat între părți, pârâta s-a obligat să pună la dispoziția reclamantei o cantitate de structură în vederea demolării. Obligația de a obține autorizația de demolare incumbă pârâtei în calitate de proprietar al supraedificatelor, conform art. 1 din Legea nr. 50/1991. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâta SC E.S. SA Hunedoara și primarul municipiului Hunedoara. Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, prin decizia comercială nr. 106/A din 27 noiembrie 2009 a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta SC E.S. SA și a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Hunedoara.

Apelul declarat de pârâta SC E.S. SA a fost anulat ca netimbrat, având în vedere neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar. În ceea ce privește apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Hunedoara, Curtea l-a apreciat ca nefondat având în vedere că factura fiscală depusă pentru dovedirea cheltuielilor de judecată nu reprezintă document de plată justificativ pentru acordarea cheltuielilor de judecată. De asemenea, Curtea nu a luat act de tranzacția intervenită între SC E.S. SA și SC S. SRL întrucât tranzacția nu a fost însușită de una dintre părțile în proces, respectiv Primăria Municipiului Hunedoara și se referă la alte dosare aflate pe rolul Tribunalului Hunedoara.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Hunedoara, în cadrul termenului legal, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurată, în sensul admiterii apelului cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, pârâta a arătat că prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la instanța de fond a solicitat acordarea de cheltuieli de judecată, iar în intervalul dintre amânarea pronunțării și pronunțarea deciziei a depus la dosar nota de cheltuieli. În dovedirea acestor cheltuieli s-a depus în xerocopie factura fiscală. Susține că nu a putut depune copia ordinului de plată pentru că nu s-a aflat în posesia acestuia, la acel moment.

În continuare susține că în cuprinsul facturii fiscale este menționat numărului contractului de asistență juridică, același număr fiind menționat și pe delegația de reprezentare. În aceste condiții contractul de asistență este titlu executoriu între părțile care l-au încheiat. Susține că nu există nici o normă imperativă care să impună depunerea originalului înscrisului doveditor al cheltuielilor de judecată. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Înalta Curte, va examina în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - invocat de către recurentă – greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Astfel, dispozițiile textului legal sus menționat, reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual, textul stabilind că „Partea care cade în pretențiuni, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”.

În cadrul acestui raport, instanța va determina cuantumul cheltuielilor de judecată, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuind să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câștigătoare. O componentă a cheltuielilor de judecată este constituită din onorariile de avocat, care se stabilesc pe baza reglementării cuprinse în Legea nr. 51/1998. Pentru a răspunde criticilor recurentei și pentru argumentarea soluției pronunțată, Înalta Curte arată că trebuie făcută o disociere între raportul juridic civil, respectiv contractul de asistență juridică, reglementat de Legea nr. 51/1995 și raportul juridic de drept procesual civil, reglementat de art. 274 C. proc. civ., raport în cadrul căruia trebuie soluționată problema lichidării cheltuielilor de judecată.

Este adevărat că raportul juridic dintre avocat și clientul său (părțile contractului de asistență juridică) nu poate fi controlat în mod direct de către nici un organ al statului, însă în situația aplicării dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., acest raport nu este stînjenit în nici un mod, deoarece activitatea instanței nu stînjenește executarea contractului de asistență juridică -reglementat de Legea nr. 51/1995- ea fiind limitată la stabilirea cheltuielilor de judecată și nu la neacordarea onorariului avocatului. În cadrul operației de determinare a cheltuielilor de judecată, instanța va analiza în ce măsură cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul sunt justificate.

Astfel, taxele judiciare se timbru, potrivit art. 35 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, fac dovada achitării acestora numai în măsura în care la dosarul cauzei a fost depus originalul sau copia conformă cu originalul a chitanței reprezentând taxa judiciară de timbru. În continuare, justificarea onorariilor experților se face tot prin depunerea la dosarului cauzei a originalului reprezentând chitanța prin care a fost achitat acest onorariu. În ceea ce privește onorariile de avocat, acestea se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoțite de un exemplar al facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de asistență juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume.

Justificarea acestui raționament are în vedere că în raport de actele justificative ale plăților efectuate, instanța va acorda cheltuielile de judecată, iar dispozitivul hotărârii poate fi pus în executare silită în ceea ce privește aceste cheltuieli. Deci, dreptul de creanță al părții căreia i-au fost acordate cheltuieli de judecată este stabilit prin hotărârea instanței, care va constitui înscris justificativ pentru partea care a avansat aceste cheltuieli. Critica recurentei privind natura juridică a contractului de asistență, care este titlu executoriu în ceea ce privește cheltuielile de judecată, vizează raporturile dintre avocat și clientul său, aceste sume putând fi recuperate prin intermediul executării silite de la client, și nu au relevanță asupra situației de față, în care aceste sume au fost achitate de client, dar nu au fost justificate în fața instanței.

Revenind la speța de față, Înalta Curte constată că pentru justificarea cheltuielilor reprezentând onorariu de avocat, recurenta a depus în fața instanței de fond o copie transmisă prin fax a facturii fiscale din 3 iunie 2009. În cadrul căii de atac a apelului, recurenta a depus în completarea cererii privind acordarea de cheltuieli aferente judecății în fața instanței de fond, exemplarul roz al facturii fiscale sus menționate. În susținerea cererii de recurs, recurenta a depus copia ordinului de plată din 9 iunie 2009, prin care Municipiul Hunedoara a achitat către apărătorul său onorariul de avocat.

În raport de această situație de fapt, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ocazionate de prestația avocatului în fața instanței de fond, în condițiile în care justificarea acestor cheltuieli a fost făcută inițial cu o xerocopie a facturii fiscale, iar ulterior cu factura fiscală care potrivit anexei din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice din 2006, reprezintă document pe baza căruia se întocmește instrumentul de decontare a serviciilor prestate. Faptul că în fața instanței de recurs a fost depusă copia ordinului de plată care atestă plata efectuată de către Primăria Municipiului Hunedoara, nu poate conduce la schimbarea soluției pronunțată în raport de această cerere accesorie, întrucât controlul instanței de recurs are în vedere numai verificarea legalității deciziei din apel, pe baza probelor administrate.

Art. 305 C. proc. civ., consacră regula inadmisibilității probelor noi în recurs, cu excepția înscrisurilor emanate de la părțile din proces, care ar fi putut avea înrâurire asupra soluției, dacă ar fi fost folosite de instanța a cărei hotărâre s-a atacat. Ori, în situația de față, înscrisul nou nu a fost depus la dosarul cauzei din culpa apărătorului recurentei pârâte Primăria Municipiului Hunedoara, care avea obligația de a îndeplini obligațiile prescrise de lege, conform regulilor procedurale și în termenele legale.

Invocarea de către recurentă a lipsei rolului activ (deși nu expressis verbis) din partea instanței, în raport de faptul că în cuprinsul facturii era menționat același număr de contract ca și în cuprinsul delegației de reprezentare a părții, precum și faptul că în nota de cheltuieli depusă la instanța de fond s-a strecurat o eroare materială în sensul indicării altui plătitor al onorariului, nu poate exonera partea în culpă de îndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul de asistență juridică. În raport de aceste precizări, Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei pronunțată de către instanța de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta primarul Municipiului Hunedoara împotriva deciziei comerciale nr. 106/A din 27 noiembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2010.