ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1666/2010

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 17 ianuarie 2007 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanții J.O., J.l. și M.O. au chemat în judecată pe pârâții H. SA și Sucursala H. Hațeg și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că reclamanții sunt proprietari asupra suprafeței de 20771 m.p. teren, ocupată abuziv din anul 1990 de SC H. SA și expropriată prin H.G. 392/2002; să fie obligat expropriatorul la plata despăgubirilor compuse din suma de 145.752 euro, reprezentând valoarea terenului și suma de 160.000 lei reprezentând prejudiciu constând în lipsa de folosință a terenului pe perioada 1990-2007; să stabilească cel mai scurt termen de plată al despăgubirilor și să fie obligat expropriatorul la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 281 din 18 mai 2007, Tribunalul Hunedoara a respins ca prematură cererea, constatând că nu a fost urmată procedura premergătoare prevăzută de capitolul III din Legea 33/1994. Prin Decizia civilă nr. 235/ A din 07 septembrie 2007, această sentință a fost desființată de Curtea de Apel Alba Iulia, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, apreciindu-se că în mod greșit a fost respinsă cererea ca prematur formulată. Rejudecând litigiul, prin sentința civilă nr. 176 din 08 octombrie 2008, Tribunalul Hunedoara a respins excepția de prematuritate și excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, a constatat inoperantă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților în ce privește folosul de tras pentru perioada anterioară declarării utilității publice, iar pe fond a admis în parte acțiunea și în consecință.

S-a luat act că reclamanții au consimțit la exproprierea terenurilor în echivalent arabil în suprafață de 23.437 m.p., arabil, pășune și fânaț. A fost obligată pârâta SC H. SA București pentru Statul Român să achite în 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii suma de 644.000 lei - valoarea terenului expropriat și suma de 119.620,5 lei - prejudiciu cauzat prin lipsa folosului agricol pe perioada 2002-2008. Pârâta a fost obligată la plata sumei de 3350 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert și onorariul avocat și a fost respinsă în rest acțiunea. Prin încheierea din 14 ianuarie 2009, prima instanță a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentința civilă nr. 176 din 08 octombrie 2008, în sensul că a respins acțiunea față de pârâta SC H. Hațeg și a obligat pârâta SC H. SA București la plata sumei de 15.550 lei cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2009, prima instanță a îndreptat din oficiu eroarea materială în ce privește calea de atac, pe care a calificat-o drept apel. Pentru a pronunța aceste hotărâri, prima instanță a reținut că prin H.G. nr. 392/2002 s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică a unei suprafețe de teren în care este inclusă și cea în litigiu, iar prin actul normativ menționat s-a desemnat ca expropriator, Statul Român prin SC H. SA București. Prin raportul de expertiză întocmit potrivit art. 25 din Legea nr. 33/1994 a fost identificat terenul aparținând reclamanților, afectat în întregime de apele lacului de acumulare, iar experții au stabilit o valoare de 8,3 euro/mp și un venit mediu anual de 8520 lei/ha producție agricolă.

Față de concluziile expertizei și dispozițiile Legii 33/1994, instanța de fond a apreciat admisibilă cererea și a stabilit o valoare de 8,3 euro/mp pentru terenul expropriat. În ce privește perioada pentru care a acordat despăgubiri reprezentând contravaloarea prejudiciului, instanța a apreciat că aceste despăgubiri se datorează din anul 2002, de când a fost adoptat actul de expropriere. Prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA București, reținând că a fost desemnată prin H.G. nr. 392/2002 ca reprezentând Statul Român, în calitate de expropriator.

În ce privește excepția prematurității acțiunii și a prescripției dreptului la acțiune pentru folosul de tras pe perioada anterioară actului de declarare oficială a cauzei de utilitate publică, prima instanță le-a apreciat ca neîntemeiate deoarece expropriatorul a preluat, fără despăgubiri, imobilele aparținând reclamanților și fără ca, în conformitate cu art. 21 din Legea 33/1994, să sesizeze tribunalul. În considerentele încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 14 ianuarie 2009, prima instanță a arătat că a omis să se pronunțe prin sentință asupra cererii formulate împotriva pârâtei SC H. Hațeg și că, deși a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată ca fiind compus din onorariul expertului și din onorariul avocatului, dintr-o eroare de calcul a determinat aceste cheltuieli la suma de 3350 lei, în loc de 15.550 lei, cum este corect și cum rezultă din chitanțele aflate la dosar.

Prin Decizia civilă nr. 77/ A din 10 aprilie 2009, Curtea de Apel Alba lulia a respins atât apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 176 din 08 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Hunedoara cât și apelul declarat de pârâtul Statul Român prin SC H. SA București împotriva aceleiași sentinței civile și a încheierii din data de 14 ianuarie 2009. Critica invocată de reclamanți, referitoare la neacordarea folosului de tras pentru întreaga perioadă 1991-2007, a fost constatată ca nefondată de instanța de apel cu motivarea că acest petit este unul patrimonial urmărind obținerea de despăgubiri pentru lipsa de folosință, fiind astfel incidente prevederile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Ca urmare, raportat la data introducerii acțiunii, pentru perioada 1991-2002, pentru care nu au fost acordate despăgubiri reprezentând folosul de tras, dreptul material la acțiune al reclamanților este prescris. Curtea de Apel a apreciat că, față de prevederile art. 295 alin. (1) C. pen. nu poate analiza temeinicia despăgubirilor acordate pentru perioada 2002-2008, deoarece legalitatea acestora nu a fost criticată de niciuna din părți, deși prima instanță a reținut că excepția prescripției extinctive este inoperantă. A fost respinsă și critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel constatând că prima instanță a respectat criteriile de apreciere a cuantumului cheltuielilor de judecată impuse de art. 274 alin. (3) C. pen.

În privința apelului declarat de pârât, instanța de apel a reținut că prin Decizia civilă nr. 235/ A din 07 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia rămasă irevocabilă prin nerecurare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că acțiunea promovată de reclamanți nu este prematură și că expropriatorul are terenul în posesie, astfel că nu justifică interes să formuleze acțiunea reglementată de art. 21 din Legea 33/1994. Instanța de apel a dat îndrumări primei instanțe în sensul determinării cuantumului despăgubirilor. Față de dispozițiile deciziei menționate, instanța de apel a constatat nefondate criticile pârâtului privind prematuritatea acțiunii și depășirea de către prima instanță a atribuțiilor atunci când a stabilit despăgubirile pentru terenul expropriat.

Raportat la cuantumul acestor despăgubiri, s-a reținut că prima instanță, conformându-se îndrumărilor date de instanța de control judiciar, a dispus întocmirea unui raport de expertiză prin care să fie identificat terenul în litigiu și să fie determinat cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamanți. Această expertiză a fost efectuată de o comisie de experți, conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, din care au făcut parte trei experți, unul desemnat de instanță, iar câte unul desemnat de fiecare parte. Niciuna dintre părți nu a formulat obiecțiuni la expertiză, iar pârâtul nu a solicitat în fața instanței de apel efectuarea unei noi expertize. În conținutul expertizei, au fost identificate imobilele aparținând antecesorilor reclamanților care, prin H.G.

nr. 392/2002 au fost declarate de utilitate publică, urmând a fi expropriate. Experții au identificat fiecare imobil în parte, categoria de folosință și suprafața ce i se cuvine antecesorului reclamanților, raportat la cota de proprietate deținută din fiecare imobil. De asemenea, experții au stabilit prețul terenului folosind metoda comparației prin bonitate și luând în calcul prețurile practicate în zonă pentru terenuri similare. Folosul de tras a fost determinat ținându-se cont de categoria de folosință a fiecărui imobil și de producția agricolă ce s-ar fi putut obține. Instanța de apel a apreciat că, în aceste condiții, criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor sunt nefondate, de vreme ce probele prin care s-a determinat acest cuantum sunt legale și au fost administrate în condiții de contradictorialitate.

Reclamanții au făcut dovada calității lor de moștenitori ai defunctului J.I., conform certificatului de calitate nr. 170/2005, iar împrejurarea că nu s-au aflat în posesia terenurilor la momentul când pârâtul a ocupat aceste terenuri, nu aduce atingere dreptului lor de proprietate. Raportat la încheierea din 14 ianuarie 2009, s-a reținut că, în mod corect, instanța a îndreptat eroarea materială de calcul în privința cheltuielilor de judecată, conform art. 281 C. pen. și a completat hotărârea pronunțându-se și cu privire la pârâta Sucursala H. Hațeg, conform art. 281 2 C. pen. Potrivit art. 12 alin. (2) din Legea 33/1994, pentru lucrările de interes național, expropriator în înțelesul legii este statul, prin organismele desemnate de Guvern.

Prin H.G. nr. 392/2002 s-a stabilit că expropriatorul este Statul Român prin SC H. SA. Ca urmare, pârâta Sucursala H. Hațeg nu are calitatea de a reprezenta în cauză Statul Român, astfel că, în mod corect, prima instanță a respins acțiunea față de această pârâtă. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanții J.I., J.O. și M.O.M. și pârâta SC H. SA București - Sucursala H. Hațeg. 1. Prin recursul declarat, reclamanții formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 7 și 9 C. pen.: a. Hotărârea pronunțată de instanța de apel nu respectă dispozițiile art. 261 alin. (5) C. pen. în sensul că nu sunt reținute o serie de împrejurări ce compun starea de fapt, nu sunt analizate o parte din mijloacele de probă administrate, considerentele sunt contradictorii și nu sunt examinate suficient apărările și susținerile reclamanților.

b. Instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 33/1994 în ceea ce privește prejudiciul constând în folosul de tras. art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 prevede expres că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului, în noțiunea de prejudiciu urmând să fie cuprins inclusiv folosul de tras rezultat din lipsa de folosință a terenului. Prescripția dreptului material la acțiune și neacordarea despăgubirii constând în folosul de tras, pentru perioada 1991-2002 nu este întemeiată pentru că invocarea unei asemenea excepții ar face ca efectele să se producă asupra întregii acțiuni cu care instanța a fost sesizată. Chiar dacă în speță s-ar putea pune problema existenței prescripției dreptului material la acțiune, aceasta ar fi infirmată de întreruperea cursului prescripției și de repunerea de drept în termen.

Astfel, așa cum s-a menționat și probat cu actele depuse la dosarul cauzei, în fapt operează dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 în sensul că pârâtul expropriator a recunoscut dreptul de proprietate și pretențiile reclamanților în perioada 1991 - 2002, iar începând cu 2002 cursul prescripției a fost întrerupt prin promovarea unei acțiuni în contencios administrativ. Pe de altă parte, așa cum a fost prezentată și dovedită starea de fapt, reclamanții s-au aflat în situații asimilate cauzelor care conduc la repunerea in termenul general de prescripție, așa cum prevăd și dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Repunerea în termen este prevăzută și de dispozițiile art. 13 alin. (2) din Legea 18/1991 care își produc efectul și în situațiile prevăzute de Legea nr. 33/1994, în sensul că repunerea în termen operează ope legis.

c. Criteriile pe care instanța de apel le-a găsit justificate în a reduce la jumătate onorariul avocațial nu sunt în realitate întemeiate și obiective. Unul dintre aceste criterii se raportează potrivit art. 274 alin. (3) și la valoarea pricinii. Din acest punct de vedere, este evident că onorariul convenit prin contractul de asistență și reprezentare juridică nu este nepotrivit de mare. Volumul de muncă desfășurat de către avocatul ales a fost deosebit de mare având în vedere cele două cicluri procesuale cât și complexitatea cauzei și a presupus o documentare riguroasă, redactarea unei serii de acte procedurale și participarea în faza de expertiză extrajudiciară și judiciară. În plus, prin reducerea onorariului de avocat, instanța de apel a încălcat dispozițiile Legii nr. 51/1995 și cele ale art. 969 C. civ.

2. Pârâta SC H. SA București - Sucursala H. Hațeg critică decizia pronunțată de instanța de apel pentru următoarele considerente: Evaluatorul a luat în calcul cea mai profitabilă utilizare a proprietății care este fizic posibilă, justificată legal, fezabilă financiar și care conduce la cea mai mare valoare a proprietății evaluate, ajungându-se ca prin metoda comparației prin bonitare oferta să fie de 12 ori mai mare decât cea care s-ar fi obținut prin comparație directă. Deși, potrivit art. 26 din Lege, prețul se stabilește luând ca bază de calcul a despăgubirii valoarea reală a imobilului, prețul la care se vând de regulă imobilele de același fel, Curtea de Apel a ignorat în mod nepermis expertiza care a stat la baza ofertei depusă de expropriator, substituindu-se Comisiei Guvernamentale stabilită prin act normativ, singura abilitată a valida un preț evaluat.

In drept sunt indicate prevederile art. 304 pct. 4, 7 și 8 C. pen. Analizând decizia pronunțată de instanța de apel în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, înalta Curte reține următoarele: l.a.b. Recursul promovat de reclamanți este fondat sub următoarele aspecte: Prin decizia recurată, Curtea de Apel a reținut, în ceea ce privește critica reclamanților vizând neacordarea folosului de tras pentru întreaga perioadă 1991-2007, că acest petit este unul patrimonial prin care se urmărește obținerea de despăgubiri pentru lipsa de folosință, fiind astfel incidente prevederile Decretului 167/1958 privind prescripția extinctivă. Conform art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din acest decret, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani de la data când se naște dreptul la acțiune.

Ca urmare, a concluzionat instanța de apel, raportat la data introducerii acțiunii, pentru perioada 1991-2002, pentru care nu au fost acordate despăgubiri reprezentând folosul de tras, dreptul material la acțiune al reclamanților este prescris. Înalta Curte constată însă că, prin cererea de apel cu care au învestit instanța de apel, reclamanții au formulat o serie de critici referitoare la dezlegarea dată de prima instanță sub aspectul prescrierii dreptului material la acțiune pentru perioada 1990-2002, de natură să atragă înlăturarea acestei sancțiuni. Astfel, reclamanții au susținut că efectele prescripției sunt înlăturate prin recunoașterea tacită a dreptului de proprietate al reclamanților, arătând că, în temeiul art. 16 lit. a) din Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă, recunoașterea pârâtului atrage întreruperea cursului prescripției pentru perioada 1990-2001.

Prin motivele de apel, reclamanții au susținut și repunerea în termenul de prescripție, în condițiile art. 19 din același act normativ precum și aplicarea mutatis mutandis a prevederilor art. 13 din Legea 18/1991, care ar avea, de asemenea, drept efect repunerea reclamanților apelanți în termenul de formulare a pretențiilor privind acordarea despăgubirilor pentru respectiva perioadă. Deși sesizată legal cu aceste critici, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra lor, limitându-se a arăta că dreptul material la acțiune al reclamanților este prescris, neanalizând susținerile acestora privind întreruperea cursului prescripției și repunerea în termenul de promovare a acțiunii.

Omisiunea instanței de apel de a analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, de a arăta care sunt considerentele pentru care cererile apelanților nu ar fi întemeiate, așa cum prevăd dispozițiile art. 261 alin. (5) C. pen., echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs. Pe de altă parte, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze, omissio medio, acele aspecte care nu au făcut obiectul controlului exercitat de instanța de apel. De aceea, în temeiul, în temeiul art. 304 pct. 7 C. pen. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. pen., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași Curții de Apel.

c. Critica formulată sub aspectul aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) C. pen., nu este fondată. Ceea ce poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate exercitat în urma recursului declarat, este modul în care instanța a interpretat și aplicat prevederile art. 274 C. pen. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prima instanță a stabilit în mod corect că, în cauză, a existat, în raport de soluția pronunțată, o culpă procesuală a pârâtului. Fiind în culpă procesuală, prin aplicarea prevederilor art. 274 C. pen., pârâtul a fost în mod legal obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate, dovedite și solicitate de reclamanți.

Potrivit art. 274 alin. (3) C. pen.: „Judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților (..) ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat." Cenzurarea hotărârii pronunțate din perspectiva modului în care instanța a determinat cuantumul cheltuielilor de judecată în urma aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) C. pen., se rezumă la a verifica aplicarea criteriilor legale in raport cu care se apreciază cuantumul onorariilor avocaților și anume valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat. Or, în cauză, aceste criterii au fost avute în vedere de instanță. Verificarea aprecierilor instanței în aplicarea lor la desfășurarea litigiului, ar însemna exercitarea unui control judiciar asupra temeiniciei hotărârii pronunțate și o încălcare a dispozițiilor art. 304 C. pen.

conform cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Nu sunt fondate criticile recurenților prin care aceștia susțin, sub aspectul aplicării art. 274 alin. (3) C. pen., că instanța a nesocotit dispozițiile Legii nr. 51/1995 și ale art. 969 C. civ. Instanța nu a făcut decât să stabilească, în raportul procesual civil, cheltuielile de judecată pe care le datorează partea care a căzut în pretenții. Prin aplicarea art. 274 alin. (3) C. pen., instanța nu a intervenit în contractul de asistență juridică, care își produce efectele între părți, ci doar a apreciat în ce măsură, onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a căzut în pretenții, aplicând pentru aceasta criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. pen.

2. Înalta Curte nu va primi excepția nulității recursului declarat de pârâta SC H. SA București - Sucursala H. Hațeg deoarece, prin aplicarea prevederilor art. 306 alin. (3) C. pen., va constata că o parte din criticile formulate pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. pen. raportat la art. 25-27 din Legea nr. 33/1995. Prin acest recurs se susține încălcarea, prin decizia recurată, a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, recurenta fiind nemulțumită de cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de apel, apreciind că aceasta, prin ignorarea expertizei avută în vedere de expropriator, s-a subrogat Comisiei Guvernamentale, singura abilitată a valida prețul în această materie.

Criticile nu sunt fondate. Competența instanței de judecată de a stabili cuantumul despăgubirilor acordate în materie de expropriere, este expres prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea 33/1995, iar modalitatea de calcul al acestora este reglementată prin art. 25-27 din același act normativ. Astfel, potrivit art. 26 din Legea 33/1994, despăgubirea acordată expropriatului se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, instanța trebuie să țină seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Totodată, legea dispune prin art. 27 că instanța are obligația de a compara rezultatul expertizei cu oferta și cu pretențiile formulate de părți, despăgubirea acordată de către instanță neputând fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat. Aceste prevederi legale nu au fost greșit interpretate sau aplicate de instanța de apel. Așa cum rezultă din conținutul raportului de expertiză (și pe care pârâta nu l-a contestat prin formularea de obiecțiuni), comisia de experți tehnici stabilită de instanță în baza art. 25 din Legea nr. 33/1994, a avut în vedere analiza pieței imobiliare și, pentru determinarea despăgubirilor cuvenite reclamanților, a aplicat metoda comparației care presupune tocmai evaluarea raportului cerere-ofertă existent pe piața imobiliară.

Această modalitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor satisface exigentele impuse de art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994. Instanța nu are obligația de a-și fundamenta hotărârea pe raportul de expertiză întocmit de expropriator, întrucât o astfel de obligație ar lipsi de orice conținut dispozițiile art. 25 și următoarele din Legea nr. 33/1995. Pe de altă parte, susținerea că instanța de apel ar fi ignorat conținutul expertizei care a stat la baza variantei propuse de expropriator se constituie într-o obiecțiune la adresa raportului de expertiză, în condițiile în care, potrivit art. 304 C. pen., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.

Înalta Curte constată totodată că celelalte susțineri formulate de pârâtă prin recursul declarat se constituie fie în aprecieri cu caracter general, care nu pot fi calificate ca fiind critici de nelegalitate în sensul art. 304 C. pen., fie în critici referitoare la considerentele sentinței pronunțate de tribunal, în condițiile în care obiect al căii de atac exercitate nu poate fi decât decizia adoptată de instanța de apel. Pe de altă parte, deși indică în finalul motivelor de recurs formulate prevederile art. 304 pct. 4, 7 și 8 C. pen., Înalta Curte constată că niciuna din criticile formulate nu pot fi circumscrise acestor motive de casare, respectiv de modificare a deciziei recurate. Pe cale de consecință, pentru considerentele expuse, constatând omisiunea instanței de apel de a analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, în temeiul art. 304 pct. 7 C. pen.

coroborat cu art. 312 alin. (3) C. pen., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. În funcție de dezlegările pe care instanța de apel, în rejudecare, le va da criticilor formulate de reclamanți și neanalizate prin decizia recurată, se va dispune completarea probatoriului sub aspeaul despăgubirilor solicitate de aceștia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții J.I., J.O. și M.O.M. împotriva Deciziei nr. 77/ A din 10 aprilie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC H. SA București - Sucursala H. Hațeg împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2010.