ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1666/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1666/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 ianuarie

2007 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanții J.O., J.l. și M.O. au

chemat în judecată pe pârâții H. SA și Sucursala H. Hațeg

și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța, să constate că reclamanții sunt proprietari

asupra suprafeței de 20771 m.p. teren, ocupată abuziv din anul 1990

de SC H. SA și expropriată prin H.G. 392/2002; să fie obligat

expropriatorul la plata despăgubirilor compuse din suma de 145.752 euro,

reprezentând valoarea terenului și suma de 160.000 lei reprezentând

prejudiciu constând în lipsa de folosință a terenului pe perioada

1990-2007; să stabilească cel mai scurt termen de plată al

despăgubirilor și să fie obligat expropriatorul la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.

281 din 18 mai 2007, Tribunalul Hunedoara a respins ca prematură cererea,

constatând că nu a fost urmată procedura premergătoare

prevăzută de capitolul III din Legea 33/1994.

Prin Decizia civilă nr. 235/

A din 07 septembrie 2007, această sentință a fost

desființată de Curtea de Apel Alba Iulia, iar cauza a fost

trimisă spre rejudecare, apreciindu-se că în mod greșit a fost

respinsă cererea ca prematur formulată.

Rejudecând litigiul, prin

sentința civilă nr. 176 din 08 octombrie 2008, Tribunalul Hunedoara a

respins excepția de prematuritate și excepția lipsei

calității procesuale pasive a SC H. SA, a constatat inoperantă

excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților

în ce privește folosul de tras pentru perioada anterioară declarării

utilității publice, iar pe fond a admis în parte acțiunea

și în consecință.

S-a luat act că

reclamanții au consimțit la exproprierea terenurilor în echivalent

arabil în suprafață de 23.437 m.p., arabil, pășune și

fânaț.

A fost obligată pârâta SC H.

SA București pentru Statul Român să achite în 10 zile de la

rămânerea definitivă a hotărârii suma de 644.000 lei - valoarea

terenului expropriat și suma de 119.620,5 lei - prejudiciu cauzat prin

lipsa folosului agricol pe perioada 2002-2008.

Pârâta a fost obligată la

plata sumei de 3350 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu

expert și onorariul avocat și a fost respinsă în rest

acțiunea.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2009,

prima instanță a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în

sentința civilă nr. 176 din 08 octombrie 2008, în sensul că a

respins acțiunea față de pârâta SC H. Hațeg și a

obligat pârâta SC H. SA București la plata sumei de 15.550 lei cheltuieli

de judecată.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2009,

prima instanță a îndreptat din oficiu eroarea materială în ce

privește calea de atac, pe care a calificat-o drept apel.

Pentru a pronunța aceste

hotărâri, prima instanță a reținut că prin H.G. nr. 392/2002

s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică a unei

suprafețe de teren în care este inclusă și cea în litigiu, iar

prin actul normativ menționat s-a desemnat ca expropriator, Statul Român

prin SC H. SA București.

Prin raportul de expertiză

întocmit potrivit art. 25 din Legea nr. 33/1994 a fost identificat terenul aparținând

reclamanților, afectat în întregime de apele lacului de acumulare, iar

experții au stabilit o valoare de 8,3 euro/mp și un venit mediu anual

de 8520 lei/ha producție agricolă.

Față de concluziile

expertizei și dispozițiile Legii 33/1994, instanța de fond a

apreciat admisibilă cererea și a stabilit o valoare de 8,3 euro/mp

pentru terenul expropriat.

În ce privește perioada

pentru care a acordat despăgubiri reprezentând contravaloarea

prejudiciului, instanța a apreciat că aceste despăgubiri se datorează

din anul 2002, de când a fost adoptat actul de expropriere.

Prima instanță a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA

București, reținând că a fost desemnată prin H.G. nr. 392/2002

ca reprezentând Statul Român, în calitate de expropriator.

În ce privește

excepția prematurității acțiunii și a

prescripției dreptului la acțiune pentru folosul de tras pe perioada

anterioară actului de declarare oficială a cauzei de utilitate

publică, prima instanță le-a apreciat ca neîntemeiate deoarece

expropriatorul a preluat, fără despăgubiri, imobilele

aparținând reclamanților și fără ca, în conformitate

cu art. 21 din Legea 33/1994, să sesizeze tribunalul.

În considerentele încheierii de

îndreptare a erorii materiale din data de 14 ianuarie 2009, prima

instanță a arătat că a omis să se pronunțe prin

sentință asupra cererii formulate împotriva pârâtei SC H. Hațeg

și că, deși a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată

ca fiind compus din onorariul expertului și din onorariul avocatului,

dintr-o eroare de calcul a determinat aceste cheltuieli la suma de 3350 lei, în

loc de 15.550 lei, cum este corect și cum rezultă din chitanțele

aflate la dosar.

Prin Decizia civilă nr. 77/

A din 10 aprilie 2009, Curtea de Apel Alba lulia a respins atât apelul declarat

de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 176 din 08 octombrie 2008

pronunțată de Tribunalul Hunedoara cât și apelul declarat de

pârâtul Statul Român prin SC H. SA București împotriva aceleiași

sentinței civile și a încheierii din data de 14 ianuarie 2009.

Critica invocată de

reclamanți, referitoare la neacordarea folosului de tras pentru întreaga

perioadă 1991-2007, a fost constatată ca nefondată de

instanța de apel cu motivarea că acest petit este unul patrimonial

urmărind obținerea de despăgubiri pentru lipsa de

folosință, fiind astfel incidente prevederile art. 1 alin. (1)

coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul 167/1958 privind prescripția

extinctivă.

Ca urmare, raportat la data

introducerii acțiunii, pentru perioada 1991-2002, pentru care nu au fost

acordate despăgubiri reprezentând folosul de tras, dreptul material la

acțiune al reclamanților este prescris.

Curtea de Apel a apreciat

că, față de prevederile art. 295 alin. (1) C. pen. nu poate

analiza temeinicia despăgubirilor acordate pentru perioada 2002-2008,

deoarece legalitatea acestora nu a fost criticată de niciuna din

părți, deși prima instanță a reținut că

excepția prescripției extinctive este inoperantă.

A fost respinsă și

critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel

constatând că prima instanță a respectat criteriile de apreciere

a cuantumului cheltuielilor de judecată impuse de art. 274 alin. (3) C.

pen.

În privința apelului

declarat de pârât, instanța de apel a reținut că prin Decizia civilă

nr. 235/ A din 07 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Alba

lulia rămasă irevocabilă prin nerecurare, s-a stabilit cu putere

de lucru judecat că acțiunea promovată de reclamanți nu

este prematură și că expropriatorul are terenul în posesie,

astfel că nu justifică interes să formuleze acțiunea

reglementată de art. 21 din Legea 33/1994. Instanța de apel a dat

îndrumări primei instanțe în sensul determinării cuantumului

despăgubirilor.

Față de

dispozițiile deciziei menționate, instanța de apel a constatat

nefondate criticile pârâtului privind prematuritatea acțiunii și

depășirea de către prima instanță a atribuțiilor

atunci când a stabilit despăgubirile pentru terenul expropriat.

Raportat la cuantumul acestor

despăgubiri, s-a reținut că prima instanță, conformându-se

îndrumărilor date de instanța de control judiciar, a dispus

întocmirea unui raport de expertiză prin care să fie identificat

terenul în litigiu și să fie determinat cuantumul despăgubirilor

solicitate de reclamanți.

Această expertiză a fost efectuată de

o comisie de experți, conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, din care au

făcut parte trei experți, unul desemnat de instanță, iar

câte unul desemnat de fiecare parte.

Niciuna dintre părți

nu a formulat obiecțiuni la expertiză, iar pârâtul nu a solicitat în

fața instanței de apel efectuarea unei noi expertize.

În conținutul expertizei,

au fost identificate imobilele aparținând antecesorilor reclamanților

care, prin H.G. nr. 392/2002 au fost declarate de utilitate publică,

urmând a fi expropriate. Experții au identificat fiecare imobil în parte,

categoria de folosință și suprafața ce i se cuvine

antecesorului reclamanților, raportat la cota de proprietate

deținută din fiecare imobil.

De asemenea, experții au

stabilit prețul terenului folosind metoda comparației prin bonitate  și

luând în calcul prețurile practicate în zonă pentru terenuri

similare.

Folosul de tras a fost

determinat ținându-se cont de categoria de folosință a

fiecărui imobil și de producția agricolă ce s-ar fi putut

obține.

Instanța de apel a apreciat

că, în aceste condiții, criticile referitoare la cuantumul

despăgubirilor sunt nefondate, de vreme ce probele prin care s-a

determinat acest cuantum sunt legale și au fost administrate în

condiții de contradictorialitate. Reclamanții au făcut dovada

calității lor de moștenitori ai defunctului J.I., conform certificatului

de calitate nr. 170/2005, iar împrejurarea că nu s-au aflat în posesia

terenurilor la momentul când pârâtul a ocupat aceste terenuri, nu aduce

atingere dreptului lor de proprietate.

Raportat la încheierea din 14

ianuarie 2009, s-a reținut că, în mod corect, instanța a

îndreptat eroarea materială de calcul în privința cheltuielilor de

judecată, conform art. 281 C. pen. și a completat hotărârea

pronunțându-se și cu privire la pârâta Sucursala H. Hațeg,

conform art. 281

2

C. pen.

Potrivit art. 12 alin. (2) din

Legea 33/1994, pentru lucrările de interes național, expropriator în

înțelesul legii este statul, prin organismele desemnate de Guvern.

Prin H.G. nr. 392/2002 s-a

stabilit că expropriatorul este Statul Român prin SC H. SA. Ca urmare,

pârâta Sucursala H. Hațeg nu are calitatea de a reprezenta în cauză

Statul Român, astfel că, în mod corect, prima instanță a respins

acțiunea față de această pârâtă.

Împotriva acestei decizii, în

termen legal au declarat recurs reclamanții J.I., J.O. și M.O.M. și

pârâta SC H. SA București - Sucursala H. Hațeg.

reclamanții formulează următoarele critici de nelegalitate

întemeiate pe prevederile art. 7 și 9 C. pen.:

a. Hotărârea

pronunțată de instanța de apel nu respectă dispozițiile

art. 261 alin. (5) C. pen. în sensul că nu sunt reținute o serie de împrejurări

ce compun starea de fapt, nu sunt analizate o parte din mijloacele de

probă administrate, considerentele sunt contradictorii și nu sunt

examinate suficient apărările și susținerile

reclamanților.

b. Instanța de apel nu a

aplicat corect dispozițiile Legii nr. 33/1994 în ceea ce privește

prejudiciul constând în folosul de tras. art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994

prevede expres că despăgubirea se compune din valoarea reală a

imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului, în noțiunea de

prejudiciu urmând să fie cuprins inclusiv folosul de tras rezultat din

lipsa de folosință a terenului.

Prescripția dreptului

material la acțiune și neacordarea despăgubirii constând în

folosul de tras, pentru perioada 1991-2002 nu este întemeiată pentru

că invocarea unei asemenea excepții ar face ca efectele să se

producă asupra întregii acțiuni cu care instanța a fost

sesizată.

Chiar dacă în

speță s-ar putea pune problema existenței prescripției

dreptului material la acțiune, aceasta ar fi infirmată de

întreruperea cursului prescripției și de repunerea de drept în

termen. Astfel, așa cum s-a menționat și probat cu actele depuse

la dosarul cauzei, în fapt operează dispozițiile art. 16 lit. a) din

Decretul nr. 167/1958 în sensul că pârâtul expropriator a recunoscut

dreptul de proprietate și pretențiile reclamanților în perioada

1991 - 2002, iar începând cu 2002 cursul prescripției a fost întrerupt

prin promovarea unei acțiuni în contencios administrativ. Pe de altă

parte, așa cum a fost prezentată și dovedită starea de

fapt, reclamanții s-au aflat în situații asimilate cauzelor care

conduc la repunerea in termenul general de prescripție, așa cum

prevăd și dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

Repunerea în termen este

prevăzută și de dispozițiile art. 13 alin. (2) din Legea

18/1991 care își produc efectul și în situațiile prevăzute

de Legea nr. 33/1994, în sensul că repunerea în termen operează ope

legis.

c. Criteriile pe care

instanța de apel le-a găsit justificate în a reduce la jumătate

onorariul avocațial nu sunt în realitate întemeiate și obiective.

Unul dintre aceste criterii se

raportează potrivit art. 274 alin. (3) și la valoarea pricinii. Din

acest punct de vedere, este evident că onorariul convenit prin contractul

de asistență și reprezentare juridică nu este nepotrivit de

mare.

Volumul de muncă

desfășurat de către avocatul ales a fost deosebit de mare având

în vedere cele două cicluri procesuale cât și complexitatea cauzei

și a presupus o documentare riguroasă, redactarea unei serii de acte

procedurale și participarea în faza de expertiză extrajudiciară

și judiciară.

În plus, prin reducerea

onorariului de avocat, instanța de apel a încălcat dispozițiile

Legii nr. 51/1995 și cele ale art. 969 C. civ.

București - Sucursala H. Hațeg critică decizia

pronunțată de instanța de apel pentru următoarele

considerente:

Evaluatorul a luat în calcul cea

mai profitabilă utilizare a proprietății care este fizic

posibilă, justificată legal, fezabilă financiar și care

conduce la cea mai mare valoare a proprietății evaluate, ajungându-se

ca prin metoda comparației prin bonitare oferta să fie de 12 ori mai

mare decât cea care s-ar fi obținut prin comparație directă.

Deși, potrivit art. 26 din

Lege, prețul se stabilește luând ca bază de calcul a

despăgubirii valoarea reală a imobilului, prețul la care se vând

de regulă imobilele de același fel, Curtea de Apel a ignorat în mod

nepermis expertiza care a stat la baza ofertei depusă de expropriator,

substituindu-se Comisiei Guvernamentale stabilită prin act normativ,

singura abilitată a valida un preț evaluat.

In drept sunt indicate prevederile art. 304 pct. 4, 7

și 8 C. pen.

Analizând decizia

pronunțată de instanța de apel în limita criticilor formulate

prin motivele de recurs, înalta Curte reține următoarele:

l.a.b. Recursul promovat de

reclamanți este fondat sub următoarele aspecte:

Prin decizia recurată,

Curtea de Apel a reținut, în ceea ce privește critica

reclamanților vizând neacordarea folosului de tras pentru întreaga

perioadă 1991-2007, că acest petit este unul patrimonial prin care se

urmărește obținerea de despăgubiri pentru lipsa de folosință,

fiind astfel incidente prevederile Decretului 167/1958 privind prescripția

extinctivă. Conform art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din

acest decret, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge

prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani de la

data când se naște dreptul la acțiune.

Ca urmare, a concluzionat

instanța de apel, raportat la data introducerii acțiunii, pentru

perioada 1991-2002, pentru care nu au fost acordate despăgubiri

reprezentând folosul de tras, dreptul material la acțiune al

reclamanților este prescris.

Înalta Curte constată

însă că, prin cererea de apel cu care au învestit instanța de

apel, reclamanții au formulat o serie de critici referitoare la dezlegarea

dată de prima instanță sub aspectul prescrierii dreptului

material la acțiune pentru perioada 1990-2002, de natură să

atragă înlăturarea acestei sancțiuni.

Astfel, reclamanții au

susținut că efectele prescripției sunt înlăturate prin

recunoașterea tacită a dreptului de proprietate al reclamanților,

arătând că, în temeiul art. 16 lit. a) din Decretul 167/1958 privind

prescripția extinctivă, recunoașterea pârâtului atrage

întreruperea cursului prescripției pentru perioada 1990-2001.

Prin motivele de apel,

reclamanții au susținut și repunerea în termenul de

prescripție, în condițiile art. 19 din același act normativ

precum și aplicarea mutatis mutandis a prevederilor art. 13 din Legea

18/1991, care ar avea, de asemenea, drept efect repunerea reclamanților

apelanți în termenul de formulare a pretențiilor privind acordarea

despăgubirilor pentru respectiva perioadă.

Deși sesizată legal cu

aceste critici, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra lor,

limitându-se a arăta că dreptul material la acțiune al

reclamanților este prescris, neanalizând susținerile acestora privind

întreruperea cursului prescripției și repunerea în termenul de

promovare a acțiunii.

Omisiunea instanței de apel

de a analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, de a

arăta care sunt considerentele pentru care cererile apelanților nu ar

fi întemeiate, așa cum prevăd dispozițiile art. 261 alin. (5) C.

pen., echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă

exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs.

Pe de altă parte, dat fiind

principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate

să examineze, omissio medio, acele aspecte care nu au făcut obiectul

controlului exercitat de instanța de apel.

De aceea, în temeiul, în temeiul

art. 304 pct. 7 C. pen. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. pen., Înalta Curte

va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași Curții de Apel.

c. Critica formulată sub

aspectul aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) C. pen., nu este

fondată.

Ceea ce poate fi cenzurat pe

calea controlului de legalitate exercitat în urma recursului declarat, este

modul în care instanța a interpretat și aplicat prevederile art. 274

C. pen.

Sub acest aspect, Înalta Curte

constată că prima instanță a stabilit în mod corect

că, în cauză, a existat, în raport de soluția

pronunțată, o culpă procesuală a pârâtului. Fiind în

culpă procesuală, prin aplicarea prevederilor art. 274 C. pen.,

pârâtul a fost în mod legal obligat la plata cheltuielilor de judecată

efectuate, dovedite și solicitate de reclamanți.

Potrivit art. 274 alin. (3) C.

pen.: „Judecătorii au dreptul să mărească sau să

micșoreze onorariile avocaților (..) ori de câte ori vor constata

motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea

pricinii sau munca îndeplinită de avocat."

Cenzurarea hotărârii

pronunțate din perspectiva modului în care instanța a determinat

cuantumul cheltuielilor de judecată în urma aplicării prevederilor art.

274 alin. (3) C. pen., se rezumă la a verifica aplicarea criteriilor

legale in raport cu care se apreciază cuantumul onorariilor

avocaților și anume valoarea pricinii și munca îndeplinită

de avocat.

Or, în cauză, aceste

criterii au fost avute în vedere de instanță. Verificarea

aprecierilor instanței în aplicarea lor la desfășurarea

litigiului, ar însemna exercitarea unui control judiciar asupra temeiniciei

hotărârii pronunțate și o încălcare a dispozițiilor art.

304 C. pen. conform cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se

poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Nu sunt fondate criticile

recurenților prin care aceștia susțin, sub aspectul

aplicării art. 274 alin. (3) C. pen., că instanța a nesocotit

dispozițiile Legii nr. 51/1995 și ale art. 969 C. civ.

Instanța nu a făcut

decât să stabilească, în raportul procesual civil, cheltuielile de

judecată pe care le datorează partea care a căzut în

pretenții. Prin aplicarea art. 274 alin. (3) C. pen., instanța nu a

intervenit în contractul de asistență juridică, care își

produce efectele între părți, ci doar a apreciat în ce

măsură, onorariul părții care a câștigat procesul

trebuie suportat de partea care a căzut în pretenții, aplicând pentru

aceasta criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. pen.

excepția nulității recursului declarat de pârâta SC H. SA București

- Sucursala H. Hațeg deoarece, prin aplicarea prevederilor art. 306 alin. (3)

C. pen., va constata că o parte din criticile formulate pot fi încadrate

în prevederile art. 304 pct. 9 C. pen. raportat la art. 25-27 din Legea nr. 33/1995.

Prin acest recurs se

susține încălcarea, prin decizia recurată, a prevederilor art. 26

din Legea nr. 33/1994, recurenta fiind nemulțumită de cuantumul

despăgubirilor acordate de instanța de apel, apreciind că

aceasta, prin ignorarea expertizei avută în vedere de expropriator, s-a

subrogat Comisiei Guvernamentale, singura abilitată a valida prețul

în această materie.

Criticile nu sunt fondate.

Competența instanței

de judecată de a stabili cuantumul despăgubirilor acordate în materie

de expropriere, este expres prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea

33/1995, iar modalitatea de calcul al acestora este reglementată prin art.

25-27 din același act normativ.

Astfel, potrivit art. 26 din

Legea 33/1994, despăgubirea acordată expropriatului se compune din

valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului,

iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, instanța trebuie

să țină seama de prețul cu care se vând, în mod

obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială,

la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele

aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite,

luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Totodată, legea dispune

prin art. 27 că instanța are obligația de a compara rezultatul

expertizei cu oferta și cu pretențiile formulate de părți,

despăgubirea acordată de către instanță neputând fi

mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare

decât cea solicitată de expropriat.

Aceste prevederi legale nu au

fost greșit interpretate sau aplicate de instanța de apel.

Așa cum rezultă din

conținutul raportului de expertiză (și pe care pârâta nu l-a

contestat prin formularea de obiecțiuni), comisia de experți tehnici

stabilită de instanță în baza art. 25 din Legea nr. 33/1994, a

avut în vedere analiza pieței imobiliare și, pentru determinarea

despăgubirilor cuvenite reclamanților, a aplicat metoda

comparației care presupune tocmai evaluarea raportului cerere-ofertă

existent pe piața imobiliară.

Această modalitate de

stabilire a cuantumului despăgubirilor satisface exigentele impuse de art.

26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994. Instanța nu are obligația

de a-și fundamenta hotărârea pe raportul de expertiză întocmit

de expropriator, întrucât o astfel de obligație ar lipsi de orice

conținut dispozițiile art. 25 și următoarele din Legea nr. 33/1995.

Pe de altă parte, susținerea că instanța de apel ar fi

ignorat conținutul expertizei care a stat la baza variantei propuse de

expropriator se constituie într-o obiecțiune la adresa raportului de

expertiză, în condițiile în care, potrivit art. 304 C. pen., recursul

poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea

hotărârii supuse controlului judiciar.

Înalta Curte constată

totodată că celelalte susțineri formulate de pârâtă prin

recursul declarat se constituie fie în aprecieri cu caracter general, care nu

pot fi calificate ca fiind critici de nelegalitate în sensul art. 304 C. pen.,

fie în critici referitoare la considerentele sentinței pronunțate de

tribunal, în condițiile în care obiect al căii de atac exercitate nu

poate fi decât decizia adoptată de instanța de apel.

Pe de altă parte, deși

indică în finalul motivelor de recurs formulate prevederile art. 304 pct. 4,

7 și 8 C. pen., Înalta Curte constată că niciuna din criticile

formulate nu pot fi circumscrise acestor motive de casare, respectiv de

modificare a deciziei recurate.

Pe cale de consecință,

pentru considerentele expuse, constatând omisiunea instanței de apel de a

analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, în temeiul art. 304

pct. 7 C. pen. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. pen., Înalta Curte va admite

recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași curți de apel.

În funcție de

dezlegările pe care instanța de apel, în rejudecare, le va da

criticilor formulate de reclamanți și neanalizate prin decizia

recurată, se va dispune completarea probatoriului sub aspeaul

despăgubirilor solicitate de aceștia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamanții J.I., J.O. și M.O.M. împotriva Deciziei nr. 77/ A din 10

aprilie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC H. SA București - Sucursala H. Hațeg împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 11 martie 2010.