ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3450/2010

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată sub nr. 568/87 din 29 ianuarie 2009, reclamantul

Consiliul Local Tătărăștii de Jos a chemat în judecată pârâta SC I.C.,

solicitând să se constate inexistența dreptului de creanță al pârâtei decurgând

din contractul de execuție lucrări nr. AL-C 2111033600060 din 06 aprilie 2004

și actele adiționale la aceste contract și facturile nelizibile parțial, precum

și să se constate executat contractul.

Prin

sentința civilă nr. 51 din 23 martie 2009, Tribunalul Teleorman a respins ca

nefondate excepțiile necompetenței teritoriale a Tribunalului Teleorman și

netimbrării acțiunii ridicate de pârâta SC I.C. SA, și a admis excepția inadmisibilității

acțiunii formulate de reclamant împotriva pârâtei, instanța de fond reținând că

art. 111 C. proc. civ. impune pentru admisibilitatea acțiunii în constatare,

condiția negativă ca partea să nu poată să ceară realizarea dreptului dedus

judecății.

Împotriva

sentinței primei instanțe a formulat apel reclamantul, criticând-o în sensul

că, în mod greșit a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea în constatare, întrucât

nu are deschisă acțiunea în realizare.

Instanța

de apel a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, apelanta -

reclamantă a solicitat să se constate inexistența dreptului de creanță al

pârâtei SC I.C. SA decurgând dintr-un contract de execuție lucrări, urmând să

se constate executat contractul și actele sale adiționale, în susținerea acțiunii,

reclamantul arătând că, prin sentința comercială nr. 191 din 9 iunie 2008

Tribunalul Teleorman a emis ordonanța de plată pentru suma de 414.678,27 lei

plus penalități și dobânzi legale reprezentând debite restante pe care

reclamanta le datorează pârâtei din prezentul litigiu în baza contractului ce

se solicită a se constatat executat în litigiul de față.

Cererea

în anularea acestei sentințe a fost respinsă de Tribunalul Teleorman prin

sentința comercială nr. 366 din 25 septembrie 2008.

Instanța

de apel a considerat că acțiunea cu care a fost învestită instanța este o

acțiune în constatare, supusă regulii prevăzute de art. 111 C. proc. civ., text

ce consacră principiul subsidiarității acțiunii în constatare, fără a face vreo

distincție în funcție de încadrarea ei în categoria celor interogatorii,

provocatorii sau declaratorii, față de acțiunea în realizare, ceea ce

echivalează cu inadmisibilitatea oricărei categorii a acțiunii în constatare,

atâta timp cât partea are deschisă calea acțiunii în realizare, caracterul

subsidiar al acțiunii în constatare manifestându-se în raport cu toate

posibilitățile procedurale pe care partea le are, pentru a-și realiza dreptul

său, instanța conchizând că nu este atributul instanței să indice acțiunile pe

care apelanta le are la dispoziție, aceasta tinzând pe calea prezentei acțiuni

în constatare să determine inaplicabilitatea somației de plată, ceea ce este

inadmisibil.

Instanța

de apel a mai reținut că este cert că nu se poate exercita contestație la

executare în care să se repună în discuție caracterul nedatorat al

prestațiilor, pentru considerentul că a exercitat cererea în anularea somației

de plată, dar nici acest aspect nu este de natură să determine admisibilitatea

acțiunii în constatare.

Pentru

motivele sus-menționate, prin decizia civilă nr. 575 A din 11 noiembrie 2009

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate,

ca fiind dată cu încălcarea

disp. art. 304

pct. 1 si 9 C. proc. civ.,

solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea

cauzei spre rejudecare instanței competente, complet specializat, iar in

subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului

întrucât, soluționarea pricinii, atât în fond cât și în apel, s-a făcut cu

încălcarea de către instanțele învestite în acest sens a competenței

funcționale a secției contencios administrativ și fiscal, instanțele nefiind

alcătuite potrivit dispozițiilor legale in vigoare.

Cu

privire la primul motiv de recurs, reclamantul arată că, contractul încheiat între

părți privește executarea de lucrări de interes public (lucrări de

infrastructura la un drum județean), iar potrivit dispozițiilor art. 2, alin. (2),

lit. c) din Legea nr. 554/2004 sunt asimilate actelor administrative, în sensul

acestei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca

obiect executarea lucrărilor de interes public, astfel încât raportul juridic

dedus judecații își are izvorul într-un contract administrativ, iar competența

soluționării cauzei revine completului specializat pentru cauze de contencios

administrativ și fiscal potrivit art. 35 si art. 36 din Legea nr. 304/2004,

art. 2, alin. (2) si art. 95 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al

instanțelor judecătorești.

Prin

al doilea motiv de recurs reclamantul arată că în mod nelegal instanța de apel

a respins apelul pentru inadmisibilitatea acțiunii, deși acțiunea în constatare

este admisibilă, arătând că procedura somației de plată este una specială care

nu presupune soluționarea fondului pricinii, cerințele admisibilității unei astfel

de acțiuni fiind prevăzute în mod expres de lege, o astfel de hotărâre neavând

autoritate de lucru judecat, iar existenta unei asemenea hotărâri nu poate

împiedica recurentul-reclamant să aibă acces la un proces echitabil care

presupune soluționarea fondului cauzei în temeiul unor probe administrate și

apreciate de o instanță imparțială.

Mai

arată că, cererea în anulare a fost respinsă nu ca nesusținută (cum eronat a

reținut curtea de apel) ci în temeiul excepției decăderii din dreptul de a

contesta creanța în măsura în care la fond nu s-a depus întâmpinare în cauza de

către debitor.

Examinând

decizia în limita criticilor formulate, încadrate în motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 1 și 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat.

Cu

privire la primul motiv de recurs invocat, instanța consideră că acesta nu

poate fi primit pentru următoarele argumente:

Prin

cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat să se constate

inexistența dreptului de creanță al pârâtei SC I.C. SA decurgând dintr-un

contract de execuție lucrări, urmând să se constate executat contractul și

actele sale adiționale, în susținerea acțiunii, reclamantul arătând că, prin

sentința comercială nr. 191 din 9 iunie 2008 Tribunalul Teleorman a emis

ordonanța de plată pentru suma de 414.678,27 lei plus penalități și dobânzi

legale reprezentând debite restante pe care reclamanta le datorează pârâtei din

prezentul litigiu.

Cererea

în anularea acestei sentințe a fost respinsă, ca nefondată, de Tribunalul

Teleorman prin sentința comercială nr. 366 din 25 septembrie 2008, întrucât

debitoarea nu a făcut dovada efectuării sumei datorate creditoarei.

Contractul

nr. AL-C 2111033600060 din 06 aprilie 2004 nu reprezintă un contract de

achiziție publică, ci unul de execuție lucrări, având ca obiect modernizarea

sistemului rutier DC 131 limita jud. Ardeș-Negreni, lucrările fiind executate

în baza autorizației de construire nr. 344 eliberată de Consiliul Județean

Teleorman la 19 noiembrie 2003, la data de 28 iunie 2007 încheindu-se

Procesul-verbal nr. 100 de recepție finală a lucrărilor, recepție acceptată

fără niciun fel de obiecțiuni.

Ca

atare, fiind un contract de execuție lucrări și nu de achiziție publică,

competența materială a revenit instanței civile și nu celei de contencios

administrativ a cărei procedură impune aprecierea calității procesuale a

părților, care se face prin analiza unui raport juridic concret.

Așadar

este evident ca atâta timp cat acestui raport juridic substanțial, de drept

material, nu i s-a recunoscut un caracter de contract administrativ, raportului

juridic de

conflict de drept procesual nu i

se poate recunoaște o atare calificare cu consecințele

specifice care ar

deriva de aici în privința corectei învestirii a instanței de judecată și a

funcționalității acesteia și subsumat respectării

acestui principiu la nivel structural și

organizatoric al unei instanțe

de judecată.

Astfel,

atât prima instanța cât și instanța de apel au procedat in mod corect,

pronunțând hotărâri legale ce urmează a fi mențiune de instanța de control

ierarhic.

Cu

privire la cel de-al doilea motiv de recurs, instanța consideră că nici acesta

nu poate fi primit.

În

ambele materii – cea privind O.G. nr. 5/2001 și O.U.G. nr. 119/2007, doar

creditorului i se permite din punct de vedere procesual să formuleze acțiune pe

calea dreptului comun, nu și debitorului în ipoteza în care i se respinge

irevocabil cererea de emitere a unei somații de plată, respectiv ordonanța de

plată.

P

osibilitatea ca o astfel de acțiune să fie

admisibilă ar însemna

însăși eludarea dispozițiilor imperative ale O.G.

nr. 119/2007, în condițiile în care această acțiune apare ca o acțiune de fond,

de drept comun, interzisă debitorului în procedura ordonanței de plată, o situație

contrară lipsind de ineficacitate finalitatea dispozițiilor avute în vedere de

legiuitor în cuprinsul ordonanței mai sus referite, aceasta însemnând că orice

debitor nemulțumit, împotriva căruia s-a emis o ordonanță de plată titlu

executoriu, să eludeze dispozițiile imperative ale acestui act normativ și să

se adreseze unei instanțe de judecată de drept comun cu o cerere judiciară prin

care să producă apărări de fond împotriva titlului executoriu, situație

prohibită de legiuitor în cuprinsul actului normativ special edictat in aceasta

materie, cu atât mai mult cu cât specificitatea acestor raporturi juridice este

dată de calitatea părților litigante, din care neapărat una trebuie sa

întrunească condițiile subsumate de legiuitor de autoritate publică.

Un

alt argument peremptoriu privind inadmisibilitatea, derivă tocmai din

tangențialitatea dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., conform cărora o acțiune

în constatare nu poate fi primită în ipoteza în care acțiunea în realizare

poate fi formulată de către recurentul-reclamant.

Or,

in situația data, acțiunea in realizare apare ca o acțiune în pretenții

evaluabilă în bani, care să stabilească un drept potrivnic sau obligarea la

plată a pârâtei, în baza unui raport juridic de drept material contractual sau

în materie delictuală, întemeiat pe

răspunderea

civila delictuală, ca efect al comiterii unor delicte au cvasidelicte civile

sau a

unui act sau fapt civil generator de prejudicii.

În

mod corect instanța de apel a reținut că art. 111 C. proc. civ. consacră

principiul subsidiarității acțiunii in constatare, fără a face o distincție în

funcție de încadrarea ei in categoria celor interogatorii, provocatorii sau

declaratorii, față de acțiunea în realizare, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea

oricărei categorii de acțiuni în constatare atâta timp cât partea are deschisă

calea acțiunii în realizare, caracterul subsidiar al acțiunii în

constatare manifestându-se în raport cu toate

posibilitățile procedurale pe care partea le

are, pentru realizarea

dreptului său.

Invocarea

de către recurenta a unei erori a instanțelor inferioare, întrucât nu au

indicat în mod punctual în motivarea hotărârilor care este calea procesuală pe

care reclamantul o are la dispoziție, nu poate fi reținută, față de

considerentul evident că nu este un atribut al instanțelor de judecata să

indice părților, in concreto, opțiunile juridice pe care le au la dispoziție în

vederea valorificării drepturilor

lor

procesuale, acest lucru fiind analizat dincolo de consecința fireasca a acțiunilor

întreprinse de recurentul-reclamant care prin acțiunea in constatare nu

tinde la altceva decât la a determina inaplicabilitatea ordonanței de plată,

ceea ce este evident inadmisibil.

Inexistenta

acțiunii în realizare, ca o condiție negativă, nu vizează situațiile în care

partea a exercitat o acțiune prevăzuta de lege și nu a avut câștig de cauză sau

a

pierdut termenul de exercitare a acesteia,

ci situația expresă în care legea nu i-a pus la

dispoziție o altă

acțiune decât cea prevăzută de art. 111 C. proc. civ.

Pentru

considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Consiliul Local Tătărăștii de Jos

împotriva deciziei civile nr. 575 A din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2010.