ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3450/2010

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 568/87 din 29 ianuarie 2009, reclamantul Consiliul Local Tătărăștii de Jos a chemat în judecată pârâta SC I.C., solicitând să se constate inexistența dreptului de creanță al pârâtei decurgând din contractul de execuție lucrări nr. AL-C 2111033600060 din 06 aprilie 2004 și actele adiționale la aceste contract și facturile nelizibile parțial, precum și să se constate executat contractul. Prin sentința civilă nr. 51 din 23 martie 2009, Tribunalul Teleorman a respins ca nefondate excepțiile necompetenței teritoriale a Tribunalului Teleorman și netimbrării acțiunii ridicate de pârâta SC I.C. SA, și a admis excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamant împotriva pârâtei, instanța de fond reținând că art. 111 C. proc.

civ. impune pentru admisibilitatea acțiunii în constatare, condiția negativă ca partea să nu poată să ceară realizarea dreptului dedus judecății. Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamantul, criticând-o în sensul că, în mod greșit a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea în constatare, întrucât nu are deschisă acțiunea în realizare. Instanța de apel a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, apelanta - reclamantă a solicitat să se constate inexistența dreptului de creanță al pârâtei SC I.C.

SA decurgând dintr-un contract de execuție lucrări, urmând să se constate executat contractul și actele sale adiționale, în susținerea acțiunii, reclamantul arătând că, prin sentința comercială nr. 191 din 9 iunie 2008 Tribunalul Teleorman a emis ordonanța de plată pentru suma de 414.678,27 lei plus penalități și dobânzi legale reprezentând debite restante pe care reclamanta le datorează pârâtei din prezentul litigiu în baza contractului ce se solicită a se constatat executat în litigiul de față. Cererea în anularea acestei sentințe a fost respinsă de Tribunalul Teleorman prin sentința comercială nr. 366 din 25 septembrie 2008. Instanța de apel a considerat că acțiunea cu care a fost învestită instanța este o acțiune în constatare, supusă regulii prevăzute de art. 111 C. proc.

civ., text ce consacră principiul subsidiarității acțiunii în constatare, fără a face vreo distincție în funcție de încadrarea ei în categoria celor interogatorii, provocatorii sau declaratorii, față de acțiunea în realizare, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea oricărei categorii a acțiunii în constatare, atâta timp cât partea are deschisă calea acțiunii în realizare, caracterul subsidiar al acțiunii în constatare manifestându-se în raport cu toate posibilitățile procedurale pe care partea le are, pentru a-și realiza dreptul său, instanța conchizând că nu este atributul instanței să indice acțiunile pe care apelanta le are la dispoziție, aceasta tinzând pe calea prezentei acțiuni în constatare să determine inaplicabilitatea somației de plată, ceea ce este inadmisibil.

Instanța de apel a mai reținut că este cert că nu se poate exercita contestație la executare în care să se repună în discuție caracterul nedatorat al prestațiilor, pentru considerentul că a exercitat cererea în anularea somației de plată, dar nici acest aspect nu este de natură să determine admisibilitatea acțiunii în constatare. Pentru motivele sus-menționate, prin decizia civilă nr. 575 A din 11 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea disp. art. 304 pct. 1 si 9 C. proc.

civ., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, complet specializat, iar in subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului întrucât, soluționarea pricinii, atât în fond cât și în apel, s-a făcut cu încălcarea de către instanțele învestite în acest sens a competenței funcționale a secției contencios administrativ și fiscal, instanțele nefiind alcătuite potrivit dispozițiilor legale in vigoare.

Cu privire la primul motiv de recurs, reclamantul arată că, contractul încheiat între părți privește executarea de lucrări de interes public (lucrări de infrastructura la un drum județean), iar potrivit dispozițiilor art. 2, alin. (2), lit. c) din Legea nr. 554/2004 sunt asimilate actelor administrative, în sensul acestei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect executarea lucrărilor de interes public, astfel încât raportul juridic dedus judecații își are izvorul într-un contract administrativ, iar competența soluționării cauzei revine completului specializat pentru cauze de contencios administrativ și fiscal potrivit art. 35 si art. 36 din Legea nr. 304/2004, art. 2, alin. (2) si art. 95 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Prin al doilea motiv de recurs reclamantul arată că în mod nelegal instanța de apel a respins apelul pentru inadmisibilitatea acțiunii, deși acțiunea în constatare este admisibilă, arătând că procedura somației de plată este una specială care nu presupune soluționarea fondului pricinii, cerințele admisibilității unei astfel de acțiuni fiind prevăzute în mod expres de lege, o astfel de hotărâre neavând autoritate de lucru judecat, iar existenta unei asemenea hotărâri nu poate împiedica recurentul-reclamant să aibă acces la un proces echitabil care presupune soluționarea fondului cauzei în temeiul unor probe administrate și apreciate de o instanță imparțială. Mai arată că, cererea în anulare a fost respinsă nu ca nesusținută (cum eronat a reținut curtea de apel) ci în temeiul excepției decăderii din dreptul de a contesta creanța în măsura în care la fond nu s-a depus întâmpinare în cauza de către debitor.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 și 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat. Cu privire la primul motiv de recurs invocat, instanța consideră că acesta nu poate fi primit pentru următoarele argumente: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat să se constate inexistența dreptului de creanță al pârâtei SC I.C. SA decurgând dintr-un contract de execuție lucrări, urmând să se constate executat contractul și actele sale adiționale, în susținerea acțiunii, reclamantul arătând că, prin sentința comercială nr. 191 din 9 iunie 2008 Tribunalul Teleorman a emis ordonanța de plată pentru suma de 414.678,27 lei plus penalități și dobânzi legale reprezentând debite restante pe care reclamanta le datorează pârâtei din prezentul litigiu.

Cererea în anularea acestei sentințe a fost respinsă, ca nefondată, de Tribunalul Teleorman prin sentința comercială nr. 366 din 25 septembrie 2008, întrucât debitoarea nu a făcut dovada efectuării sumei datorate creditoarei. Contractul nr. AL-C 2111033600060 din 06 aprilie 2004 nu reprezintă un contract de achiziție publică, ci unul de execuție lucrări, având ca obiect modernizarea sistemului rutier DC 131 limita jud. Ardeș-Negreni, lucrările fiind executate în baza autorizației de construire nr. 344 eliberată de Consiliul Județean Teleorman la 19 noiembrie 2003, la data de 28 iunie 2007 încheindu-se Procesul-verbal nr. 100 de recepție finală a lucrărilor, recepție acceptată fără niciun fel de obiecțiuni.

Ca atare, fiind un contract de execuție lucrări și nu de achiziție publică, competența materială a revenit instanței civile și nu celei de contencios administrativ a cărei procedură impune aprecierea calității procesuale a părților, care se face prin analiza unui raport juridic concret. Așadar este evident ca atâta timp cat acestui raport juridic substanțial, de drept material, nu i s-a recunoscut un caracter de contract administrativ, raportului juridic de conflict de drept procesual nu i se poate recunoaște o atare calificare cu consecințele specifice care ar deriva de aici în privința corectei învestirii a instanței de judecată și a funcționalității acesteia și subsumat respectării acestui principiu la nivel structural și organizatoric al unei instanțe de judecată.

Astfel, atât prima instanța cât și instanța de apel au procedat in mod corect, pronunțând hotărâri legale ce urmează a fi mențiune de instanța de control ierarhic. Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, instanța consideră că nici acesta nu poate fi primit. În ambele materii – cea privind O.G. nr. 5/2001 și O.U.G. nr. 119/2007, doar creditorului i se permite din punct de vedere procesual să formuleze acțiune pe calea dreptului comun, nu și debitorului în ipoteza în care i se respinge irevocabil cererea de emitere a unei somații de plată, respectiv ordonanța de plată. P osibilitatea ca o astfel de acțiune să fie admisibilă ar însemna însăși eludarea dispozițiilor imperative ale O.G.

nr. 119/2007, în condițiile în care această acțiune apare ca o acțiune de fond, de drept comun, interzisă debitorului în procedura ordonanței de plată, o situație contrară lipsind de ineficacitate finalitatea dispozițiilor avute în vedere de legiuitor în cuprinsul ordonanței mai sus referite, aceasta însemnând că orice debitor nemulțumit, împotriva căruia s-a emis o ordonanță de plată titlu executoriu, să eludeze dispozițiile imperative ale acestui act normativ și să se adreseze unei instanțe de judecată de drept comun cu o cerere judiciară prin care să producă apărări de fond împotriva titlului executoriu, situație prohibită de legiuitor în cuprinsul actului normativ special edictat in aceasta materie, cu atât mai mult cu cât specificitatea acestor raporturi juridice este dată de calitatea părților litigante, din care neapărat una trebuie sa întrunească condițiile subsumate de legiuitor de autoritate publică.

Un alt argument peremptoriu privind inadmisibilitatea, derivă tocmai din tangențialitatea dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., conform cărora o acțiune în constatare nu poate fi primită în ipoteza în care acțiunea în realizare poate fi formulată de către recurentul-reclamant. Or, in situația data, acțiunea in realizare apare ca o acțiune în pretenții evaluabilă în bani, care să stabilească un drept potrivnic sau obligarea la plată a pârâtei, în baza unui raport juridic de drept material contractual sau în materie delictuală, întemeiat pe răspunderea civila delictuală, ca efect al comiterii unor delicte au cvasidelicte civile sau a unui act sau fapt civil generator de prejudicii. În mod corect instanța de apel a reținut că art. 111 C. proc.

civ. consacră principiul subsidiarității acțiunii in constatare, fără a face o distincție în funcție de încadrarea ei in categoria celor interogatorii, provocatorii sau declaratorii, față de acțiunea în realizare, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea oricărei categorii de acțiuni în constatare atâta timp cât partea are deschisă calea acțiunii în realizare, caracterul subsidiar al acțiunii în constatare manifestându-se în raport cu toate posibilitățile procedurale pe care partea le are, pentru realizarea dreptului său.

Invocarea de către recurenta a unei erori a instanțelor inferioare, întrucât nu au indicat în mod punctual în motivarea hotărârilor care este calea procesuală pe care reclamantul o are la dispoziție, nu poate fi reținută, față de considerentul evident că nu este un atribut al instanțelor de judecata să indice părților, in concreto, opțiunile juridice pe care le au la dispoziție în vederea valorificării drepturilor lor procesuale, acest lucru fiind analizat dincolo de consecința fireasca a acțiunilor întreprinse de recurentul-reclamant care prin acțiunea in constatare nu tinde la altceva decât la a determina inaplicabilitatea ordonanței de plată, ceea ce este evident inadmisibil.

Inexistenta acțiunii în realizare, ca o condiție negativă, nu vizează situațiile în care partea a exercitat o acțiune prevăzuta de lege și nu a avut câștig de cauză sau a pierdut termenul de exercitare a acesteia, ci situația expresă în care legea nu i-a pus la dispoziție o altă acțiune decât cea prevăzută de art. 111 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Consiliul Local Tătărăștii de Jos împotriva deciziei civile nr. 575 A din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2010.