ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2290/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2290/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului
Bihor sub nr. 3165/111 din 8 iulie 2008 reclamanta SC A. SRL a chemat în
judecată pe pârâta R.M.L. solicitând instanței ca prin sentința
ce o va pronunța să o oblige pe aceasta să predea
administratorului toate actele contabile ale societății.
Prin sentința nr. 384/COM din 19
martie 2009 Tribunalul Bihor a fost admisă cererea formulată de
reclamanta SC A. SRL Tulea împotriva pârâtei R.M.L. și în
consecință a fost obligată pârâtă să predea
administratorului reclamantei toate documentele contabile aparținând SC A.
SRL, începând cu data de 15 iunie 2007 până la zi.
Pentru a hotărî astfel,
instanța de fond a reținut că documentele contabile ale SC A.
SRL, de la data înființării societății și până în
prezent, se află la sediul SC V. SA, fiind puse la dispoziția
martorei K.E.E. în vederea întocmiri bilanțurilor contabile și a
celorlalte situații financiare de către pârâtă, singura
persoană care are posibilitatea concretă și efectivă de a
le furniza și reclamantei, neavând nicio relevanță juridică
dacă acționează în nume propriu sau în calitate de
mandatară a SC V. SA.
Împotriva acestei sentințe a
declarat apel pârâta, solicitând modificarea în întregime a acesteia, în sensul
respingerii cererii.
In motivarea apelului său,
pârâta a arătat că a invocat excepția lipsei calității
sale procesuale pasive, actele solicitate de reclamantă fiind gestionate
de SC V. SA Oradea, întreaga contabilitate a acesteia fiind ținută
prin intermediul unui expert contabil angajat de această societate.
Mai învederează faptul că
ea nu are niciun raport juridic cu SC A. SRL, fiind doar administrator al SC V.
SA, la sediul căreia se află documentele, dar nefiind parte în
proces, hotărârea nu-i este opozabilă.
De asemenea, arată că
interesul pentru predarea documentelor a apărut după formarea
dosarului penal nr. 5442/P/2008 în care A.D. este cercetat pentru fals, uz de
fals și înșelăciune, situație în care interesul nu este
legitim, până în prezent contabilitatea SC A. SRL fiind organizată de
SC V. SA, neexistând motive de predare a actelor.
In drept apelul nu a fost motivat.
Prin decizia nr. 76/C din 13
octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios
administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de
apelanta pârâtă R.M.L. împotriva sentinței nr. 384/COM din 19 martie
2009 a Tribunalului Bihor.
A fost respinsă cererea de
renunțare la judecată formulată de SC A. SRL.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța de apel a reținut următoarele:
Motivul de apel privind lipsa
interesului legitim al reclamantei în cauză este neîntemeiat.
Potrivit art. 24 din Actul
constitutiv al societății reclamante, din 15 iunie 2007, aceasta este
administrată și reprezentată de A.D., în calitate de
administrator cu drepturi depline și nelimitate, având obligația
gestionării profitabile a societății pe o perioadă de 4
ani.
Or, față de prevederile art.
73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora administratorii
sunt răspunzători pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care
legea, respectiv actul constitutiv le impun, raportat la prevederile art. 24
din actul constitutiv al reclamantei, care instituie în sarcina
reprezentantului său legal obligația gestionării profitabile a
societății, instanța de apel a apreciat că este justificat
interesul legitim al acesteia în promovarea acțiunii.
Referitor la excepția lipsei
calității procesuale pasive a pârâtei, motivul de apel privind
respingerea greșită a excepției respective este neîntemeiat,
instanța de fond reținând corect că aceasta are această
calitate, raportat la recunoașterea ei, coroborată cu probele
administrate în cauză, că documentele se află la sediul
societății al cărei administrator este, neavând
relevanță juridică dacă societatea respectivă este sau
nu parte în proces.
Față de aceste
considerente, instanța apreciază că toate motivele de apel
invocate sunt neîntemeiate, urmând ca, în baza art. 296 raportat la art. 298 C.
proc. civ., să respingă apelul declarat de pârâtă, ca nefondat.
În ce privește cererea de
renunțare la judecată, formulată de intimata reclamantă
reprezentată prin apelantă sunt de reținut următoarele:
Susținerea apelantei în sensul
că intimata reclamantă este reprezentată legal de ea, în
calitate de administrator, numită prin Hotărârea A.G.A. din 2 iulie
2009, la 4 luni după pronunțarea sentinței apelate, urmează
a fi înlăturată, câtă vreme n-a făcut dovada că
numirea sa în această calitate ar fi fost notată în registrul
comerțului și publicată în Monitorul Oficial al României, în
conformitate cu prevederile art. 45 și art. 15319 din Legea nr. 31/1990,
potrivit cărora societatea nu poate invoca față de terți
numirea în funcția de administrator sau încetarea acestei funcții,
dacă ea n-a fost publicată în conformitate cu legea.
Or, în speță s-a
făcut dovada înregistrării pe rolul instanței a unei
acțiuni în anularea Hotărârii A.G.E.A. din 2 iulie 2009, ce face
obiectul dosarului nr. 4912/111/2009, precum și a unei ordonanțe
președințiale de suspendare a executării hotărârii A.G.E.A.
respective, ce face obiectul dosarului nr. 4908/111/2009, ambele dosare aflate
pe rolul Tribunalului Bihor, situație în care hotărârea A.G.E.A.
menționată nu produce efecte, conform art. 132 alin. (10) din Legea nr.
31/1990, decât din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de
anulare sau de menținere a acesteia.
În consecință,
instanța urmează a respinge cererea de renunțare la
judecată, ca fiind formulată de societatea reclamantă
reprezentată de un administrator numit printr-o hotărâre A.G.E.A.,
care nu-i este opozabilă administratorului care reprezenta legal
societatea la data pronunțării sentinței apelate, câtă
vreme nu există hotărâre judecătorească irevocabilă de
menținere a acestei hotărâri A.G.E.A. publicată în Monitorul Oficial
al României, dată de la care ar produce efecte și ar deveni
opozabilă în condițiile prevăzute de art. 132 alin. (10) din
Legea nr. 31/1990.
Fiind în culpă procesuală,
în baza art. 274 C. proc. civ., apelanta a fost obligată să
plătească intimatei reclamante, suma de 1.000 lei cheltuieli de
judecată, reprezentând onorariu avocațial, justificat cu
împuternicirea avocațială și chitanța depuse la dosar.
Împotriva acestei decizii a formulat
recurs pârâta-recurentă R.M.L., care a adus următoarele critici
deciziei recurate.
Hotărârea instanței de
apel este greșită în ce privește soluționarea cererii de
renunțare la judecată, formulată de reclamanta SC A. SRL,
deoarece prin hotărârea A.G.E.A. a SC A. SRL din 2 iulie 2009 numitul A.D.
a fost revocat din funcția de administrator, în această calitate
fiind numită d-na R.M. și chiar dacă această hotărâre
a fost suspendată prin încheierea nr. 9789/2009 a judecătorului
delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor (încheiere atacată cu
recurs), totuși această hotărâre îi este opozabilă lui A.D.,
în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (1) din Legea nr. 31/1990,
acesta având calitatea de asociat în cadrul SC A. SRL, cu o cotă de
participare de 23,52% din capitalul social.
Instanța de apel a
făcut o confuzie între persoana recurentei pârâte care se numește R.M.L.
și persoana administratorului SC A. SRL care se numește R.M. și
este o altă persoană decât recurenta.
Recurenta susține că
hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea
greșită a dispozițiilor art. 132 alin. (1)0 din Legea nr. 31/1990,
susținând că încetarea efectelor juridice ale hotărârii anulate
se realizează doar la momentul publicării ei în Monitorul Oficial.
În consecință, până
la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești
de anulare a hotărârii A.G.E.A., aceasta continuă să-și
producă efectele, atâta timp cât executarea hotărârii nu a fost
suspendată în temeiul art. 133 din Legea nr. 31/1990.
Instanța de apel a
pronunțat o hotărâre cu greșita aplicare a dispozițiilor art.
246 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că nu putea să dispună în
niciun fel asupra cererii de renunțare la judecată, ci doar să
constate îndeplinirea efectelor ei.
Recurenta mai susține
că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei
calității sale procesuale pasive.
Astfel, reclamanta a mai formulat
împotriva sa o cerere de ordonanță președințială,
cerere ce a fost soluționată prin sentința comercială nr. 664/COM/2008
a Tribunalului Bihor și a făcut obiectul dosarului de executare nr. 10/E/2009
al BEJ P.B.
În cadrul acestui dosar, s-a constatat
că documentele nu se găsesc la domiciliul său din Oradea,
documentele fiind de către SC V. SA la sediul acesteia.
Recurenta susține că nu
este unicul asocial al acestei din urmă societăți, ci doar
mandatara acestei societăți și SC A. SRL.
În acest context, recurenta
susține că în mod greșit a reținut instanța de apel
că nu are importanță calitatea în baza căreia
recurenta-pârâtă deține actele și nici faptul că SC V. SA nu
este parte în proces.
Chiar dacă, s-ar reține
calitatea de mandatar a recurentei-pârâte în raport cu SC V. SA tot societatea SC
V. SA, ca persoană juridică de sine stătătoare, trebuia
citată în cauză.
În mod greșit instanța
de apel nu a reținut și lipsa de interes a cererii formulate de
către reclamantă.
Recurenta arată că împotriva
ei, ca persoană fizică, s-a pornit executare în dosarul nr. 10/E/2009
al BEJ P.B., care viza tot predarea acelorași documente, constatându-se
că executare nu poate fi efectuată întrucât documentele nu se aflau
la domiciliul ei ci la sediul SC V. SA.
Pe fondul cauzei, recurenta
arată că din probele administrate în cauză rezultă că
martora K.E.E. este cea care a ținut contabilitatea reclamantei.
Dacă documentele contabile s-ar
fi aflat în posesia recurentei atunci bilanțul contabil nu ar fi putut fi întocmit
de către aceasta, fapt cunoscut și de A.D.
Analizând decizia recurată,
prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte, constată că
recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
1.Prima critică nu poate fi
reținută.
Astfel, chiar după cum
recurenta-pârâtă a recunoscut, nu există identitate între persoana sa
și persoana numitei R.M., despre care recurenta pretinde că are, în
prezent, calitatea de administrator al SC A. SRL, și care a semnat cererea
de renunțare la judecată.
Recurentei reclamante, neavând nicio
calitate în cadrul SC A. SRL, nu îi este opozabilă hotărârea A.G.E.A.
din 2 iulie 2009, astfel că nu poate pretinde ca această
hotărâre îi este opozabilă, atâta timp cât nu au fost îndeplinite
formalitățile prevăzute de art. 15319 din Legea nr. 31/1990.
Prin urmare, ea nu poate pretinde
că reprezentantul legal al SC A. SRL este numita R.M. și nu A.D.,
instanța de apel reținând în mod temeinic și legal că
pentru terți, cum este și recurenta, administrator al SC A. SRL este A.D.
și nu R.M., prin urmare aceasta neavând calitatea de a semna cererea de
renunțare la judecată.
De altfel, dacă SC A. SRL, s-ar
fi simțit vătămată în urma pronunțării acestei
soluții ar fi trebuit ca ea să formuleze cerere de recurs, sub
aspectele deja evidențiate.
Este adevărat că s-a
făcut o confuzie între persoana recurentei-pârâte, care se numește R.M.L.
și persoana numitei R.M., despre care recurenta pretinde că ar fi
administratorul în funcție al SC A. SRL, însă acest lucru nu
schimbă cu nimic starea de fapt, tocmai pentru motivele arătate mai
sus, față de terți, cum este cazul recurentei-reclamante și
a SC V. SA, hotărârea A.G.E.A. a SC A. SRL din 2 iulie 2009,
neproducându-și efectele, atâta timp cât nu s-au îndeplinit
formalitățile prevăzute de art. 15319 din Legea nr. 31/1990.
Deși aparent este
adevărat că dispozițiile art. 132 alin. (1)0 din Legea nr. 31/1990
au fost aplicate greșit de către instanța de apel, în realitate
această situație nu privește pe recurenta pârâtă, care este
un terț față de SC A. SRL, hotărârea A.G.E.A. a acestei
societăți, din 2 iulie 2009, fiind, eventual, opozabilă
asociaților acestei societăți, însă acest lucru nu a fost
invocat de către aceștia, astfel încât nici această critică
nu poate fi reținută.
Instanța de apel nu a
făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 246 alin. (2)
C. proc. civ., deoarece, instanța de apel era îndreptățită
să verifice dacă voința socială a SC A. SRL a fost
exprimată în mod legal, adică de persoana fizică
îndreptățită să o reprezinte, or, așa cum s-a mai
arătat deja, nefiind îndeplinește formalitățile cerute de art.
15319 din Legea nr. 31/1990, din care să rezulte că R.M. ar fi noul
administrator al acestei societăți, reprezentantul legal al
societății rămâne A.D., prin urmare, cererea de renunțare
la judecată nu a fost semnată de persoana care reprezintă în mod
legal SC A. SRL.
Nici cea de a cincea critică
nu poate fi reținută.
Deși în mod formal recurenta
pârâtă are dreptate atunci când susține că trebuia citată
în calitate de pârâtă, SC V. SA, dovedindu-se că actele solicitate se
află la sediul acestei societăți, totuși, recurenta
pârâtă a fost chemată în judecată nu în calitate de simplă
persoană fizică ci tocmai în calitatea sa de reprezentantă a SC
V. SA în relațiile cu SC A. SRL, calitate recunoscută ce
însăși recurenta pârâtă.
Obligarea persoanei juridice SC V.
SA la predarea documentelor nu s-ar fi putut face în mod abstract, ci tot prin
persoana reprezentantului său legal în relația cu reclamanta, astfel
încât ar fi excesiv de formal dacă s-ar admite recursul pentru aceste
aspecte, atâta timp cât tot recurenta pârâtă, în calitatea ei de
reprezentantă legală a SC V. SA în relația cu reclamanta, ar fi
trebuit să execute această obligație.
Tot pentru aceleași
considerente nu poate fi reținută excepția lipsei de interes a
cererii formulate de către reclamantă, între interes și
calitatea procesuală pasivă existând o strânsă
legătură.
Chiar dacă împotriva recurentei
pârâte s-a pornit o executare silită individuală, care nu s-a putut
finaliza din cauza faptului că s-a constatat că respectivele
documente nu se află la domiciliul pârâtei, ci la sediul SC V. SA,
există un interes al reclamantei în a obliga pe aceeași pârâtă
la predarea respectivelor documente, dar în calitate de reprezentantă
legală a SC V. SA în relația cu reclamanta și nu în calitate de
simplă persoană fizică.
Criticile cu privire la starea de
fapt rezultată din greșita interpretare a probelor administrate în
cauză nu poate fi analizată în calea de atac, extraordinară, a
recursului, deoarece pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. au fost
abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
Având în vedere cele de mai sus, în
baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta
R.M.L. împotriva deciziei nr. 76/C-A din 13 octombrie 2009 a Curții de
Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și
fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședința
publică, astăzi 17 iunie 2010.