- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția a II-a civilă
- Data
- 17 iunie 2010
Decizia nr. 2290/2010 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 384/2009 a Tribunalului Bihor
Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. 3165/111 din 8 iulie 2008 reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta R.M.L. solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să o oblige pe aceasta să predea administratorului toate actele contabile ale societății. Prin sentința nr. 384/COM din 19 martie 2009 Tribunalul Bihor a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC A. SRL Tulea împotriva pârâtei R.M.L. și în consecință a fost obligată pârâtă să predea administratorului reclamantei toate documentele contabile aparținând SC A. SRL, începând cu data de 15 iunie 2007 până la zi. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că documentele contabile ale SC A. SRL, de la data înființării societății și până în prezent, se află la sediul SC V. SA, fiind puse la dispoziția martorei K.E.E.
în vederea întocmiri bilanțurilor contabile și a celorlalte situații financiare de către pârâtă, singura persoană care are posibilitatea concretă și efectivă de a le furniza și reclamantei, neavând nicio relevanță juridică dacă acționează în nume propriu sau în calitate de mandatară a SC V. SA. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, solicitând modificarea în întregime a acesteia, în sensul respingerii cererii. In motivarea apelului său, pârâta a arătat că a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, actele solicitate de reclamantă fiind gestionate de SC V. SA Oradea, întreaga contabilitate a acesteia fiind ținută prin intermediul unui expert contabil angajat de această societate.
Mai învederează faptul că ea nu are niciun raport juridic cu SC A. SRL, fiind doar administrator al SC V. SA, la sediul căreia se află documentele, dar nefiind parte în proces, hotărârea nu-i este opozabilă. De asemenea, arată că interesul pentru predarea documentelor a apărut după formarea dosarului penal nr. 5442/P/2008 în care A.D. este cercetat pentru fals, uz de fals și înșelăciune, situație în care interesul nu este legitim, până în prezent contabilitatea SC A. SRL fiind organizată de SC V. SA, neexistând motive de predare a actelor. In drept apelul nu a fost motivat. Prin decizia nr. 76/C din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă R.M.L.
împotriva sentinței nr. 384/COM din 19 martie 2009 a Tribunalului Bihor. A fost respinsă cererea de renunțare la judecată formulată de SC A. SRL. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Motivul de apel privind lipsa interesului legitim al reclamantei în cauză este neîntemeiat. Potrivit art. 24 din Actul constitutiv al societății reclamante, din 15 iunie 2007, aceasta este administrată și reprezentată de A.D., în calitate de administrator cu drepturi depline și nelimitate, având obligația gestionării profitabile a societății pe o perioadă de 4 ani.
Or, față de prevederile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora administratorii sunt răspunzători pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, respectiv actul constitutiv le impun, raportat la prevederile art. 24 din actul constitutiv al reclamantei, care instituie în sarcina reprezentantului său legal obligația gestionării profitabile a societății, instanța de apel a apreciat că este justificat interesul legitim al acesteia în promovarea acțiunii. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, motivul de apel privind respingerea greșită a excepției respective este neîntemeiat, instanța de fond reținând corect că aceasta are această calitate, raportat la recunoașterea ei, coroborată cu probele administrate în cauză, că documentele se află la sediul societății al cărei administrator este, neavând relevanță juridică dacă societatea respectivă este sau nu parte în proces.
Față de aceste considerente, instanța apreciază că toate motivele de apel invocate sunt neîntemeiate, urmând ca, în baza art. 296 raportat la art. 298 C. proc. civ., să respingă apelul declarat de pârâtă, ca nefondat. În ce privește cererea de renunțare la judecată, formulată de intimata reclamantă reprezentată prin apelantă sunt de reținut următoarele: Susținerea apelantei în sensul că intimata reclamantă este reprezentată legal de ea, în calitate de administrator, numită prin Hotărârea A.G.A.
din 2 iulie 2009, la 4 luni după pronunțarea sentinței apelate, urmează a fi înlăturată, câtă vreme n-a făcut dovada că numirea sa în această calitate ar fi fost notată în registrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial al României, în conformitate cu prevederile art. 45 și art. 15319 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora societatea nu poate invoca față de terți numirea în funcția de administrator sau încetarea acestei funcții, dacă ea n-a fost publicată în conformitate cu legea. Or, în speță s-a făcut dovada înregistrării pe rolul instanței a unei acțiuni în anularea Hotărârii A.G.E.A. din 2 iulie 2009, ce face obiectul dosarului nr. 4912/111/2009, precum și a unei ordonanțe președințiale de suspendare a executării hotărârii A.G.E.A.
respective, ce face obiectul dosarului nr. 4908/111/2009, ambele dosare aflate pe rolul Tribunalului Bihor, situație în care hotărârea A.G.E.A. menționată nu produce efecte, conform art. 132 alin. (10) din Legea nr. 31/1990, decât din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare sau de menținere a acesteia. În consecință, instanța urmează a respinge cererea de renunțare la judecată, ca fiind formulată de societatea reclamantă reprezentată de un administrator numit printr-o hotărâre A.G.E.A., care nu-i este opozabilă administratorului care reprezenta legal societatea la data pronunțării sentinței apelate, câtă vreme nu există hotărâre judecătorească irevocabilă de menținere a acestei hotărâri A.G.E.A.
publicată în Monitorul Oficial al României, dată de la care ar produce efecte și ar deveni opozabilă în condițiile prevăzute de art. 132 alin. (10) din Legea nr. 31/1990. Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ., apelanta a fost obligată să plătească intimatei reclamante, suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, justificat cu împuternicirea avocațială și chitanța depuse la dosar. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta-recurentă R.M.L., care a adus următoarele critici deciziei recurate.
Hotărârea instanței de apel este greșită în ce privește soluționarea cererii de renunțare la judecată, formulată de reclamanta SC A. SRL, deoarece prin hotărârea A.G.E.A. a SC A. SRL din 2 iulie 2009 numitul A.D. a fost revocat din funcția de administrator, în această calitate fiind numită d-na R.M. și chiar dacă această hotărâre a fost suspendată prin încheierea nr. 9789/2009 a judecătorului delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor (încheiere atacată cu recurs), totuși această hotărâre îi este opozabilă lui A.D., în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acesta având calitatea de asociat în cadrul SC A. SRL, cu o cotă de participare de 23,52% din capitalul social.
Instanța de apel a făcut o confuzie între persoana recurentei pârâte care se numește R.M.L. și persoana administratorului SC A. SRL care se numește R.M. și este o altă persoană decât recurenta.
Recurenta susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 alin. (1)0 din Legea nr. 31/1990, susținând că încetarea efectelor juridice ale hotărârii anulate se realizează doar la momentul publicării ei în Monitorul Oficial. În consecință, până la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de anulare a hotărârii A.G.E.A., aceasta continuă să-și producă efectele, atâta timp cât executarea hotărârii nu a fost suspendată în temeiul art. 133 din Legea nr. 31/1990.
Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 246 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că nu putea să dispună în niciun fel asupra cererii de renunțare la judecată, ci doar să constate îndeplinirea efectelor ei.
Recurenta mai susține că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Astfel, reclamanta a mai formulat împotriva sa o cerere de ordonanță președințială, cerere ce a fost soluționată prin sentința comercială nr. 664/COM/2008 a Tribunalului Bihor și a făcut obiectul dosarului de executare nr. 10/E/2009 al BEJ P.B. În cadrul acestui dosar, s-a constatat că documentele nu se găsesc la domiciliul său din Oradea, documentele fiind de către SC V. SA la sediul acesteia. Recurenta susține că nu este unicul asocial al acestei din urmă societăți, ci doar mandatara acestei societăți și SC A. SRL. În acest context, recurenta susține că în mod greșit a reținut instanța de apel că nu are importanță calitatea în baza căreia recurenta-pârâtă deține actele și nici faptul că SC V. SA nu este parte în proces. Chiar dacă, s-ar reține calitatea de mandatar a recurentei-pârâte în raport cu SC V. SA tot societatea SC V. SA, ca persoană juridică de sine stătătoare, trebuia citată în cauză.
În mod greșit instanța de apel nu a reținut și lipsa de interes a cererii formulate de către reclamantă. Recurenta arată că împotriva ei, ca persoană fizică, s-a pornit executare în dosarul nr. 10/E/2009 al BEJ P.B., care viza tot predarea acelorași documente, constatându-se că executare nu poate fi efectuată întrucât documentele nu se aflau la domiciliul ei ci la sediul SC V. SA.
Pe fondul cauzei, recurenta arată că din probele administrate în cauză rezultă că martora K.E.E. este cea care a ținut contabilitatea reclamantei. Dacă documentele contabile s-ar fi aflat în posesia recurentei atunci bilanțul contabil nu ar fi putut fi întocmit de către aceasta, fapt cunoscut și de A.D. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează. 1.Prima critică nu poate fi reținută. Astfel, chiar după cum recurenta-pârâtă a recunoscut, nu există identitate între persoana sa și persoana numitei R.M., despre care recurenta pretinde că are, în prezent, calitatea de administrator al SC A. SRL, și care a semnat cererea de renunțare la judecată. Recurentei reclamante, neavând nicio calitate în cadrul SC A. SRL, nu îi este opozabilă hotărârea A.G.E.A. din 2 iulie 2009, astfel că nu poate pretinde ca această hotărâre îi este opozabilă, atâta timp cât nu au fost îndeplinite formalitățile prevăzute de art. 15319 din Legea nr. 31/1990. Prin urmare, ea nu poate pretinde că reprezentantul legal al SC A. SRL este numita R.M. și nu A.D., instanța de apel reținând în mod temeinic și legal că pentru terți, cum este și recurenta, administrator al SC A. SRL este A.D. și nu R.M., prin urmare aceasta neavând calitatea de a semna cererea de renunțare la judecată. De altfel, dacă SC A. SRL, s-ar fi simțit vătămată în urma pronunțării acestei soluții ar fi trebuit ca ea să formuleze cerere de recurs, sub aspectele deja evidențiate. 2. Este adevărat că s-a făcut o confuzie între persoana recurentei-pârâte, care se numește R.M.L. și persoana numitei R.M., despre care recurenta pretinde că ar fi administratorul în funcție al SC A. SRL, însă acest lucru nu schimbă cu nimic starea de fapt, tocmai pentru motivele arătate mai sus, față de terți, cum este cazul recurentei-reclamante și a SC V. SA, hotărârea A.G.E.A. a SC A. SRL din 2 iulie 2009, neproducându-și efectele, atâta timp cât nu s-au îndeplinit formalitățile prevăzute de art. 15319 din Legea nr. 31/1990. 3. Deși aparent este adevărat că dispozițiile art. 132 alin. (1)0 din Legea nr. 31/1990 au fost aplicate greșit de către instanța de apel, în realitate această situație nu privește pe recurenta pârâtă, care este un terț față de SC A. SRL, hotărârea A.G.E.A. a acestei societăți, din 2 iulie 2009, fiind, eventual, opozabilă asociaților acestei societăți, însă acest lucru nu a fost invocat de către aceștia, astfel încât nici această critică nu poate fi reținută. 4. Instanța de apel nu a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 246 alin. (2) C. proc. civ., deoarece, instanța de apel era îndreptățită să verifice dacă voința socială a SC A. SRL a fost exprimată în mod legal, adică de persoana fizică îndreptățită să o reprezinte, or, așa cum s-a mai arătat deja, nefiind îndeplinește formalitățile cerute de art. 15319 din Legea nr. 31/1990, din care să rezulte că R.M. ar fi noul administrator al acestei societăți, reprezentantul legal al societății rămâne A.D., prin urmare, cererea de renunțare la judecată nu a fost semnată de persoana care reprezintă în mod legal SC A. SRL. 5. Nici cea de a cincea critică nu poate fi reținută. Deși în mod formal recurenta pârâtă are dreptate atunci când susține că trebuia citată în calitate de pârâtă, SC V. SA, dovedindu-se că actele solicitate se află la sediul acestei societăți, totuși, recurenta pârâtă a fost chemată în judecată nu în calitate de simplă persoană fizică ci tocmai în calitatea sa de reprezentantă a SC V. SA în relațiile cu SC A. SRL, calitate recunoscută ce însăși recurenta pârâtă. Obligarea persoanei juridice SC V. SA la predarea documentelor nu s-ar fi putut face în mod abstract, ci tot prin persoana reprezentantului său legal în relația cu reclamanta, astfel încât ar fi excesiv de formal dacă s-ar admite recursul pentru aceste aspecte, atâta timp cât tot recurenta pârâtă, în calitatea ei de reprezentantă legală a SC V. SA în relația cu reclamanta, ar fi trebuit să execute această obligație. 6. Tot pentru aceleași considerente nu poate fi reținută excepția lipsei de interes a cererii formulate de către reclamantă, între interes și calitatea procesuală pasivă existând o strânsă legătură. Chiar dacă împotriva recurentei pârâte s-a pornit o executare silită individuală, care nu s-a putut finaliza din cauza faptului că s-a constatat că respectivele documente nu se află la domiciliul pârâtei, ci la sediul SC V. SA, există un interes al reclamantei în a obliga pe aceeași pârâtă la predarea respectivelor documente, dar în calitate de reprezentantă legală a SC V. SA în relația cu reclamanta și nu în calitate de simplă persoană fizică. 7. Criticile cu privire la starea de fapt rezultată din greșita interpretare a probelor administrate în cauză nu poate fi analizată în calea de atac, extraordinară, a recursului, deoarece pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Respinge recursul declarat de pârâta R.M.L. împotriva deciziei nr. 76/C-A din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 17 iunie 2010.