ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2482/2009

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 884 din 2 iulie 2008,

Tribunalul Vâlcea, secția comercială, de contencios administrativ fiscal, a

admis în parte cererea principală formulată de reclamanta C.C. Călimănești,

Societate Cooperatistă, așa cum a fost modificată, și a admis în parte cererea

reconvențională formulată de către pârâta SC T. SRL Călimănești.

A obligat pârâta la plata sumei de

11.001,71 lei cu titlu de chirie către reclamantă, la plata sumei de 13.415,32

lei cu titlu de penalități de întârziere și în continuare până la achitarea

debitului, și la plata sumei de 3.360 lei cu titlu de daune contractuale

A respins cererea privind

reactualizarea chiriei și pe cea privind evacuarea pârâtei, ca fiind rămase

fără obiect.

A obligat-o pe reclamantă la plata

sumei de 191.573,77 lei cu titlu de despăgubiri către pârâtă.

A respins cererea pârâtei privind

instituirea dreptului de retenție și a compensat cheltuielile de judecată în

limita sumei de 7.117 lei.

A obligat-o pe reclamantă la plata

sumei de 834,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.

Reclamanta a învestit instanța cu o

cerere în evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea reclamantei, C.C. Jiblea,

în suprafață de 197 mp, și teren în suprafață de 800 mp, precum și obligarea ei

la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 21 februarie 2007 reclamanta a

modificat cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat obligarea

pârâtei și la plata sumei de 10.207,24 lei cu titlu de chirie neachitată,

reactualizată de la data scadenței la zi, obligarea pârâtei la plata daunelor

prevăzute de art. 13 alin. (2) din contractul de închiriere, respectiv, dublul

chiriei negociate - în sumă de 3.360 lei, penalități de întârziere în sumă de

10.294,98 lei pe perioada 06 noiembrie 2005 – 29 ianuarie 2007 și în

continuarea până la zi, și cheltuieli de judecată.

La data de 20 martie 2007 pârâta a

formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei la plata

contravalorii lucrărilor de amenajare a spațiului și instituirea în favoarea sa

a unui drept de retenție asupra imobilului până la data achitării sumei de

către reclamantă.

În motivarea sentinței, prima instanță a

reținut că expertiza contabilă efectuată în cauză a calculat chirie restantă în

sarcina pârâtei care, potrivit art. 12 și art. 13 alin. (2) din contractul de

închiriere nr. 48 din 3 august 2005, are obligația de a plăti și penalități și

despăgubiri. Tocmai pentru faptul că trebuie să plătească penalități de

întârziere, pârâta nu poate fi obligată să plătească chiria restantă la

valoarea ei reactualizată.

Întrucât pârâta a părăsit imobilul la

data de 17 aprilie 2008, iar reclamanta l-a reluat în posesie, cererea de

evacuare a rămas fără obiect.

În privința cererii reconvenționale, s-a

apreciat că este întemeiată plata despăgubirilor pe temeiul îmbogățirii fără

justă cauză, reținându-se valoarea stabilită prin expertiză. Același temei al

îmbogățirii fără justă cauză a stat și la baza respingerii susținerilor

reclamantei potrivit cărora pârâta nu a avut acordul reclamantei pentru a

realiza lucrările a căror valoare o pretinde.

Întrucât imobilul a ieșit din posesia

pârâtei, cererea acesteia de instituire a unui drept de retenție nu mai poate

fi primită.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.,

cheltuielile de judecată efectuate de părți au fost compensate.

Apelul declarat de reclamanta C.C. Călimănești

împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 115 din 25 noiembrie 2008 de

Curtea de Apel Pitești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

care a schimbat sentința, în sensul că a respins cererea reconvențională ca

nefondată, cu 1582,30 lei cheltuieli de judecată la fond, înlăturând

compensarea.

Celelalte dispoziții ale sentinței au

fost menținute, iar pârâta a fost obligată la 2540 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut faptul că pârâta nu a indicat perioada de timp concretă în care

a edificat construcțiile, a realizat lucrările, însă a depus la dosar dovezi

privind cheltuielile inițiale făcute în scopul sus arătat (facturi și chitanțe

fiscale – f. 295-352), expertul evaluator constatând realizarea unor imobile, unor

lucrări în anul 2000 și, respectiv, anul 2003 (f. 185-192).

Se constată că în toate cele trei

contracte de închiriere care au vizat spațiul comercial in discuție și care

s-au derulat între părți (nr. 45/1997, nr. 40/2003 și nr. 48/2005) ca și în cel

care a avut ca obiect Bufetul Sălătrucel, s-a prevăzut obligația pârâtei de a

solicita un acord scris pentru orice intervenție asupra imobilelor închiriate,

inclusiv chiar asupra instalației electrice.

Instanța a apreciat că înscrisurile

depuse la dosar de pârâtă, înscrisuri ce au constat adrese prin care a adus la

cunoștință demararea unor lucrări de finalizare a imobilului și respectiv prin

care a solicitat avizul pentru realizarea unui gard împrejmuitor, chiar dacă

conțin mențiunile olografe ale unor persoane, nu au valoare de „acord scris” în

înțelesul contractelor de închiriere intervenite între părți, nefiind cerut un

astfel de acord și, respectiv, nefiind dat de locatorul-proprietar .

Contractele de închiriere au fost

încheiate de către pârâtă cu C.C. Călimănești în calitate de proprietar al

spațiului dat în chirie – calitate anume înserată în contract, astfel că

acordul trebuia cerut de la această societate, iar nu de la F. Faptul că în contract

s-a prevăzut că recepția unor eventuale îmbunătățiri realizate de chiriaș se va

face de organele de specialitate ale F. nu schimbă cu nimic calitatea de

proprietar a C.C. și obligația pârâtei de a solicita acordul scris de la

aceasta din urmă.

S-a considerat că, în condițiile în care

pârâta a acționat împotriva legii care guverna raportul cu reclamanta [contractele

de închiriere, care, potrivit art. 969 alin. (1) C. civ., constituie legea

părților], pârâta nu are legitimitate să solicite de la reclamantă cheltuielile

făcute, iar reclamanta nu poate fi impusă la plata acestora.

Instanța a remarcat că îmbogățirea fără o

cauză justă presupune ca mărirea patrimoniului unei persoane în dauna

patrimoniului alteia să se realizeze în mod licit, neavând caracter licit

efectuarea unor lucrări/edificarea unei construcții fără consimțământul celui

al cărui patrimoniu se mărește astfel, în condițiile în care acesta a

condiționat lucrările/construcțiile de avizul său prealabil și neechivoc, ca de

altfel, nici edificarea unor construcții fără autorizație de construcție. S-a

apreciat că astfel de fapte, doar în aparență măresc patrimoniul persoanei de

la care se cere contravaloarea, căci în realitate, fiind nelegale și împotriva

voinței sale, nu îi profită și chiar o expun unor consecințe dăunătoare

(demolarea construcțiilor).

Pe de altă parte, lucrările de

îmbunătățire care exced sferei prohibite prin contracte și potrivit art. 1421

alin. (2) C. civ., sunt în sarcina locatarului și spre folosul acestuia,

potrivit art. 1429 pct. 1 C. civ.

Pe de altă parte, din facturile depuse la

dosar, Curtea constată că, pentru lucrările efectuate și construcțiile

edificate, pârâta a achiziționat materialele în perioada 28 aprilie 1999 - 4

decembrie 2002.

Pârâta a susținut în cererea

reconvențională faptul că lucrările au fost efectuate în baza „acordului scris”

din anul 1999, fără a detalia când anume au fost executate în concret. În plus,

se constată că lucrările și construcțiile realizate de pârâtă depășesc

lucrările invocate în cererea adresată către F. în anul 1999.

Precizarea datelor la care a realizat

lucrările/construcțiile prezenta importanță sub aspectul incidenței

prescripției extinctive, având în vedere că o acțiune de restituire bazată pe

îmbogățirea fără justă cauză este prescriptibilă în termenul general de 3 ani

care începe să curgă de la data la care pârâta a cunoscut faptul că lucrările

sale măresc patrimoniul reclamantei în dauna propriului său patrimoniu, termen

care - având în vedere dispozițiile contractuale - coincide cu cel al

realizării lucrărilor/edificării construcțiilor.

În fine, instanța apelului a constatat că

nici dacă ar fi întrunite condițiile care să îi permită pârâtei să invoce

îmbogățirea fără justă cauză, cererea sa nu este total îndreptățită, în

condițiile în care pârâta a inclus în cererea sa reconvențională lucrări și bunuri

pentru care reclamanta a despăgubit-o deja fie prin plata lor, fie prin

compensarea valorii acestora cu chiria (f. 80-84).

Împotriva deciziei a declarat recurs

pârâta SC T. SRL, care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susține următoarele:

mod greșit că nu sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză.

Recurenta consideră că sunt îndeplinite

cele trei condiții pentru a se putea reține îmbogățirea fără justă cauză,

respectiv: mărirea patrimoniului C.C. Călimănești cu îmbunătățirile efectuate

la imobilul ce a făcut obiectul convenției părților, micșorarea patrimoniului

său cu contravaloarea acestor îmbunătățiri care au fost unele necesare aducerii

spațiului la condiții normale de funcționare, existența acordului tacit cât și

expres al proprietarului spațiului cu privire la reparațiile și îmbunătățirile

efectuate.

fără o justă cauză, fiind vorba de patrimoniul celui ce s-a îmbogățit și nu de

cel al căruia s-a micșorat.

pe îmbogățirea fără justă cauză și nu pe prevederile art. 969 C. civ.

îmbunătățirile efectuate, instanța omițând să cerceteze toate actele depuse la

dosar, respectiv procesul verbal încheiat la 29 august 2002 prin care intimata

recunoaște îmbunătățirile aduse la spațiul închiriat.

lucrări capitale, necesare pentru desfășurarea oricărei activități în incinta

spațiului.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Se impune a remarca că, instanța de

recurs nu se va apleca asupra motivelor ce țin să readucă în discuție

stabilirea situației de fapt ori reaprecierea probelor administrate în cauză

ceea ce reprezintă atributul exclusiv al instanțelor anterioare, urmând a se

limita strict la motivele de nelegalitate, în considerarea prevederilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. (punctele 3, 4, 5 ale recursului).

Cu

referire strictă la criticile de nelegalitate, Înalta Curte constată că

instanța de apel a reținut în mod corect inaplicabilitatea în cauză a

instituției îmbogățirii fără justă cauză.

Îmbogățirea fără justă

cauză, ca izvor de obligații, reprezintă un fapt juridic licit, care are ca

efect mărirea patrimoniului unei persoane, ca o consecință a diminuării

patrimoniului alteia, fără ca pentru această operațiune să existe o

justã cauză. Din acest fapt se naște obligația pentru cel care și-a

mărit patrimoniul de a-l despăgubi pe cel care și-a diminuat patrimoniul, în

limitele acestei diminuări.

Numai că, acțiunea

întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză poate fi uzitată doar în absența

oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care și-a micșorat

patrimoniul a pierderii suferite, având un caracter subsidiar.

În cauza dedusă judecății,

deși pârâta-reclamantă a susținut îndeplinirea condițiilor îmbogățirii fără

just temei, condiții care de altfel nu sunt întrunite, se constată că în

cuprinsul cererii reconvenționale motivarea se rezumă doar la clauzele

contractului, clauze prin prisma cărora s-a și analizat cererea sa,

considerându-se pe bună dreptate că cererea este nefondată.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

Având în vedere prevederile art. 274 C.

proc. civ. urmează ca recurenta – pârâtă să plătească intimatei – reclamante

suma de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, cheltuieli

constând în onorariu de avocat conform chitanței nr. 12 din 23 iunie 2009

aflată la dosar.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta SC T. SRL CĂLIMĂNEȘTI împotriva deciziei nr. 115/A-C din 25 noiembrie

2008 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ

fiscal.

Obligă recurenta-pârâtă să plătească

intimatei-reclamante suma de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

octombrie 2009.