ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 643/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta B.T.R., aflată în faliment, prin lichidator judiciar F.G.D.S.B., a chemat în judecată pârâta A.N.A.F., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună: - anularea în tot a deciziei nr. 180 din 28 decembrie 2007 emisă de către A.N.A.F. – D.G.A.M.C.; - obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației împotriva deciziei D.G.A.M.C. nr. 61/90/1/2003/902749. Prin sentința civilă nr. 433 din 4 februarie 2009 Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantei, a anulat decizia nr. 180 din 28 decembrie 2007 precum și decizia nr. 61/90/1/2003/902749.

Împotriva acestei hotărâri pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susținând că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut deoarece prin acțiunea formulată intimata-reclamantă a solicitat anularea deciziei nr. 180 din 28 decembrie 2007 emisă de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. și obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației împotriva deciziei D.G.A.M.C. nr. 61/90/1/2003/902749.

Recurenta mai susține că, prin acțiune, nu s-a solicitat și anularea Deciziei nr. 61/90/1/2003/902749 ci obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative având în vedere că prin Decizia nr. 180 din 28 decembrie 2007 s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală fără a se pronunța o soluție pe fondul cauzei în sensul admiterii sau respingerii contestației administrative. Recurenta mai critică hotărârea instanței de fond invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. susținând că instanța de fond, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat înțelesul acestuia, iar hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii.

Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată, din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, instanța de fond pronunțând hotărârea atacată cu încălcarea competenței altei instanțe, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În vederea stabilirii competenței materiale în soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că se impune analizarea obiectului acțiunii. Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului reclamanta a solicitat numai anularea deciziei nr. 180 din 28 decembrie 2007 și reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației împotriva deciziei nr. 61/90/1/2003/902749.

Or, prin decizia nr. 180 s-a dispus suspendarea soluționării cauzei pentru suma de 109.735 RON reprezentând penalități de întârziere aferente impozitului pe veniturile din salarii calculate pentru perioada 28 februarie 2003 – 5 noiembrie 2004 prin Decizia nr. 61/90/1/2003/902749 înregistrată la D.G.A.M.C. sub nr. 15536 din 26 ianuarie 2005 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale din anul precedent până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, în condițiile legii, conform celor reținute prin prezenta decizie.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. Or, în cauză decizia a cărei anulare se solicită prin contestația administrativă privește accesorii ale impozitului pe venituri din salarii într-un cuantum mai mic de 500.000 lei. Prin urmare, instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță este Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal. În consecință, având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 304 alin. (3) C. proc.

civ., va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.N.A.F. - D.G.A.M.C., împotriva sentinței civile nr. 433 din 4 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.