ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 643/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată,

reclamanta B.T.R., aflată în faliment, prin lichidator judiciar F.G.D.S.B.,

a chemat în judecată pârâta A.N.A.F., solicitând instanței ca prin hotărârea

pe care o va pronunța să dispună:

- anularea în tot a deciziei nr. 180 din 28

decembrie 2007 emisă de către A.N.A.F. – D.G.A.M.C.;

- obligarea pârâtei la reluarea

procedurii administrative de soluționare a contestației împotriva deciziei

D.G.A.M.C. nr. 61/90/1/2003/902749.

Prin sentința civilă nr. 433

din 4 februarie 2009 Curtea de Apel București a admis acțiunea

reclamantei, a anulat decizia nr. 180 din 28 decembrie 2007 precum și

decizia nr. 61/90/1/2003/902749.

Împotriva acestei hotărâri pârâta A.N.A.F.

– D.G.A.M.C. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Recursul este întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susținând

că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut deoarece prin

acțiunea formulată intimata-reclamantă a solicitat anularea deciziei

nr. 180 din 28 decembrie 2007 emisă de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. și

obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative de soluționare a

contestației împotriva deciziei D.G.A.M.C. nr. 61/90/1/2003/902749.

Recurenta mai susține că, prin

acțiune, nu s-a solicitat și anularea Deciziei nr.

61/90/1/2003/902749 ci obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative

având în vedere că prin Decizia nr. 180 din 28 decembrie 2007 s-a dispus

suspendarea soluționării contestației administrative până

la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală fără

a se pronunța o soluție pe fondul cauzei în sensul admiterii sau respingerii

contestației administrative.

Recurenta mai critică hotărârea

instanței de fond invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ. susținând că instanța de fond, interpretând greșit

actul juridic dedus judecății, a schimbat înțelesul acestuia,

iar hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii.

Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin.

(1) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată,

din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată,

instanța de fond pronunțând hotărârea atacată cu

încălcarea competenței altei instanțe, motiv de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în

vedere considerentele în continuare arătate.

În vederea stabilirii competenței materiale în soluționarea

cauzei, Înalta Curte constată că se impune analizarea obiectului acțiunii.

Astfel cum rezultă din actele și

lucrările dosarului reclamanta a solicitat numai anularea deciziei nr. 180

din 28 decembrie 2007 și reluarea procedurii administrative de

soluționare a contestației împotriva deciziei nr. 61/90/1/2003/902749.

Or, prin decizia nr. 180 s-a dispus suspendarea

soluționării cauzei pentru suma de 109.735 RON reprezentând

penalități de întârziere aferente impozitului pe veniturile din

salarii calculate pentru perioada 28 februarie 2003 – 5 noiembrie 2004 prin Decizia nr. 61/90/1/2003/902749 înregistrată la D.G.A.M.C. sub

nr. 15536 din 26 ianuarie 2005 referitoare la obligațiile de plată accesorii

aferente obligațiilor fiscale din anul precedent până la

pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală, procedura

administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a

determinat suspendarea, în condițiile legii, conform celor reținute prin

prezenta decizie.

Competența materială a

instanței de contencios administrativ și fiscal este

reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000

de lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în

fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se

prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, reglementează competența materială a

instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile

Codului de procedură civilă în raport cu organul emitent al actului și

în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ

contestat.

Or, în cauză decizia a cărei

anulare se solicită prin contestația administrativă

privește accesorii ale impozitului pe venituri din salarii într-un cuantum

mai mic de 500.000 lei.

Prin urmare, instanța

competentă să soluționeze cauza în primă instanță

este Tribunalul București, secția contencios administrativ și

fiscal.

În consecință, având în

vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor

art. 304 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul, va casa hotărârea

atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare

Tribunalului București, secția contencios administrativ și

fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.N.A.F. -

D.G.A.M.C., împotriva sentinței civile nr. 433 din 4 februarie 2009 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.