ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5467/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29 mai 2008 și precizată la data de 4 martie 2009, reclamantul R.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale constatarea refuzului nejustificat al acestuia privind acordarea de despăgubiri pentru invaliditatea produsă ca urmare a accidentării din cauza îndeplinirii îndatoririlor militare și obligarea la emiterea actului administrativ în sensul acordării de despăgubiri potrivit art. 20 din Legea nr. 324/2006 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în perioada 20 februarie 1968 - 12 iunie 1969 a fost militar în termen la U.M. Buzău, iar la 22 iunie 1968 în timpul efectuării stagiului militar a fost rănit grav prin împușcare din imprudență de către soldatul I.F.P. care a încălcat consensul stabilit în postul de santinelă, după cum rezultă din procesul verbal întocmit la U.M. Buzău la 2 august 1968. Culpa producerii accidentului aparține în mare măsură conducerii U.M. Buzău, mai arată reclamantul, întrucât nu au fost urmate regulile de pregătire ale unei astfel de misiuni, neexistând nici un document care să dovedească faptul că s-a făcut pregătirea gărzii și controlul armamentului din dotare.

Se mai precizează că urmare a acestui accident, reclamantul a suferit o intervenție chirurgicală de mare amploare, fapt dovedit cu certificatele medicale depuse la dosar. Prin sentința nr. 1866 din 5 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VllI-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea completată și precizată, formulată de reclamantul R.D. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că în sarcina pârâtului nu poate fi reținut refuzul nejustificat de soluționare a cererii formulată de petent în sensul acordării de despăgubiri pentru invaliditatea produsă ca urmare a accidentării din cauza îndeplinirii îndatoririlor militare, întrucât acest aspect nu reiese din analiza actelor de care reclamantul a înțeles să se folosească în susținerea prezentei acțiuni.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul R.D., fără a-și încadra motivele de recurs în vreuna din situațiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reiterând argumentele prezentate în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Recursul este nefondat. Examinând sentința atacată în raport de actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 l C. proc. civ., Curtea retine următoarele. Din examinarea documentelor înaintate de recurentul-reclamant Ministerului Apărării Naționale precum și din cele existente la dosarul cauzei, s-a constatat că R.D. a formulat o acțiune prin care solicita intimatului-pârât M.A.N.

acordarea unor despăgubiri morale și materiale precum și clarificarea situației medico-militare. Recurentul-reclamant a fost victima unui accident produs în data de 22 iunie 1968, în timpul efectuării stagiului militar, dar așa cum în mod corect a reținut și Curtea de Apel București, nu din cauza îndeplinirii obligațiilor militare. Curtea în acord cu soluția instanței de fond apreciază că în sarcina intimatului-pârât nu poate fi reținut refuzul nejustificat de soluționare a cererii formulată de recurent, în sensul acordării de despăgubiri pentru invaliditatea produsă ca urmare a accidentării din cauza îndeplinirii îndatoririlor militare.

Pe de o parte, niciunul din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu fac dovada că recurentul s-ar fi adresat intimatului Ministerul Apărării Naționale în sensul menționat, iar pe de altă parte nu există nicio dovadă din care să reiasă faptul că accidentul al cărei victimă a fost acesta s-a datorat îndeplinirii obligațiilor militare. Cazul recurentului a fost cercetat la vremea respectivă, cercetare care s-a finalizat prin pronunțarea unei sentințe penale, respectiv sentința nr. 317 din 10 octombrie 1968 de către Tribunalul Militar București în dosarul nr. 334/1968, sentință rămasă definitivă prin nerecurare la data de 24 octombrie 1968. Din considerentele hotărârii pronunțate, s-a reținut că recurentul din prezenta cauză a avut calitatea de parte civilă, instanța reținând că R.D.

„nu are nici un fel de pretenții la despăgubiri de la inculpatul I.P.” De asemenea, tot din conținutul sentinței penale menționate a reieșit că singurul vinovat de incidentul respectiv a fost „inculpatul I.P.” și nu vreun angajat al Ministerului Apărării. Așadar, prin sentința menționată, instanța a stabilit că vinovat de producerea accidentului din data de 22 iunie 1968, în timpul efectuării stagiului militar, este „inculpatul I.P.” și în același timp a luat act de faptul că partea civilă renunță la despăgubiri. Astfel, având în vedere cele menționate, reiese că promovarea de către reclamant a prezentei acțiuni, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, apare ca nefondată.

În altă ordine de idei, „Memoriul” prezentat de reclamant nu cuprinde data formulării și nicio mențiune de înregistrare la intimat sau vreo altă mențiune din care să reiasă că acestuia i s-ar fi comunicat cererea de acordare a despăgubirilor. Chiar dacă am accepta ideea că adresa intimatului nr. B2/CR/74 din 4 iulie 2005 ar face dovada faptului că recurentul a adresat acest „memoriu” Ministerului Apărării Naționale, nu se poate reține că acesta a refuzat soluționarea cererii. În concluzie, așa cum s-a reținut și de către Ministerul Apărării Naționale, situația incertă a recurentului poate fi rezolvată de către o comisie de expertiză a capacității de muncă, în cazul în care acesta va depune toate actele medicale doveditoare în vederea constatării de către comisie a legăturii de cauzalitate dintre diagnosticele de la acea dată și efectuarea serviciului militar.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (l) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.D. împotriva sentinței nr. 1866 din 5 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2009.