ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5702/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

procedura derulată în primă instanță

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal,

reclamantul Ș.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale,

anularea dosarului politic, secret și clasificat, nr. 639/1979, și recunoașterea

perioadei cât a fost îndepărtat din armată pe motive politice ca activitate continuă

în armată.

Prin sentința civilă nr.

3602 din 15 decembrie 2008, Tribunalul București a admis excepția de necompetență

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București,

secția de contencios administrativ și fiscal.

La 02 iunie 2009, reclamantul

a depus o cerere precizatoare prin care a solicitat anularea ordinului nr. 639

din 15 octombrie 1979 și a anexelor la acest ordin, a consecințelor trecute, prezente

și viitoare, recunoașterea perioadei 15 octombrie 1979-19 septembrie 1991 ca activitate

continuă în armată, precum și obligarea la plata de daune materiale și morale.

Prin sentința civilă nr.

631 din 03 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția autorității de lucru judecat și admis

excepția tardivității, respingând acțiunea ca tardiv formulată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile

art. 1201 C. civ., deoarece obiectul litigiului este diferit de cel al Dosarului

nr. 7690/2/2007, în care reclamantul a solicitat să se constate refuzul nejustificat

de soluționare a cererilor sale privind accesul la dosar și recalcularea pensiei,

recunoașterea vechimii în armată, acordarea unor permise, a unor grade militare

și acordarea unui loc de veci în cimitirele militare.

Totodată, Dosarul nr.

25611/3/2006 a fost soluționat prin respingerea acțiunii reclamantului ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, astfel că nici

în această cauză nu s-a pronunțat o sentință pe fondul cauzei.

În ce privește excepția

tardivității acțiunii, prima instanță a reținut că reclamantul a formulat o cerere

de anulare a unui ordin de trecere în rezervă emis în anul 1979, neputându-se reține

că nu a cunoscut măsura luată împotriva sa.

Legea contenciosului administrativ

sancționează atitudinea pasivă a reclamantului, or, în cazul de față, deși reclamantul

cunoștea măsura încă din anul 1979, timp de mai bine de 20 de ani nu a contestat-o.

de reclamant

Reclamantul a atacat cu

recurs sentința menționată, solicitând ca instanța de recurs să clarifice refuzul

instanțelor românești de a judeca fondul litigiului cu Ministerul Apărării Naționale.

Recurentul-reclamant nu

și-a structurat motivarea căii de atac potrivit art. 304 C. proc. civ., dar a criticat

invocarea excepției de tardivitate în cazul unui act administrativ cu caracter politic,

secret și clasificat, pe care nu l-a primit niciodată.

Prin notele scrise depuse

la dosarul de recurs la data de 25 noiembrie 2010, recurentul-reclamant a invocat

incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, solicitând casarea sentinței

și trimiterea cauzei spre rejudecare la o instanță competentă și imparțială.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

celor susținute de recurentul-reclamant și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

de drept relevante

Actul administrativ supus

controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ este Ordinul Ministrului

Apărării Naționale nr. 639 din 15 octombrie 1979, prin care s-a dispus trecerea

în rezervă a recurentului-reclamant.

Având în vedere calea

procesuală aleasă de reclamant, instanța de fond a reținut corect că acțiunea este

supusă termenelor de prescripție și de decădere prevăzute în art. 11 din Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și că reclamantul a cunoscut existența

ordinului, chiar dacă acesta nu i-a fost comunicat în materialitatea sa.

În virtutea principiului

securității raporturilor juridice, legiuitorul a stabilit un anumit interval de

timp, cu caracter rezonabil, în care subiectele de drept să depună diligențe pentru

recunoașterea drepturilor sau a intereselor legitime vătămate, nefiind de conceput

ca un act administrativ să fie atacat în contencios subiectiv la aproape 30 de ani

după ce a fost emis și și-a produs efectele. Or, în speță, după cum a reținut și

prima instanță, reclamantul a rămas într-o stare de pasivitate și nu a contestat

ordinul, deși în noul context istoric creat după 1990 a reintrat în cadrele active

ale armatei.

Din perspectiva liberului

acces la justiție, Înalta Curte mai reține că, în ipoteza în care se consideră victima

unor persecuții de natură politică, recurentul-reclamant avea la îndemână alte remedii

procesuale, reglementate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu

începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri, O.U.G. nr. 214/1991 privind acordarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice,

persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme

și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, sau Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, acte normative care creează cadrul acordării unor reparații

pentru persoanele care se încadrează în câmpul lor de reglementare, fără a implica,

în mod necesar, anularea actului administrativ considerat abuziv.

În cadrul prezentului

litigiu nu poate fi reținută însă incidența Legii nr. 221/2009, așa cum a solicitat

recurentul-reclamant prin precizările formulate în recurs, pentru că, potrivit

art. 294 alin. (1), coroborat cu art. 316 C. proc. civ., în calea de atac nu se

poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot

formula cereri noi.

adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinței

potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ș.I. împotriva sentinței civile nr. 631 din 03 februarie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 decembrie 2010.