ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5702/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii și procedura derulată în primă instanță Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ș.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, anularea dosarului politic, secret și clasificat, nr. 639/1979, și recunoașterea perioadei cât a fost îndepărtat din armată pe motive politice ca activitate continuă în armată. Prin sentința civilă nr. 3602 din 15 decembrie 2008, Tribunalul București a admis excepția de necompetență și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

La 02 iunie 2009, reclamantul a depus o cerere precizatoare prin care a solicitat anularea ordinului nr. 639 din 15 octombrie 1979 și a anexelor la acest ordin, a consecințelor trecute, prezente și viitoare, recunoașterea perioadei 15 octombrie 1979-19 septembrie 1991 ca activitate continuă în armată, precum și obligarea la plata de daune materiale și morale. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 631 din 03 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția autorității de lucru judecat și admis excepția tardivității, respingând acțiunea ca tardiv formulată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ., deoarece obiectul litigiului este diferit de cel al Dosarului nr. 7690/2/2007, în care reclamantul a solicitat să se constate refuzul nejustificat de soluționare a cererilor sale privind accesul la dosar și recalcularea pensiei, recunoașterea vechimii în armată, acordarea unor permise, a unor grade militare și acordarea unui loc de veci în cimitirele militare. Totodată, Dosarul nr. 25611/3/2006 a fost soluționat prin respingerea acțiunii reclamantului ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, astfel că nici în această cauză nu s-a pronunțat o sentință pe fondul cauzei.

În ce privește excepția tardivității acțiunii, prima instanță a reținut că reclamantul a formulat o cerere de anulare a unui ordin de trecere în rezervă emis în anul 1979, neputându-se reține că nu a cunoscut măsura luată împotriva sa. Legea contenciosului administrativ sancționează atitudinea pasivă a reclamantului, or, în cazul de față, deși reclamantul cunoștea măsura încă din anul 1979, timp de mai bine de 20 de ani nu a contestat-o. 3. Recursul exercitat de reclamant Reclamantul a atacat cu recurs sentința menționată, solicitând ca instanța de recurs să clarifice refuzul instanțelor românești de a judeca fondul litigiului cu Ministerul Apărării Naționale. Recurentul-reclamant nu și-a structurat motivarea căii de atac potrivit art. 304 C. proc.

civ., dar a criticat invocarea excepției de tardivitate în cazul unui act administrativ cu caracter politic, secret și clasificat, pe care nu l-a primit niciodată. Prin notele scrise depuse la dosarul de recurs la data de 25 noiembrie 2010, recurentul-reclamant a invocat incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la o instanță competentă și imparțială. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma celor susținute de recurentul-reclamant și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1. Argumente de fapt și de drept relevante Actul administrativ supus controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ este Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. 639 din 15 octombrie 1979, prin care s-a dispus trecerea în rezervă a recurentului-reclamant. Având în vedere calea procesuală aleasă de reclamant, instanța de fond a reținut corect că acțiunea este supusă termenelor de prescripție și de decădere prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și că reclamantul a cunoscut existența ordinului, chiar dacă acesta nu i-a fost comunicat în materialitatea sa.

În virtutea principiului securității raporturilor juridice, legiuitorul a stabilit un anumit interval de timp, cu caracter rezonabil, în care subiectele de drept să depună diligențe pentru recunoașterea drepturilor sau a intereselor legitime vătămate, nefiind de conceput ca un act administrativ să fie atacat în contencios subiectiv la aproape 30 de ani după ce a fost emis și și-a produs efectele. Or, în speță, după cum a reținut și prima instanță, reclamantul a rămas într-o stare de pasivitate și nu a contestat ordinul, deși în noul context istoric creat după 1990 a reintrat în cadrele active ale armatei.

Din perspectiva liberului acces la justiție, Înalta Curte mai reține că, în ipoteza în care se consideră victima unor persecuții de natură politică, recurentul-reclamant avea la îndemână alte remedii procesuale, reglementate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, O.U.G.

nr. 214/1991 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, sau Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, acte normative care creează cadrul acordării unor reparații pentru persoanele care se încadrează în câmpul lor de reglementare, fără a implica, în mod necesar, anularea actului administrativ considerat abuziv.

În cadrul prezentului litigiu nu poate fi reținută însă incidența Legii nr. 221/2009, așa cum a solicitat recurentul-reclamant prin precizările formulate în recurs, pentru că, potrivit art. 294 alin. (1), coroborat cu art. 316 C. proc. civ., în calea de atac nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula cereri noi. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ș.I. împotriva sentinței civile nr. 631 din 03 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2010.