ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3725/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3725/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cererii de
revizuire de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul acțiunii și procedura derulată în
primă instanță
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ
și fiscal, reclamantul Ș.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul
Apărării Naționale, anularea dosarului politic, secret și clasificat din 1979
și recunoașterea perioadei cât a fost îndepărtat din armată pe motive politice
ca activitate continuă în armată.
Prin sentința civilă
nr. 3602 din 15 decembrie 2008, Tribunalul București, a admis excepția de
necompetență și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.
La 2 iunie 2009,
reclamantul a depus o cerere precizatoare prin care a solicitat anularea
Ordinului 639 din 15 octombrie 1979 și a anexelor la acest ordin, a
consecințelor trecute, prezente și viitoare, recunoașterea perioadei 15
octombrie 1979-19 septembrie 1991 ca activitate continuă în armată, precum și
obligarea la plata de daune materiale și morale.
Hotărârea primei instanțe
prin sentința civilă
nr. 631 din 3 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului Ș.I. ca tardiv formulată.
Pentru a hotărî astfel,
prima instanță a reținut că reclamantul a formulat o cerere de anulare a unui ordin
de trecere în rezervă emis în anul 1979, neputându-se reține că nu a cunoscut măsura
luată împotriva sa.
Legea contenciosului administrativ
sancționează atitudinea pasivă a reclamantului, or, în cazul de față, deși reclamantul
cunoștea măsura încă din anul 1979, timp de mai bine de 20 de ani nu a contestat-o.
Decizia pronunțată
în recurs
Prin decizia civilă
nr. 5702 din 17 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios
administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de Ș.I. împotriva
sentinței civile nr. 631 din 3 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția
a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel,
Înalta Curte a apreciat că instanța de fond a reținut corect că acțiunea reclamantului,
prin care se solicita anularea Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. M.C.
nr. 639 din 15 octombrie 1979 de trecere în rezervă a recurentului-reclamant, este
supusă termenelor de prescripție și de decădere prevăzute în art. 11 din Legea
nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și că reclamantul a cunoscut existența
ordinului, chiar dacă acesta nu i-a fost comunicat în materialitatea sa.
A arătat Curtea că nu
este de conceput ca un act administrativ să fie atacat în contencios subiectiv la
aproape 30 de ani după ce a fost emis și și-a produs efectele. Or, în speță, după
cum a reținut și prima instanță, reclamantul a rămas într-o stare de pasivitate
și nu a contestat ordinul, deși în noul context istoric creat după 1990 a reintrat
în cadrele active ale armatei.
Înalta Curte a mai reținut
că, în ipoteza în care se consideră victima unor persecuții de natură politică,
recurentul-reclamant avea la îndemână alte remedii procesuale, reglementate prin
Decret Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate
din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum
și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, O.U.G. nr. 214/1991
privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor
condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva
cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum
și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare
prin forță a regimului comunist instaurat în România, sau Legea nr. 221/2009 privind
condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,
acte normative care creează cadrul acordării unor reparații pentru persoanele care
se încadrează în câmpul lor de reglementare, fără a implica, în mod necesar, anularea
actului administrativ considerat abuziv.
A arătat însă instanța
de control judiciar că în cadrul prezentului litigiu nu poate fi reținută incidența
Legii nr. 221/2009, așa cum a solicitat recurentul-reclamant prin precizările formulate
în recurs, pentru că, potrivit art. 294 alin. (1), coroborat cu art. 316 C. proc.
civ., în calea de atac nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare
în judecată și nici nu se pot formula cereri noi.
Exercitarea căii extraordinare
de atac a revizuirii
Împotriva acestei decizii
a formulat cerere de revizuire recurentul Ș.I., cerere întemeiată pe prevederile
art. 322 pct. 5 din C. proc. civ..
În motivarea cererii,
revizuentul a arătat că, ulterior, pronunțării deciziei contestate, a intrat în
posesia copiei Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. M.C. nr. 639 și al unui
Dosar DCI/1979 arhivat la UM Pitești, în lipsa căruia nu și-a putut face o apărare
adecvată.
Considerentele Înaltei
Curți asupra revizuirii
Înalta Curte de Casație
și Justiție, analizând cererea de revizuire în raport de dispozițiile art. 322
pct. 5 din C. proc. civ. și prin prisma prevederilor art. 326 alin. (3) C. proc.
civ., potrivit cărora dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și
la faptele pe care se întemeiază, apreciază că aceasta este inadmisibilă, pentru
considerentele ce urmează a fi expuse.
Revizuentul a indicat
motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. potrivit căruia „dacă, după
darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică
sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților,
ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat
hotărârea a cărei revizuire se cere”.
Prima condiție impusă
de textul legal menționat privește, așadar, hotărârea supusă revizuirii care, în
situația în care este pronunțată de o instanță de recurs, trebuie să evoce fondul.
Decizia nr. 5702 din 17
decembrie 2010 îndeplinește această cerință, pentru că, deși a respins recursul
ca nefondat, Înalta Curte de Casație și Justiție a efectuat o proprie apreciere
asupra situației de fapt și a prevederilor legale incidente pricinii.
Cât privește înscrisul
nou invocat în revizuire, acesta trebuie să aibă forță probantă prin el însuși,
să fie descoperit după darea hotărârii, să fi existat la data hotărârii supuse revizuirii,
să fie determinant și să nu fi putut fi înfățișat în proces pentru că a fost reținut
de partea potrivnică sau dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.
Or, înscrisurile invocate
de către revizuent nu îndeplinesc această condiție.
Astfel, Ordinului Ministrului
Apărării Naționale nr. M.C. nr. 639 din 15 octombrie 1979 a făcut deja obiectul
unor acțiuni ale revizuentului prin care se solicita anularea acestuia, iar celelalte
înscrisuri depuse nu sunt de natură a fi determinante pentru soluția criticată prin
prezenta cerere de revizuire.
Față de cele reținute
se apreciază că nu sunt întrunite prevederile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ.,
astfel că, în temeiul art. 326 alin. (3) din același act normativ se va respinge
cererea de revizuire ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de către
Ș.I. împotriva deciziei civile nr. 5702 din 17 decembrie 2010 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie
2011.