ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1626/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1626/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Circumstanțele

cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 04

ianuarie 2010, sub nr. 10/2/2010, reclamantul P.I. în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Apărării Naționale - prin ministrul G.O., Guvernul României prin Primul

Ministrul E.B. și M.S. a solicitat constatarea nulității parțiale a Ordinului M.A.N.

nr. MP - 660 din 30 iunie 2001, a deciziei nr. 093045 din 21 ianuarie 2008 și a

actelor care au stat la baza emiterii deciziei.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că

prin Ordinul M.A.N. nr. MP - 660 din 30 iunie 2001 s-a dispus trecerea sa în rezervă,

iar prin decizia nr. 093045 din 09 iulie 2001 i s-au stabilit drepturile de pensie

după 9 zile de la aplicarea ordinului.

Ulterior, reclamantul și-a precizat acțiunea în

sensul că a solicitat obligarea pârâților la plata tuturor drepturilor salariale

la nivelul salariilor aflate în plată lunară pentru gradul, funcția, vechimea și

sporurile avute la data trecerii în rezervă și recunoașterea integrală a vechimii

și drepturilor militare în continuitatea lor.

A solicitat anularea în parte a Ordinului M.A.N.

nr. MP - 660/2001, care constituie baza emiterii deciziei de pensie, întrucât prin

acest act i s-a încheiat prematur cariera militară, după 20 de ani de activitate.

Prin

sentința civilă nr. 2490 din 26 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței

materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel

a constatat că susținerea reclamantului în sensul că solicită pe cale principală

și nu accesorie constatarea nulității Ordinului M.A.N nr. MP - 660 din 30 iunie

2001 nu are relevanță juridică în privința stabilirii competenței instanței în soluționarea

cauzei, întrucât Ordinul M.A.N nr. MP - 660 din 30 iunie 2001 este un act emis anterior

deciziei nr. 093045/2008, astfel că, ultimul act producător de efecte juridice este

decizia de pensionare și nu Ordinul nr. 660/2001 ale cărui efecte se regăsesc în

decizia de pensionare.

A apreciat instanța că această situație de fapt

trebuie avută în vedere la aprecierea capătului de cerere principal și în raport

de acesta a capetelor de cerere accesorii.

Cum potrivit art. 54 din Legea nr. 164/2001 privind

pensiile militare de stat, raportat la prevederile Legii nr. 19/2000, litigiile

având ca obiect deciziile de pensii sunt de competența tribunalelor cu secții specializate

în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale, a dispus declinarea

competenței.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București,

secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 47365/3/2011, care

prin încheierea pronunțată în data de 10 octombrie 2011 a dispus disjungerea capătului

de cerere privind anularea Ordinului nr. 660 din 30 martie 2001 fiind format Dosarul

nr. 65822/3/2011.

Prin sentința civilă nr. 8576 din 10

octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de

muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 65822/3/2011, s-a admis excepția necompetenței

materiale a Tribunalului București și s-a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul

a constatat că, astfel cum a precizat și reclamantul prin notele de ședință, obiectul

litigiului îl constituie anularea unui act administrativ, iar potrivit art. 1 și

3 din Legea nr. 29/1990, competența aparține instanței de contencios administrativ.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 65822/3/2011, care prin

încheierea de ședință din data de 6 martie 2013 a constatat ivit conflictul de competență

și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia civilă nr. 5694 din 11 iunie 2013,

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în favoarea Curții de Apel București,

secția a VIII-a, competența soluționării prezentei cereri.

Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut

că obiectul acțiunii îl constituie cererea disjunsă, de anulare a Ordinului Ministerului

Apărării Naționale nr. MP - 660 din 30 iunie 2001 prin care reclamantul P.l. a fost

trecut în rezervă, iar competența materială a instanței de contencios administrativ

și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

astfel că față de textele legale citate și având în vedere că organul emitent reprezintă

o autoritate publică centrală, Înalta Curte a constatat că litigiul este de competența

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dispozițiile

speciale prevăzute de art. 54 din Legea nr. 164/2001 aplicându-se doar capătului

de cerere privind anularea deciziei de acordare a pensiei militare de stat, care

însă, astfel cum s-a arătat, nu face obiectul prezentei cauze.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 27

septembrie 2013.

La termenul de judecată din data de 05 martie

2014 Curtea a reținut cauza spre soluționare cu privire la excepția inadmisibilității

invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naționale.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 831 din 12 martie 2014, Curtea

de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, a admis

excepția inadmisibilității și a respins cererea formulată de reclamantul P.I. în

contradictoriu cu pârâții S.M., Ministerul Apărării Naționale și Guvernul României,

ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de

fond a reținut că obiectul acțiunii de față îl constituie nulitatea parțială a Ordinului

nr. MP - 660 din 30 iunie 2001, iar acest ordin este un act administrativ cu caracter

individual, deoarece se adresează unor subiecte de drept determinate, individuale,

în cuprinsul său, printre care și reclamantul.

Ca atare, a constatat că, în cauză, sunt aplicabile

dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

potrivit cărora „Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ, competente,

persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim

printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente

sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile

de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.

Potrivit art. 12 din legea precitată, reclamantul

avea obligația legală să depună dovada formulării plângerii prealabile, pe care

nu a efectuat-o.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel

București a declarat recurs P.I., care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 3, 5,

7 și 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele critici:

- hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței

legale de către judecătorul curții de apel, având în vedere că Înalta Curte, soluționând

conflictul negativ de competență cu încălcarea dispozițiilor legale în materia competenței

în contencios administrativ, a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel București;

- instanța de fond a pus în discuție excepția

de necompetență în lipsa reclamantului P.I., fiind încălcat principiul oralității

și contradictorialității;

- în motivarea hotărârii, judecătorul nu a analizat

dovada comunicării Ordinului M.Ap.N. nr. 660 din 02 iulie 2001, dar mai ales nu

a precizat care ar fi fost data de la care începea să curgă termenul de recurs administrativ

de 30 de zile;

- prin hotărârea pronunțată, nu s-a constatat

faptul că ordinul atacat a fost emis la data de 02 iulie 2001, cu efect retroactiv

de la data de 30 iunie 2001 și a intrat în circuitul civil la numai 4 zile, prin

emiterea unei decizii de pensie la data de 06 iulie 2001.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului,

casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei la instanța competentă și anume,

tribunalul.

La termenul de judecată din 21 aprilie 2015, recurentul

- reclamant a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului M.Ap.N. nr. 660/2001.

Considerentele și soluția Înaltei Curți

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor

recurentului-reclamant, față de actele și înscrisurile dosarului, dar și raportat

la prevederile legale incidente, incluzând art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate, astfel că nu se

impune casarea sau modificarea hotărârii primei instanțe.

Examinând cu prioritate excepția inadmisibilității

excepției de nelegalitate a Ordinului M.Ap.N. nr. 660/2001 invocată din oficiu,

Înalta Curte reține că aceasta este întemeiată și ca atare va fi admisă, pentru

considerentele ce urmează.

Legea nr. 554/2004 consacră două tipuri de control

al actelor administrative, controlul direct al acestora și controlul indirect, realizat

pe cale incidentală, prin intermediul excepției de nelegalitate.

În cazul controlului direct, sesizarea instanței

de judecată se realizează printr-o acțiune principală care are ca obiect anularea

sau reformarea actelor administrative, conform procedurii reglementate în Legea

nr. 554/2004, în termenele și condițiile stabilite prin respectivul act normativ.

Controlul indirect al actelor administrative pe

calea excepției de nelegalitate este consacrat în art. 4 din Legea nr. 554/2004,

care reglementează o tehnică juridică ce permite instanței de contencios să verifice

legalitatea actului, iar în situația admiterii excepției, actul declarat nelegal

rămâne inoperant în cadrul litigiului respectiv.

Înalta Curte constată că excepția de nelegalitate

vizează actul administrativ a cărui anulare face obiectul prezentei cauze.

Deși excepția de nelegalitate este un mijloc de

apărare, din moment ce persoana pretins vătămată a ales pentru prima dată calea

cererii în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, devine

incident și principiul de drept „electa una via (...)”, potrivit căruia, o dată

aleasă calea procedurală, partea nu mai poate reveni asupra ei, astfel că examinarea

actului administrativ pe calea directă a acțiunii în anulare exclude posibilitatea

controlului judecătoresc și pe calea indirectă a excepției de nelegalitate, la cererea

aceleiași persoane interesate.

Față de dispozițiile art. 1201 C. civ., nu pot

exista două procese cu privire la același obiect, respectiv actul administrativ

aflat în litigiu.

Înalta Curte concluzionează, astfel, că nu este

permis a se contesta în același timp, de către aceeași parte, legalitatea unui act

administrativ atât pe calea acțiunii directe, în anulare, cât și pe calea incidentală

a excepției de nelegalitate, arătând că aceasta este și interpretarea dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin decizia

nr. 935/2008, respectiv prin decizia nr. 333/2009.

În ceea ce privește motivele de nelegalitate invocate

de recurent în recursul declarat împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond,

instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse

de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii, cu consecința trimiterii

la instanța competentă.

Potrivit dispozițiilor art. 22 C. proc. civ.:

„(1) Conflictul ivit între două judecătorii din

circumscripția aceluiași tribunal se judeca de acel tribunal.

(2) Dacă cele două judecătorii nu țin de același

tribunal sau dacă conflictul s-a născut între o judecătorie și un tribunal, sau

între două tribunale, competentă este Curtea respectivă.

(3) Dacă cele două instanțe în conflict nu se

găsesc în circumscripția aceleiași Curți de Apel, precum și conflictul între două

Curți de Apel, se judeca de Curtea Supremă de Justiție.”

Din interpretarea alin. (1) - (3) citate mai sus

rezultă că instanța competentă să soluționeze conflictul este cea superioară comună

ambelor instanțe aflate în conflict.

În speță, instanța superioară celor care și-au

declinat reciproc competența este Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta stabilind

în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a, competența soluționării prezentei

cereri.

Hotărârea prin care s-a soluționat conflictul

este obligatorie pentru instanța căreia i se trimite pricina, astfel încât nu ar

mai putea fi invocată din nou excepția de necompetență, iar instanța nu și-ar mai

putea verifica din nou competența, decât pentru temeiuri noi.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate

și nu corespund realității nici criticile formulate de recurent cu privire la încălcarea

de către instanța de fond a principiilor contradictorialității și oralității, motiv

de recurs raportat de recurent la dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Invocarea faptului că instanța de fond a pus în

discuție excepția necompetenței în lipsa reclamantului este neîntemeiată și nu este

de natură să conducă la nulitatea hotărârii atacate.

Astfel, principiul contradictorialității presupune

faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților,

că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice

element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății, dar pentru ca acest

principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv,

ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.

Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile

dintre părți, iar pentru aceasta trebuie în prealabil ca părțile să fie informate

exact despre existența procesului, conținutul pretențiilor și argumentelor părții

adverse, cât și în raporturile dintre părți și instanță.

Din actele și lucrările dosarului rezultă fără

putință de tăgadă că dreptul la apărare al reclamantului nu a fost încălcat, având

în vedere că reclamantul a fost cel care a invocat excepția necompetenței materiale,

iar la termenul din 5 martie 2014, când instanța de fond a pus în discuția părților

prezente această excepție și a reținut cauza în pronunțare asupra fondului acțiunii,

procedura de citare a fost legal îndeplinită, reclamantul având termen în cunoștință.

Totodată, instanța de fond a procedat la amânarea

pronunțării până la data de 12 martie 2015, pentru a da posibilitatea părților de

a depune concluzii scrise.

De menționat sunt și dispozițiile art. 129

alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „părțile au îndatorirea să urmărească desfășurarea

și finalizarea procesului.”

Nu se poate reține nici încălcarea principiului

oralității ședinței de judecată prevăzut de dispozițiile art. 147 C. proc. civ.,

întrucât dezbaterile la acel termen de judecată au fost consemnate în încheierea

de ședință.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate

criticile recurentului întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 261

alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților.

Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată

să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în

funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să

cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie

sau străină de natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile

părților (nu susținerile acestora), cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată

de Curtea de apel.

Astfel, considerentele instanței de fond corespund

soluției adoptate în raport cu situația de fapt rezultată din împrejurarea că acesta

nu a probat îndeplinirea procedurii prealabile reglementată la art. 7 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, în privința Ordinului nr. 660/2001.

În ceea ce privește susținerea recurentului referitoare

la faptul că Ordinul nr. 660/2001 nu i-a fost comunicat de către ministerul pârât,

precum și faptul că acesta a intrat în circuitul civil prin emiterea deciziei de

pensionare la 06 iulie 2001, astfel încât o cerere de revocare a acestuia ar fi

fost lipsită de eficiență juridică, Înalta Curte reține următoarele:

Prin ordinul contestat emis de ministrul Apărării

Naționale, recurentul-reclamant a fost trecut în rezervă și, în consecință, a fost

emisă decizia nr. 093045 din 9 iulie 2001 privind pensia de serviciu stabilită în

favoarea sa, fiindu-i achitate și drepturile salariale cuvenite în temeiul prevederilor

O.G. nr. 7/1998.

Este adevărat că la data emiterii sale, Ordinul

nr. MP660/2001 nu i-a fost comunicat/înmânat recurentului-reclamant, reglementările

militare R.G.1/1989 prevăzând doar modalitatea aducerii la cunoștință prin ordin

de zi pe unitate, ceea ce în plan juridic echivalează cu notificarea acelui act

administrativ.

Ceea ce susține, de fapt, recurentul este faptul

că nu se află în posesia actului în sine, nu și faptul că nu ar fi cunoscut conținutul

Ordinului nr. MP660/2001.

Drept urmare, recurentul a luat cunoștință de

trecerea sa în rezervă, începând cu data de 02 iulie 2001, semnând pe statele de

plată pentru sumele cuvenite în temeiul O.G. nr. 7/1998.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte

de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se

consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act

administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente în termen

de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia.

Astfel, a fost instituită procedura prealabilă

obligatorie în lipsa căreia, instanța nu poate fi sesizată cu anularea unui act

administrativ, fiind astfel irelevant dacă, în mod concret, autoritatea publică

emitentă a actului administrativ mai putea sau nu să-și revoce propriul act.

Prin reglementările legale menționate mai sus,

legiuitorul nu a lăsat la latitudinea părților să stabilească dacă efectuează sau

nu procedura prealabilă și au condiționat sesizarea instanței de îndeplinirea ei,

aceasta fiind o condiție pentru declanșarea procedurii judiciare, adăugându-se celorlalte

condiții de exercitare a acțiunii ca o condiție specială suplimentară.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile

și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea

instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și

în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția de nelegalitate a Ordinului

Ministerului Apărării Naționale nr. 660/2001, ca inadmisibilă.

Respinge recursul declarat de P.I. împotriva sentinței

nr. 831 din 12 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 aprilie

2015.