ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1626/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 04 ianuarie 2010, sub nr. 10/2/2010, reclamantul P.I. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale - prin ministrul G.O., Guvernul României prin Primul Ministrul E.B. și M.S. a solicitat constatarea nulității parțiale a Ordinului M.A.N. nr. MP - 660 din 30 iunie 2001, a deciziei nr. 093045 din 21 ianuarie 2008 și a actelor care au stat la baza emiterii deciziei. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin Ordinul M.A.N. nr. MP - 660 din 30 iunie 2001 s-a dispus trecerea sa în rezervă, iar prin decizia nr. 093045 din 09 iulie 2001 i s-au stabilit drepturile de pensie după 9 zile de la aplicarea ordinului.

Ulterior, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâților la plata tuturor drepturilor salariale la nivelul salariilor aflate în plată lunară pentru gradul, funcția, vechimea și sporurile avute la data trecerii în rezervă și recunoașterea integrală a vechimii și drepturilor militare în continuitatea lor. A solicitat anularea în parte a Ordinului M.A.N. nr. MP - 660/2001, care constituie baza emiterii deciziei de pensie, întrucât prin acest act i s-a încheiat prematur cariera militară, după 20 de ani de activitate. Prin sentința civilă nr. 2490 din 26 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a constatat că susținerea reclamantului în sensul că solicită pe cale principală și nu accesorie constatarea nulității Ordinului M.A.N nr. MP - 660 din 30 iunie 2001 nu are relevanță juridică în privința stabilirii competenței instanței în soluționarea cauzei, întrucât Ordinul M.A.N nr. MP - 660 din 30 iunie 2001 este un act emis anterior deciziei nr. 093045/2008, astfel că, ultimul act producător de efecte juridice este decizia de pensionare și nu Ordinul nr. 660/2001 ale cărui efecte se regăsesc în decizia de pensionare. A apreciat instanța că această situație de fapt trebuie avută în vedere la aprecierea capătului de cerere principal și în raport de acesta a capetelor de cerere accesorii.

Cum potrivit art. 54 din Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, raportat la prevederile Legii nr. 19/2000, litigiile având ca obiect deciziile de pensii sunt de competența tribunalelor cu secții specializate în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale, a dispus declinarea competenței. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 47365/3/2011, care prin încheierea pronunțată în data de 10 octombrie 2011 a dispus disjungerea capătului de cerere privind anularea Ordinului nr. 660 din 30 martie 2001 fiind format Dosarul nr. 65822/3/2011.

Prin sentința civilă nr. 8576 din 10 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 65822/3/2011, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a constatat că, astfel cum a precizat și reclamantul prin notele de ședință, obiectul litigiului îl constituie anularea unui act administrativ, iar potrivit art. 1 și 3 din Legea nr. 29/1990, competența aparține instanței de contencios administrativ.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 65822/3/2011, care prin încheierea de ședință din data de 6 martie 2013 a constatat ivit conflictul de competență și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin decizia civilă nr. 5694 din 11 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a, competența soluționării prezentei cereri. Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut că obiectul acțiunii îl constituie cererea disjunsă, de anulare a Ordinului Ministerului Apărării Naționale nr. MP - 660 din 30 iunie 2001 prin care reclamantul P.l.

a fost trecut în rezervă, iar competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că față de textele legale citate și având în vedere că organul emitent reprezintă o autoritate publică centrală, Înalta Curte a constatat că litigiul este de competența Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dispozițiile speciale prevăzute de art. 54 din Legea nr. 164/2001 aplicându-se doar capătului de cerere privind anularea deciziei de acordare a pensiei militare de stat, care însă, astfel cum s-a arătat, nu face obiectul prezentei cauze.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 27 septembrie 2013. La termenul de judecată din data de 05 martie 2014 Curtea a reținut cauza spre soluționare cu privire la excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naționale. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 831 din 12 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea formulată de reclamantul P.I. în contradictoriu cu pârâții S.M., Ministerul Apărării Naționale și Guvernul României, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că obiectul acțiunii de față îl constituie nulitatea parțială a Ordinului nr. MP - 660 din 30 iunie 2001, iar acest ordin este un act administrativ cu caracter individual, deoarece se adresează unor subiecte de drept determinate, individuale, în cuprinsul său, printre care și reclamantul. Ca atare, a constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora „Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ, competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.

Potrivit art. 12 din legea precitată, reclamantul avea obligația legală să depună dovada formulării plângerii prealabile, pe care nu a efectuat-o. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs P.I., care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 3, 5, 7 și 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele critici: - hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței legale de către judecătorul curții de apel, având în vedere că Înalta Curte, soluționând conflictul negativ de competență cu încălcarea dispozițiilor legale în materia competenței în contencios administrativ, a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel București; - instanța de fond a pus în discuție excepția de necompetență în lipsa reclamantului P.I., fiind încălcat principiul oralității și contradictorialității; - în motivarea hotărârii, judecătorul nu a analizat dovada comunicării Ordinului M.Ap.N.

nr. 660 din 02 iulie 2001, dar mai ales nu a precizat care ar fi fost data de la care începea să curgă termenul de recurs administrativ de 30 de zile; - prin hotărârea pronunțată, nu s-a constatat faptul că ordinul atacat a fost emis la data de 02 iulie 2001, cu efect retroactiv de la data de 30 iunie 2001 și a intrat în circuitul civil la numai 4 zile, prin emiterea unei decizii de pensie la data de 06 iulie 2001. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei la instanța competentă și anume, tribunalul. La termenul de judecată din 21 aprilie 2015, recurentul - reclamant a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului M.Ap.N. nr. 660/2001. Considerentele și soluția Înaltei Curți Analizând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului-reclamant, față de actele și înscrisurile dosarului, dar și raportat la prevederile legale incidente, incluzând art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate, astfel că nu se impune casarea sau modificarea hotărârii primei instanțe. Examinând cu prioritate excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a Ordinului M.Ap.N. nr. 660/2001 invocată din oficiu, Înalta Curte reține că aceasta este întemeiată și ca atare va fi admisă, pentru considerentele ce urmează. Legea nr. 554/2004 consacră două tipuri de control al actelor administrative, controlul direct al acestora și controlul indirect, realizat pe cale incidentală, prin intermediul excepției de nelegalitate. În cazul controlului direct, sesizarea instanței de judecată se realizează printr-o acțiune principală care are ca obiect anularea sau reformarea actelor administrative, conform procedurii reglementate în Legea nr. 554/2004, în termenele și condițiile stabilite prin respectivul act normativ.

Controlul indirect al actelor administrative pe calea excepției de nelegalitate este consacrat în art. 4 din Legea nr. 554/2004, care reglementează o tehnică juridică ce permite instanței de contencios să verifice legalitatea actului, iar în situația admiterii excepției, actul declarat nelegal rămâne inoperant în cadrul litigiului respectiv. Înalta Curte constată că excepția de nelegalitate vizează actul administrativ a cărui anulare face obiectul prezentei cauze.

Deși excepția de nelegalitate este un mijloc de apărare, din moment ce persoana pretins vătămată a ales pentru prima dată calea cererii în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, devine incident și principiul de drept „electa una via (...)”, potrivit căruia, o dată aleasă calea procedurală, partea nu mai poate reveni asupra ei, astfel că examinarea actului administrativ pe calea directă a acțiunii în anulare exclude posibilitatea controlului judecătoresc și pe calea indirectă a excepției de nelegalitate, la cererea aceleiași persoane interesate. Față de dispozițiile art. 1201 C. civ., nu pot exista două procese cu privire la același obiect, respectiv actul administrativ aflat în litigiu.

Înalta Curte concluzionează, astfel, că nu este permis a se contesta în același timp, de către aceeași parte, legalitatea unui act administrativ atât pe calea acțiunii directe, în anulare, cât și pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, arătând că aceasta este și interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 935/2008, respectiv prin decizia nr. 333/2009. În ceea ce privește motivele de nelegalitate invocate de recurent în recursul declarat împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii, cu consecința trimiterii la instanța competentă.

Potrivit dispozițiilor art. 22 C. proc. civ.: „(1) Conflictul ivit între două judecătorii din circumscripția aceluiași tribunal se judeca de acel tribunal. (2) Dacă cele două judecătorii nu țin de același tribunal sau dacă conflictul s-a născut între o judecătorie și un tribunal, sau între două tribunale, competentă este Curtea respectivă. (3) Dacă cele două instanțe în conflict nu se găsesc în circumscripția aceleiași Curți de Apel, precum și conflictul între două Curți de Apel, se judeca de Curtea Supremă de Justiție.” Din interpretarea alin. (1) - (3) citate mai sus rezultă că instanța competentă să soluționeze conflictul este cea superioară comună ambelor instanțe aflate în conflict. În speță, instanța superioară celor care și-au declinat reciproc competența este Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta stabilind în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a, competența soluționării prezentei cereri.

Hotărârea prin care s-a soluționat conflictul este obligatorie pentru instanța căreia i se trimite pricina, astfel încât nu ar mai putea fi invocată din nou excepția de necompetență, iar instanța nu și-ar mai putea verifica din nou competența, decât pentru temeiuri noi. De asemenea, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate și nu corespund realității nici criticile formulate de recurent cu privire la încălcarea de către instanța de fond a principiilor contradictorialității și oralității, motiv de recurs raportat de recurent la dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Invocarea faptului că instanța de fond a pus în discuție excepția necompetenței în lipsa reclamantului este neîntemeiată și nu este de natură să conducă la nulitatea hotărârii atacate.

Astfel, principiul contradictorialității presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății, dar pentru ca acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă. Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părți, iar pentru aceasta trebuie în prealabil ca părțile să fie informate exact despre existența procesului, conținutul pretențiilor și argumentelor părții adverse, cât și în raporturile dintre părți și instanță.

Din actele și lucrările dosarului rezultă fără putință de tăgadă că dreptul la apărare al reclamantului nu a fost încălcat, având în vedere că reclamantul a fost cel care a invocat excepția necompetenței materiale, iar la termenul din 5 martie 2014, când instanța de fond a pus în discuția părților prezente această excepție și a reținut cauza în pronunțare asupra fondului acțiunii, procedura de citare a fost legal îndeplinită, reclamantul având termen în cunoștință. Totodată, instanța de fond a procedat la amânarea pronunțării până la data de 12 martie 2015, pentru a da posibilitatea părților de a depune concluzii scrise. De menționat sunt și dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „părțile au îndatorirea să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului.” Nu se poate reține nici încălcarea principiului oralității ședinței de judecată prevăzut de dispozițiile art. 147 C. proc.

civ., întrucât dezbaterile la acel termen de judecată au fost consemnate în încheierea de ședință. De asemenea, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile acestora), cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel. Astfel, considerentele instanței de fond corespund soluției adoptate în raport cu situația de fapt rezultată din împrejurarea că acesta nu a probat îndeplinirea procedurii prealabile reglementată la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în privința Ordinului nr. 660/2001.

În ceea ce privește susținerea recurentului referitoare la faptul că Ordinul nr. 660/2001 nu i-a fost comunicat de către ministerul pârât, precum și faptul că acesta a intrat în circuitul civil prin emiterea deciziei de pensionare la 06 iulie 2001, astfel încât o cerere de revocare a acestuia ar fi fost lipsită de eficiență juridică, Înalta Curte reține următoarele: Prin ordinul contestat emis de ministrul Apărării Naționale, recurentul-reclamant a fost trecut în rezervă și, în consecință, a fost emisă decizia nr. 093045 din 9 iulie 2001 privind pensia de serviciu stabilită în favoarea sa, fiindu-i achitate și drepturile salariale cuvenite în temeiul prevederilor O.G. nr. 7/1998.

Este adevărat că la data emiterii sale, Ordinul nr. MP660/2001 nu i-a fost comunicat/înmânat recurentului-reclamant, reglementările militare R.G.1/1989 prevăzând doar modalitatea aducerii la cunoștință prin ordin de zi pe unitate, ceea ce în plan juridic echivalează cu notificarea acelui act administrativ. Ceea ce susține, de fapt, recurentul este faptul că nu se află în posesia actului în sine, nu și faptul că nu ar fi cunoscut conținutul Ordinului nr. MP660/2001. Drept urmare, recurentul a luat cunoștință de trecerea sa în rezervă, începând cu data de 02 iulie 2001, semnând pe statele de plată pentru sumele cuvenite în temeiul O.G. nr. 7/1998.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia. Astfel, a fost instituită procedura prealabilă obligatorie în lipsa căreia, instanța nu poate fi sesizată cu anularea unui act administrativ, fiind astfel irelevant dacă, în mod concret, autoritatea publică emitentă a actului administrativ mai putea sau nu să-și revoce propriul act.

Prin reglementările legale menționate mai sus, legiuitorul nu a lăsat la latitudinea părților să stabilească dacă efectuează sau nu procedura prealabilă și au condiționat sesizarea instanței de îndeplinirea ei, aceasta fiind o condiție pentru declanșarea procedurii judiciare, adăugându-se celorlalte condiții de exercitare a acțiunii ca o condiție specială suplimentară. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția de nelegalitate a Ordinului Ministerului Apărării Naționale nr. 660/2001, ca inadmisibilă. Respinge recursul declarat de P.I. împotriva sentinței nr. 831 din 12 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 aprilie 2015.