ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 12.12.2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1226/2016

HOTĂRÂRE

12.12.2013

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2013
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1226/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei. Contextul invocării excepției de nelegalitate

Prin cererea înregistrată la data de 14.01.2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2009, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Apărării prin Ministrul Apărării - B. și Guvernul României prin Prim-ministru, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- constatarea dolului folosit de pârâți și care a stat la baza vicierii caracterului liber al consimțământului reclamantului, exprimat prin cererea de trecere în rezerva formulată în luna iunie 2001;

- restabilirea situației de încadrare în condițiile anterioare emiterii deciziei de pensionare nr. 093045/09.06.2001 de către pârâtul Ministerul Apărării, cu respectarea condițiilor de grad, specialitate, post vechime și locație în Garnizoana București prin:

- constatarea nulității Deciziei de pensie nr. 093045 din iulie 2001, a Cererii de trecere în rezervă formulată în luna iunie 2001 și a Fișei de calcul cu elementele necesare stabilirii pensiei;

- constatarea prescripției sumelor acordate cu titlu de ajutorare și plăți compensatorii la trecerea în rezervă, a căror restituire se solicita în conf. cu prev. O.U.G. nr. 230/2009;

- acordarea unor daune materiale și morale astfel cum au fost indicate prin cererea precizatoare.

În motivarea acțiunii, în esență, reclamantul a arătat că, prin prisma faptului că în temeiul O.U.G. nr. 230/2009 se solicită restituirea de către reclamant a plăților compensatorii acordate acestuia cu ocazia trecerii în rezervă și pensionării ce a avut loc în anul 2001, cererea acestuia de trecere în rezervă formulată în luna iunie 2001 apare ca fiind obținută prin manopere dolosive, astfel încât se impune anularea acesteia și a deciziei de pensionare, cu consecința restabilirii situației de încadrare în condițiile anterioare emiterii deciziei de pensionare nr. 093045/09.06.2001 de către pârâta Ministerul Apărării, cu respectarea condițiilor de grad, specialitate, post vechime și locație în garnizoana București. Astfel, reclamantul a susținut că opțiunea sa pentru disponibilizare a fost rezultatul unor manopere dolosive ale pârâților, cât timp în prezent se schimbă condițiile în care a înțeles să solicite trecerea în rezervă.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 953, 960 și 961 C. civ. și disp. art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În dovedire reclamantul a depus la dosar o serie de înscrisuri în copie.

Prin Sentința civilă nr. 1943 din data de 08.05.2009 instanța învestită cu cererile formulate de reclamant, reținând că obiectul cauzei, precizat fără echivoc de reclamant, constă în primul rând în anularea unei decizii de pensie militară de stat acesta fiind petitul principal în raport cu finalitatea urmărită de parte; celelalte petite având un caracter accesoriu acestuia sau de conexiune; a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

În pronunțarea acestei soluții, prima instanță sesizată a apreciat că, deși actul contestat este unul administrativ, a avut în vedere dispozițiile art. 126 Constituția României, preluate în art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, conform cărora "Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară".

Astfel a mai arătat prima instanță sesizată că, prin aceste texte legale și constituționale, legiuitorul a înțeles să instituie un " recurs paralel" celui al contenciosului administrativ; acest recurs fiind reprezentat de un aspect de competență. Altfel spus, recursul paralel, deși privește sub aspect material tot un litigiu administrativ, formal el este soluționat în afara instanțelor de contencios administrativ; competența aparținând instanței specializate prevăzute în legea specială conținând procedura judiciară specială. Practic, calea dreptului comun pentru contestarea actelor administrative va fi folosită doar atunci și în măsura în care nu există o lege specială care să prevadă o altă procedură de urmat.

Prima instanță sesizată a avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivă cărora " Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de (...) se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel".

În speță, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a apreciat că se prevede prin lege specială - respectând cerințele art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 - o procedură ce stabilește competența tribunalelor cu secții specializate în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale. Astfel, a avut în vedere dispozițiile art. 54 din Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, raportat la prevederile Legii nr. 19/2000; rezultând fără echivoc competența de soluționare a prezentului litigiu în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea sentinței atacate, ca fiind netemeinică și nelegală, cu trimiterea cauzei pentru continuarea judecății instanței inițial învestite - Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

S-au invocat, ca motive de recurs, în principal, dispozițiile art. 304 pct. 5 și în subsidiar dispozițiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 5326 pronunțată la data de 25.11.2009 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, instanța de control judiciar, soluționând recursul declarat de reclamant împotriva sentinței de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel București prin Sentința civilă nr. 1943/08.05.2009, a dispus respingerea acestuia, ca nefondat; hotărârea fiind irevocabilă.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de control judiciar a apreciat că, în cauză reclamantul a solicitat în mod expres, în principal, să se dispună anularea Deciziei de pensionare nr. 093045 din 09 iunie 2001 emisă de Ministerul Apărării Naționale, situație în care, în mod indubitabil, în raport de dispozițiile art. 54 din Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat coroborat cu prevederile Legii nr. 19/2000, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, cum în mod corect a stabilit și Curtea de Apel București.

A mai statuat instanța de control judiciar că, deși, în calea de atac a recursului reclamantul a adăugat la acțiune, precizând că, prin restabilirea situației de încadrare înțelege de fapt ca instanța să se pronunțe cu privire la anularea Ordinului ministrului apărării nr. 660/30 iunie 2001, de trecere a sa în rezervă, această împrejurare nu este de natură să conducă la concluzia că, în cauză Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal ar fi pronunțat o soluție eronată; instanța dispunând în raport cu obiectul acțiunii dedusă judecății, astfel cum a fost formulat prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, cauza a fost înregistrată la data de 13.04.2010 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. de dosar x/3/2010.

La termenul de judecată din 12 ianuarie 2011, reclamantul A. precizat expres că obiectul acțiunii vizează și constatarea nulității Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. 660/2001 prin care a fost trecut în rezervă, alături de constatarea nulității cererii sale de trecere în rezervă cu drept de pensie, având în vedere că, la exprimarea acesteia consimțământul i-a fost viciat prin dol; de constatarea nulității fișei de pensie și a Deciziei de Pensie nr. 093045/21.01.2008; etc. La același termen reclamantul a invocat excepția de necompetență materială a acestei instanțe de a se pronunța cu privire la cererea de anulare a Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. M660/30 iunie 2001, apreciind Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal competentă a se pronunța cu privire la legalitatea/nelegalitatea acestui ordin.

Tribunalul București -, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, după deliberare, în temeiul dispozițiilor art. 165 C. proc. civ. a dispus disjungerea capătului de cerere vizând anularea Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. M 660/2001 și formarea unui nou dosar, înregistrat sub nr. x/3/2001.

Prin Sentința civilă nr. 296/12.01.2011 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, soluționând excepția de necompetență materială invocată de reclamant, a declinat competența soluționării cererii având ca obiect anularea Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. M 660/2001, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Totodată, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, constatând că soluționarea dosarului nr. x/3/2010, având ca obiect principal, anularea Deciziei de pensionare nr. 093045 din 09 iunie 2001 emisă de Ministerul Apărării Naționale, depinde de soluția ce se va pronunța asupra cererii de anulare a Ordinului de trecere în rezervă cu drept de pensie nr. M 660/2001, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., a dispus, prin încheierea de ședință din data de 12 ianuarie 2011, suspendarea judecării acestei cauze, până la soluționarea dosarului nr. x/3/2011, declinat la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința civilă nr. 2277/30.03.2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, având ca obiect nulitatea parțială a Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. MP nr. 660/2001, a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea formulată de reclamant, ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile, impusă de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 7708 pronunțată la data de 12 decembrie 2013, în Dosarul nr. x/3/2011, instanța de control judiciar - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal - a dispus respingerea recursului declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 2277/30.03.2012 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Urmare a soluționării definitive și irevocabile a dosarului nr. x/3/2011, prin pronunțarea Deciziei nr. 7708/12 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a dispus repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății cererilor ce formează obiectul dosarului nr. x/3/2010.

La termenul de judecată din data de 17.09.2014, reclamantul A. a depus la dosar Cerere de Modificare și Precizare a acțiunii introductive, invocând excepția de nelegalitate a Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. MP nr. 660/2001.

Prin încheierea de ședință din data de 21 ianuarie 2015 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a dispus, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004 sesizarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării excepției de nelegalitate a Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. MP nr. 660/2001 și suspendarea judecării dosarului nr. x/3/2010 până la soluționarea acestei excepții.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza.

Astfel, Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. MP 660 din data de 02.07.2001 a fost emis la data de 02.07.2001, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 "Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate", iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, "Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".

Instanța a reținut astfel ca fiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în redactarea în vigoare la momentul sesizării judecătorului fondului respectiv 14.01.2009; apreciind că dispozițiile art. 4, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 se aplică doar proceselor începute după data de 15 februarie 2013, în acest sens fiind normele înscrise în art. 24 coroborat cu art. 25 alin. (1), precum în art. 192 alin. (2) C. proc. civ.

În cauză, cererea care vizează excepția de nelegalitate a fost formulată ca un mijloc de apărare, în strânsă legătură cu soluționarea litigiului pe fond și nu poate fi apreciată drept o veritabilă cerere de chemare în judecată în sensul dispozițiilor art. 82, art. 109 C. proc. civ., astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 24 din Legea nr. 134/2010 C. proc. civ., în sensul că acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile legii noi de procedură cu privire la competența soluționării acesteia, respectiv art. 54 din cuprinsul Titlului IV, Modificarea și completarea unor legi speciale, cu referire la modificarea art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, s-a apreciat că, competența de soluționare a cererii care are ca obiect excepția de nelegalitate menționată se stabilește nu în raport de dispozițiile art. 4 alin. (2), modificat prin dispozițiile citate din noul C. proc. civ., care nu sunt aplicabile întrucât litigiul în cadrul căruia a fost invocată este anterior datei de 15 februarie 2013, ci în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1), teza a II-a și alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în funcție de rangul autorității emitente a actului administrativ ce formează obiectul excepției.

În speță, coroborând aceste dispoziții cu faptul că reclamantul a învestit instanța să se pronunțe asupra unei cereri având ca obiect constatarea dolului folosit de pârâți și care a stat la baza vicierii caracterului liber al consimțământului reclamantului, exprimat prin cererea de trecere în rezervă formulată în luna iunie 2001; restabilirea situației de încadrare în condițiile anterioare emiterii deciziei de pensionare nr. 093045/09.06.2001 de către pârâta Ministerul Apărării, cu respectarea condițiilor de grad, specialitate, post vechime și locație în garnizoana București prin constatarea nulității deciziei de pensie sus-menționate, a cererii de trecere în rezervă și a fișei de calcul; constatarea prescripției sumelor acordate cu titlu de ajutorare și plăți compensatorii la trecerea în rezervă, a căror restituire se solicită în conf. cu prev. O.U.G. nr. 230/2009; acordarea unor daune materiale și morale; având în vedere și faptul că, așa cum se menționează în cererea de chemare în judecată, temeiul pretențiilor îl reprezintă nelegalitatea Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. MP 660 din data de 02.07.2001, reținând că soluționarea litigiului pe fond depinde și de ordinul a cărui nelegalitate a fost invocată, în baza dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. d) din C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 și în raport de art. 4 din Legea nr. 554/2004, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării excepției de nelegalitate și suspendarea judecării cauzei, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a excepției de nelegalitate.

Astfel, excepția de nelegalitate a Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. MP 660 din data de 02.07.2001 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.03.2015, sub nr. de dosar x/2/2015.

Hotărârea instanței de fond.

Prin Sentința civilă nr. 1383 pronunțată la data de 18 mai 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naționale - emitentul actului a cărui nelegalitate se invocă pe cale de excepție - și a respins excepția de nelegalitate a Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. MP nr. 660/02.07.2001, ca inadmisibilă.

În luarea acestei hotărâri instanța de fond învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate a avut în vedere următoarele considerente:

Astfel, a apreciat prima instanță că, fără a depăși atribuțiile puterii judecătorești, Curtea își însușește pe deplin opinia instanțelor europene și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că aceste dispoziții ale Legii nr. 554/2004, care permit repunerea în discuție, în mod repetat și fără limită de timp, a legalității oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile fundamentale ale Convenției Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil, precum și prevederile Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene referitoare la principiul securității raporturilor juridice și contravin jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție de la Luxemburg exprimată în situații juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privința actelor administrative individuale admiterea excepției de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului.

Dispozițiile legale în discuție fac posibilă cenzurarea legalității unui act administrativ unilateral cu caracter individual, cum este cel ce face obiectul prezentului dosar, emis la data de 02.07.2001, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, iar această posibilitate presupune aplicarea cu caracter retroactiv a prevederilor acestei legi în cazul unui raport juridic care s-a născut, și-a produs efectele și s-a consumat sub imperiul unei reglementări anterioare, prin faptul că actul administrativ unilateral cu caracter individual care l-a generat s-a definitivat prin neexercitarea în termenul legal a acțiunii în anulare.

Astfel, dispozițiile în discuție permit, pe cale incidentală, controlul de legalitate a actului administrativ unilateral cu caracter individual și înlăturarea singurelor efecte juridice pe care acesta le poate produce, în speță, față de numărul determinat de subiecte de drept cărora li se adresează sau care se pot pretinde vătămate și care aveau posibilitatea legală de a-l contesta în limita termenelor consacrate pentru introducerea acțiunii în anulare, termene speciale prevăzute de legea contenciosului administrativ din rațiuni ce țin de specificul raporturilor juridice de drept administrativ, specific dat de prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ și de caracterul executoriu al acestuia.

Apreciază instanța de fond că, o asemenea ipoteză juridică permite repunerea pe rolul instanțelor judecătorești, în mod repetitiv, fără limită în timp, a controlului de legalitate al unui act administrativ unilateral cu caracter individual fie de către subiectul de drept determinat căruia i se adresează, fie de către terțe persoane, care însă au manifestat o atitudine pasivă prin neexercitarea în termenul legal sub imperiul legii aplicabile a acțiunii în anulare. Or, înlăturarea efectelor juridice determinate pe care un act administrativ unilateral cu caracter individual le poate produce doar față de numărul determinat de subiecte cărora li se adresează are aceleași consecințe ca și anularea actului respectiv.

Astfel, instanța de fond consideră că, în privința actelor administrative unilaterale cu caracter individual, normele juridice în discuție contravin principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată și în aplicarea principiului priorității aplicării reglementărilor internaționale, consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, se impune aplicarea directă a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O. ce consacră dreptul la un proces echitabil și blocului de convenționalitate constituit de practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele tip Beian c. României; a principiilor statuate prin Codul bunei administrații, aprobat prin Recomandarea CM/Rec (2007) a Consiliului de Miniștri al U.E.; jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În ceea ce privește încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de fond apreciază că, prin posibilitatea de a ataca, fără limită, în timp un act administrativ unilateral cu caracter individual se încalcă dreptul la un proces echitabil cu componentele sale referitoare la dreptul de acces la justiție și principiul securității raporturilor juridice. Astfel, în interpretarea și aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea și-a cristalizat o practică constantă în cauzele tip Beian contra României, reținând că, prin neimpunerea unui termen înăuntrul căruia să poată fi exercitată acțiunea în anulare a unui act, se încalcă principiul securității raporturilor juridice, iar posibilitatea de a anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată, reprezintă o înfrângere a dreptului la justiție.

În ceea ce privește încălcarea art. 6 din Codul bunei administrații, aprobat prin Recomandarea CM/Rec (2007) a Comitetului de Miniștri al U.E. din 20 iunie 2007 - deci anterior adoptării Legii nr. 262/2007 - instanța de fond a apreciat că dispozițiile în discuție contravin, pentru aceleași argumente expuse anterior, principiului securității raporturilor juridice, consacrat de articolul respectiv din Cod, care prevede expres că administrațiile publice nu pot lua măsuri retroactive, în afara excepțiilor legal justificate, și nu pot aduce atingere drepturilor câștigate și situațiilor juridice legal constituite, decât în împrejurări urgente de interes public.

A mai constatat instanța de fond că, în mod constant, Curtea de Justiție de la Luxemburg [în cauzele C-216/82 (Hotărârea din 27 septembrie 1983, pct. 5 și următoarele), C-188/92 (Hotărârea din 9 martie 1994, pct. 10 și următoarele), C-241/95 (Hotărârea din 12 decembrie 1996, pct. 14 și următoarele), C-178/95 (Hotărârea din 30 ianuarie 1997, pct. 15 și următoarele), C-408/95 (Hotărârea din 11 noiembrie 1997, pct. 26 și următoarele), C-239/99 (Hotărârea din 15 februarie 2001, pct. 28 și următoarele), C-390/98 (Hotărârea din 20 septembrie 2001, pct. 109 și următoarele), C-346/03 și C-529/03 (Hotărârea din 23 februarie 2006, pct. 30 și următoarele)] a reținut, în esență, în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, că atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui un act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al actului respectiv nici chiar pe calea incidență a excepției de nelegalitate.

Pe cale de consecință, în raport cu argumentele expuse, instanța de fond a apreciat că, prin dispozițiile în discuție, ce permit, fără limită în timp, controlul de legalitate al unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 și după împlinirea termenului în care partea putea exercita acțiunea în anulare exercitată împotriva Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. MP 660 din data de 02.07.2001 se poate ajunge la înlăturarea efectelor juridice produse de actul administrativ cu caracter individual, fapt ce poate avea drept consecință crearea unui "climat general de incertitudine și nesiguranță juridică", așa cum a concluzionat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în paragraful 99 al Hotărârii pronunțate în cauza P. contra României.

Pentru toate aceste considerente, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității contestării pe calea excepției de nelegalitate a Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. MP 660 din data de 02.07.2001 reținând că acest act administrativ nu mai poate forma obiect al cenzurii instanței de contencios administrativ pe această cale, expirarea termenelor pentru contestarea lui pe calea acțiunii directe constituindu-se într-un fine de neprimire, ce nu mai permite analizarea altor aspecte ridicate de către părți.

Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinței civile nr. 1383 din 18.05.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A. solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei instanței competente, pentru rejudecare, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 3, 4, 7 - 9 C. proc. civ.

Totodată, recurentul-reclamant a formulat Cerere de repunere în termenul de recurs, în susținerea căreia a arătat că a așteptat comunicarea sentinței vreme de 38 de zile, după care, la data de 26.06.2015 întreaga familie, ce include și cei doi copii, a părăsit localitatea, deplasându-se în concediul de odihnă, în localitatea Constanța, având rezervări pentru perioada 26.06 - 03.07.2015 la UM 02132 Hotelul Marinei - Căminul Militar nr. 2, aspect pe care partea înțelege să-l dovedească prin chitanțele de cazare și biletele de tren depuse la dosar.

Mai susține recurentul, cu privire la cererea de repunere în termenul de recurs, că Sentința civilă nr. 1383 a Curții de Apel București a fost pronunțată la data de 18.05.2014 însă a fost comunicată la data de 26.06.2015, sens în care invocă " excepția de nelegalitate a comunicării prin viciul de comunicare a Sentinței civile nr. 1383/18.05.2015, respectiv "tardivitatea" comunicării acestei hotărâri.

Cererea de repunere în termen a fost întemeiată de recurent pe dispozițiile art. 103 C. proc. civ. din 1865, aplicabile în litigiul de față.

Cât privește fondul recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 4, 7 - 9 C. proc. civ., recurentul aduce următoarele argumente:

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., susține recurentul că hotărârea recurată a fost pronunțată de un complet "lipsit de competență", motivat de faptul că, actul contestat reprezintă un act ce privește raporturile sale de muncă ("de concediere colectivă").

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. din 1865, susține recurentul că instanța de fond a nesocotit în mod grav deciziile Curții Constituționale, atunci când în motivarea sa a reținut repetat că " un act tăinuit ilicit și prin urmare lipsit de opozabilitate, ar putea fi considerat ca legal și cu puterea de a produce efectul legitim administrativ al începutului termenului de 1 an de efectuare a procedurii prealabile a recursului grațios.

Se susține de către recurent că, prin nesocotirea deciziei Curții Constituționale nr. 404 din 10 aprilie 2008 ca și altor decizii similare, judecătorul fondului a adus atingere ordinii constituționale și stabilității Statului de drept.

Criticile încadrate de recurent în cuprinsul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ. se referă la aplicarea greșită a legii de la momentul invocării excepției de nelegalitate în fața Tribunalului București, în ceea ce privește măsura stabilirii de către judecătorul fondului a termenului de recurs de 5 zile. Susține recurentul că, în mod greșit judecătorul fondului a aplicat legea; în cauză fiind incidente dispozițiile art. 4 și art. 20 din Legea nr. 554/2004 în vigoare la momentul invocării excepției de nelegalitate în fața Tribunalului București - respectiv 21.01.2015 - termenul de recurs fiind de 15 zile și nu de 5 zile, greșit stabilit în sentința de fond.

Astfel, apreciază recurentul ca fiind netemeinică și nelegală stabilirea de către judecător a termenului de recurs de 5 zile, prin sentința recurată, motivat de faptul că nici articolul 4 și nici articolul 20 din Legea nr. 554/2004 în varianta în vigoare în ianuarie 2015 nu rețin un alt termen în afara celui prevăzut de C. proc. civ., respectiv termenul de 15 zile pentru recurs.

Consideră astfel că, aplicarea unei versiuni vechi a legii contenciosului administrativ nu poate fi incidentă în raport cu data invocării excepției de nelegalitate - 21.01.2015.

Recurentul-reclamant, prin aceeași cerere de recurs, invocă " excepția încălcării deciziilor obligatorii ale Curții Constituționale privind judecarea excepției de nelegalitate fără limită de timp" și " excepția necompetenței materiale a instanței".

În considerarea acestor argumente solicită recurentul admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și trimiterea cauzei la instanța competentă pentru rejudecare.

Apărările intimaților.

Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinări la recursul promovat de recurent; doar intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale, prin reprezentantul său, prezent în ședința publică din data de 19.04.2016, a formulat concluzii de respingere a cererii de repunere în termenul de recurs și pe cale de consecință, de respingere a recursului, ca tardiv declarat.

Pe fondul recursului, același reprezentant a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat și menținerea soluției dată de instanța de fond, ca fiind legală și temeinică.

Considerentele și soluția instanței de recurs.

Înalta Curte, analizând cererea de repunere în termenul de recurs, astfel cum a fost formulată și motivată de recurentul - reclamant, apreciază că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ. în sensul existenței unor împrejurări obiective de natură a împiedica în mod absolut reclamantul de a cunoaște sentința atacată.

Apreciază instanța de control judiciar că motivele obiective invocate de către recurent în susținerea cererii sale de repunere în termenul de recurs, respectiv absența motivată din localitatea de domiciliu, a întregii familii, în perioada 26.06. - 05.07.2015, dovedită cu biletele de tren și cu chitanțele de cazare, sunt de natură a justifica depășirea termenului de recurs.

Instanța de control judiciar constată că hotărârea de fond i-a fost comunicată recurentului-reclamant (conform dovezii de comunicare a hotărârii recurate atașată la dosar fond " am afișat actul pe ușa principală a locuinței destinatarului; (...) nici o persoană (...) nu a fost găsită") la data de 26.06.2015; această dată fiind cuprinsă în perioada concediului de odihnă efectuat de parte într-o altă localitate decât cea de domiciliu; situație ce poate fi încadrată "într-o împrejurare, mai presus de voința părții" de a lua la cunoștință de hotărârea de fond și de a exercita calea de atac a recursului împotriva acesteia.

Astfel, Înalta Curte apreciază că există la dosarul cauzei elemente din care să rezulte că data de la care a încetat "împiedicarea părții" este data de 5.07.2015, data întoarcerii în localitate a recurentului, conform biletelor de tren anexate, motiv pentru care cererea de repunere în termenul de recurs urmează a fi admisă.

Totodată, Înalta Curte constată că, în raport de această dată și de dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., recursul transmis prin e-mail la instanță de recurent și înregistrat la data de 07.07.2015, a fost declarat și formulat în termenul legal de 15 zile de la "încetarea împiedicării", sens în care solicitarea reprezentantului intimatului Ministerul Apărării Naționale, de respingere a recursului, ca tardiv formulat, este neîntemeiată.

În ceea ce privește cererea de recurs, Înalta Curte constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță reținând corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și realizând o încadrare juridică adecvată.

În ceea ce privește "excepția încălcării deciziilor obligatorii ale Curții Constituționale, privind judecarea excepției de nelegalitate, fără limită în timp", astfel cum a fost formulată de recurent, instanța o va subsuma motivului de recurs întemeiat de recurent pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. din 1865, referitoare la depășirea de către instanța de fond a atribuțiilor judecătorești; iar "excepția necompetenței materiale a instanței", ce se regăsește tot la dosar, va fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cu cele ale art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. din 1865, ce se referă la ipoteza când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, Înalta Curte nu poate reține această critică deoarece, excepția de nelegalitate a fost formulată de recurentul-reclamant ca un mijloc de apărare, în strânsă legătură cu soluționarea litigiului ce are ca obiect:

- constatarea dolului folosit de pârâți și care a stat la baza vicierii caracterului liber al consimțământului reclamantului, exprimat prin cererea de trecere în rezervă formulată în luna iunie 2001;

- restabilirea situației de încadrare în condițiile anterioare emiterii deciziei de pensionare nr. 093045/09.06.2001 de către pârâta Ministerul Apărării, cu respectarea condițiilor de grad, specialitate, post vechime și locație în garnizoana București prin constatarea nulității deciziei de pensionare nr. 093045/09.06.2001, a cererii de trecere în rezervă și a fișei de calcul;

- constatarea prescripției sumelor acordate cu titlu de ajutorare și plăți compensatorii la trecerea în rezervă, a căror restituire se solicită în conf. cu prev. O.U.G. nr. 230/2009;

- acordarea unor daune materiale și morale pe fond, litigiu ce formează obiectul dosarului nr. x/3/2010, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, ea neputând fi apreciată drept o veritabilă cerere de chemare în judecată, în sensul dispozițiilor art. 82 și 109 C. proc. civ., astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 24 din Legea nr. 134/2010 C. proc. civ., în sensul ca acesteia să-i fie aplicabile dispozițiile legii noi de procedură cu privire la competența soluționării, respectiv art. 54 din Titlul IV, Modificarea și completarea unor legi speciale, cu referire la modificarea art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, Înalta Curte apreciază că, în speță, competența de soluționare a cererii ce are ca obiect excepția de nelegalitate se stabilește nu în raport de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012, în vigoare la data invocării excepției de nelegalitate - 21.01.2015, ci în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 262/2007; întrucât litigiul în cadrul căruia a fost invocată excepția de nelegalitate este anterior datei de 15 februarie 2013, mai precis, la data de 14.01.2009; acesta fiind momentul sesizării judecătorului fondului cu litigiul în cadrul căruia a fost invocată excepția de nelegalitate, ca un mijloc de apărare.

Susținerea recurentului, în sensul că sentința civilă recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, motivat de faptul că "actul contestat" privește un litigiu de muncă, de "concediere colectivă", nu poate fi apreciată, ca întemeiată, de instanța de control judiciar, deoarece, în cauza de față, având ca obiect "excepția de nelegalitate", competența este fără echivoc stabilită de legiuitor prin dispozițiile cuprinse în art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în redactarea în vigoare la momentul sesizării judecătorului fondului, respectiv 14.01.2009, modificată prin Legea nr. 262/2007, dispoziții conform cărora "legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza".

Astfel, instanța de control judiciar, constată că instanța învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate, respectiv Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată prin Legea nr. 262/2007, coroborate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a și alin. (3) din Legea nr. 554/2004, nu a încălcat competența de ordine publică a altei instanțe; pronunțându-se în limitele competenței statuate de normele mai sus menționate.

În ceea ce privește motivul de recurs încadrat de recurent în dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. și întemeiat pe considerentul că instanța de fond a nesocotit în mod grav Deciziile Curții Constituționale, aducând astfel atingere ordinii constituționale și stabilității Statului de drept, instanța de control judiciar, fără a ignora sau a nega consistența argumentelor reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 404 din 10.04.2008, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, are în vedere faptul că, astfel cum însăși instanța de fond a statuat, judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitare.

Curtea de Justiție de la Luxemburg, evocată și de instanța de fond, cu privire la rolul ce revine judecătorului național în calitate de prim judecător comunitar, a reținut și ea că "este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 și C - 385/06).

În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile sus-menționate din Legea contenciosului administrativ, încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse "principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, & 39).

Instanța de control judiciar mai are în vedere și faptul că, sub aspectul posibilității de cenzurare a legalității unui act juridic, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că posibilitatea de a anula, fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, & 62, în Monitorul Oficial nr. 414 din 31 august 2000), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că "posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată (...) trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție", garantat de art. 6 din Convenție.

Totodată, jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg este constantă și unitară, în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, în sensul că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate (Hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/1995 punctul 15 și următoarele), Hotărârea din 15 februarie 2001, Nechi Europe (C-239/1999, punctul 28 și următoarele), Hotărârea din 23 februarie 2006, Artzeni și alții (C-346/03 și C-529/03 punctele 30 și următoarele) etc.

Înalta Curte constată că, prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și, mai cu seamă, prin posibilitatea invocării excepției fără limită în timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ intră în coliziune cu principiul securității raporturilor juridice, componentă a preeminentei dreptului, situație ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, interpretat în lumina preambulului Convenției.

Instanța de control judiciar nu poate face abstracție de soluția de principiu adoptată de Plenul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 26 mai 2008, conform căreia s-a stabilit că "judecătorul va înlătura prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind posibilitatea ca legalitatea unui act administrativ cu caracter individual emis înainte de intrarea în vigoare a legii, să fie cercetat oricând, întrucât contravine reglementărilor și jurisprudenței europene".

Deși excepția de nelegalitate este calificată drept excepție procedurală, prin modalitatea de reglementare, raportat la cercetarea analizată de instanță și la efectele pe care admiterea excepției le produce în privința actului individual, această excepție, aparent procedurală, vizează chiar fondul actului întrucât, în urma admiterii sale, produce efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului respectiv.

Pe cale de consecință, în raport cu argumentele expuse, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, apreciază că dispozițiile în discuție, permițând, fără limită în timp, controlul de legalitate al unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 și după împlinirea termenului în care partea putea exercita acțiunea în anulare, cum este și actul ce face obiectul prezentei cauze, Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. MP 660 din data de 02.07.2001, se poate ajunge la înlăturarea efectelor juridice produse de actul administrativ cu caracter individual, ceea ce poate avea drept consecință crearea unui "climat general de incertitudine și nesiguranță juridică", așa cum a concluzionat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în paragraful 99 al Hotărârii pronunțate în cauza Păduraru contra României.

Astfel, Înalta Curte apreciază că, în mod temeinic și legal instanța de fond a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate, având în vedere că aceasta privește un act administrativ individual emis anterior intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Totodată, Înalta Curte, studiind actele și lucrările dosarului de față; având în vedere și circuitul parcurs de acesta, apreciază că excepția de nelegalitate a Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. MP 660 din data de 02.07.2001 este inadmisibilă și în considerarea principiului electa una via non datur recursus est ad alteram, potrivit căruia, o dată aleasă calea procedurală, partea nu mai poate reveni asupra ei.

Astfel, instanța de control judiciar reține că instanța de fond - Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate a Ordinului Ministrului Apărării Naționale MP nr. 660/02.07.2001 invocată în Dosarul nr. x/3/2010 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, având ca obiect

- constatarea prescripției sumelor acordate cu titlu de ajutorare și plăți compensatorii la trecerea în rezervă, a căror restituire se solicită în conf. cu prev. O.U.G. nr. 230/2009;

- acordarea unor daune materiale și morale.

Totodată, Înalta Curte reține că, prin cererea înregistrată inițial, la data de 14.01.2009, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Apărării prin Ministrul Apărării - B. și Guvernul României prin Prim-ministru invocând nereguli la trecerea sa în rezervă; respectiv vicierea caracterului liber al consimțământului exprimat prin Cererea de trecere în rezervă, precum și nulitatea deciziei de pensie, a cererii de trecere în rezervă și a fișei de calcul; cereri ce au format obiectul dosarului înregistrat sub nr. x/2/2009.

Prin Sentința civilă nr. 1943/08 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 5326 25.11.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Astfel, litigiul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. de dosar x/3/2010.

La termenul de judecată din 12 ianuarie 2011, reclamantul A. a precizat obiectul acțiunii, în sensul că acesta vizează printre altele, constatarea nulități cererii sale de trecere în rezervă cu drept de pensie, având în vedere că la exprimarea acesteia consimțământul i-a fost viciat prin dol; constatarea nulității Ordinului Ministrului Apărării nr. 550/ iunie 2001, de trecere a sa în rezervă, constatarea nulității fișei de pensie, etc. Totodată, reclamantul a apreciat Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal competentă a se pronunța cu privire la legalitatea/nelegalitatea acestui ordin.

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, după deliberare, în temeiul dispozițiilor art. 165 C. proc. civ. a dispus disjungerea capătului de cerere vizând anularea Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. M 660/2001 și formarea unui nou dosar, înregistrat sub nr. x/3/2001.

§ Cauze similare