ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 499/2015

Decizia nr. 499/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 7708 din 12 decembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 2277 din 30 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut că instanța de fond a respins acțiunea precizată de reclamant (capătul de cerere disjuns și declinat de Tribunalul București prin sentința civilă nr. 296 din 12 ianuarie 2011), ca fiind inadmisibilă, reținând că cererea privind anularea Ordinului nr. 660/2001 nu satisface cerințele art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamantul neparcurgând procedura plângerii prealabile.

În ceea ce privește motivul de recurs raportat de recurentul-reclamant la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - 1865, instanța de recurs a constatat că este neîntemeiat, considerentele instanței de fond fiind corespunzătoare soluției adoptate și în raport cu situația de fapt rezultată din împrejurarea că acesta nu a probat îndeplinirea procedurii prealabile reglementată la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în privința Ordinului nr. 660/2001.

Și motivul de recurs raportat de recurent la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - 1865 a fost apreciat ca neîntemeiat.

În esență, recurentul-reclamant a susținut că Ordinul nr. 660/ 2001 nu i-a fost comunicat de către ministerul pârât (pentru a i se putea imputa faptul că nu a formulat plângere prealabilă în condițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004).

Analizând actele și lucrările cauzei, instanța de recurs a reținut că recurentul-reclamant, locotenent-comandor (Av.) la U.M. x, la data de 19 iunie 2001, a formulat cerere (raport adresat comandantului U.M. x) prin care a solicitat „să aprobați și să interveniți locului în drept în scopul trecerii în rezervă, în condițiile art. 85 lit. e) din Legea nr. 80/1995 și art. 217 din O.U.G. nr. 7/1998 (…), cu drept la pensie militară de serviciu și vechime incompletă”.

Ca urmare, prin Ordinul nr. M/P660 din 2 iulie 2001 emis de ministrul Apărării Naționale, recurentul-reclamant a fost trecut în rezervă în condițiile specificate în raportul adresat comandantului unității militare din care făcea parte și, în consecință, a fost emisă Decizia nr. 093045 din 9 iulie 2001 privind pensia de serviciu stabilită în favoarea sa, fiindu-i achitate și drepturile salariale cuvenite în temeiul prevederilor O.G. nr. 7/1998.

Este adevărat că la data emiterii sale, Ordinul nr. MP/660/2001 nu i-a fost comunicat/ înmânat recurentului-reclamant, reglementările militare (RG1/1989) prevăzând doar modalitatea aducerii la cunoștință prin ordin de zi pe unitate, ceea ce în plan juridic echivalează cu notificarea acelui act administrativ.

Astfel, instanța de recurs a reținut că recurentul-reclamant nu a susținut niciodată că nu ar fi cunoscut conținutul Ordinului nr. MP/660/2001, ceea ce rezultă cu prisosință din faptul că a beneficiat de efectele acestui act administrativ până la data de 12 ianuarie 2011, când a cerut în dosarul aflat pe rolul Tribunalului București anularea acestuia, motiv pentru care nu a cerut, în toată perioada, comunicarea ordinului respectiv.

În ceea ce privește motivul de recurs încadrat de recurentul-reclamant la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - 1865, instanța de recurs a reținut că este neîntemeiat.

Într-adevăr, instanța de fond, constatând că Ordinul nr. MP/660/2001 este un act administrativ cu caracter individual a analizat îndeplinirea procedurii prealabile, reglementată la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și, cum reclamantul nu a produs o astfel de dovadă, a constatat inadmisibilitatea cererii de anulare.

În cauză, este necontestat că recurentul-reclamant nu a respectat prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.

Împotriva Deciziei nr. 7708 din 12 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, recurentul A. a formulat contestație în anulare.

În motivarea contestației în anulare se arată că hotărârea a fost dată de judecătorii, secției de contencios administrativ și fiscal, cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competența materială strict legiferată, (incidență spetei) astfel cum a fost stabilită prin art. 23 din Legea nr. 2/2013, cu aplicabilitate imediată de la data de 15 februarie 2013.

Contestatorul apreciază că Înalta Curte nu mai avea la data de 12 decembrie 2013 temeiul legal pentru a se pronunța în recursul de contencios, iar hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competența funcțională a secției, actul contestat al conducătorului instituției într-un conflict de muncă, fiind în fapt un act de concediere atipic.

Se mai susține că instanța nu a pus in discuția părților competenta sa și nu a făcut aplicarea Legii nr. 2/2013 art. 20 alin. (1) al art. 269 din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările, și completările ulterioare.

Prin disjungerea si declinarea decisa de completul Tribunalului București s-a produs o denegare de dreptate vădită, cu scop dilatoriu implicit, în Dosarul nr. x/3/2011.

Contestatorul mai invocă practica discordantă, netemeinică și nelegală, a completului de judecată din prezenta cauză, în raport cu alte două decizii anterioare ale aceleiași secții a Înaltei Curți cu privire la aplicarea imediată a prev. art. 23 din Legea nr. 2/2013.

Deși dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți la data de 30 mai 2012, în intervalul 16 februarie 2013 - 12 decembrie 2013 completul investit nu a procedat la aplicarea art. 23 alin. (4) din Legea nr. 2 din 15 februarie 2013, în sensul acordării unui termen scurt pentru a hotărî asupra „trimiterii pe cale administrativă", urmare a intervenirii necompetentei materiale în recursul din contencios al Înaltei Curții de Casație și Justiție, imediat datei de 15 februarie 2013.

N.C.P.C. - Legea nr. 134/2010, în interpretarea și aplicarea corecta a art. 3 și urm. din Legea nr. 76/2012 trebuie să pornească de la principiul diferit instituit in materia dreptului inter-temporal de art. 24 N.C.P.C.: Dispozițiile legii noi de procedură se aplica numai proceselor si executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Au fost operate modificări și în materia conflictelor de muncă și în materia asigurărilor sociale dispozițiile art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 C. muncii fiind modificate în sensul că judecarea conflictelor de muncă este de competenta instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii, iar dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 au fost modificate prin art. 21 din Legea nr. 2/2013 statuându-se că litigiile de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal, fiind abrogate prevederile art. 209 din același act normativ. Competența teritorială va aparține - în primă instanță - potrivit art. 210 și acesta modificat, tribunalelor în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Dispozițiile art. 23 din Legea nr. 2/2013 determină trimiterea pe cale administrativă a cauzelor aflate în curs de soluționare la Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrative și fiscal, la Curțile de apel și respectiv de la Curțile de apel Ia Tribunale, dacă potrivit dispozițiilor noii legi instanța inițial investită a devenit necompetentă potrivit legii noi.

În același timp se aduc modificări de competență mai ales în materia contenciosului administrativ și fiscal degrevându-se cu efect imediat Secția de contencios administrative și fiscal a Înaltei Curții de Casație și Justiție, dar și Curțile de apel, de cauzele scoase din sfera de competență a acestora prin Legea nr. 2/2013 și trimiterea imediată pe cale administrativă a dosarelor la instanțele devenite competente prin efectul acestei legi.

Compatibilizarea legilor speciale cu dispozițiile N.C.P.C. este necesară doar în măsura în care acesta din urmă este aplicabil. Ca urmare, forma modificată a normelor cuprinse în legi speciale este aplicabilă doar in privința proceselor începute după intrarea în vigoare a N.C.P.C., singurele cărora acesta li se aplică (art. 3 din Legea nr. 76/2012). De vreme ce în privința proceselor începute anterior datei de 15 februarie 2013, legea veche rămâne singura aplicabilă, se impune în mod logic si necesar concluzia ca in privința acestor procese, normele cuprinse în legi speciale se aplică în continuare în forma în vigoare până la data intrării în vigoare a N.C.P.C., cu aplicarea imediată de la acesta data a prevederilor Legii nr. 2/2013 cu privire la noua competență a instanțelor în contencios administrativ.

Așadar, ratione temporis, dispozițiile art. 7 nu se vor aplica proceselor în curs, ci numai proceselor pornite potrivit N.C.P.C., în condițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 și ale Legii nr. 2/2013.

Analizând cu prioritate excepțiile invocate în cauză, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate, motiv pentru care le va respinge.

I. În ceea ce privește excepția tardivității contestației în anulare;

Înalta Curte constată că aceasta a fost formulată în termenul de 1 an prevăzut de art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

II. În ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației în anulare;

Înalta Curte constată că motivele acesteia pot fi încadrate în cele expres și limitativ prevăzute de textul care o reglementează.

Pe fond, Înalta Curte, examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, constată că prezenta contestație în anulare este neîntemeiată.

În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

În esență, o atare omisiune nu poate fi reținută întrucât instanța de recurs a cercetat toate criticile recurentei și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.

Prin cererea formulată, contestatorul solicită desființarea deciziei, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul formulat în cauză, cu încălcarea normelor de competență materială și funcțională, având în vedere dispozițiile art. 23 din Legea nr. 2/2013, potrivit cărora: „Procesele în primă instanță, precum și căile de atac în materia contenciosului administrativ și fiscal, în curs de judecată la data schimbării, potrivit dispozițiilor prezentei legi, a competenței instanțelor legal învestite se judecă de instanțele devenite competente potrivit prezentei legi. (2) Recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența curților de apel se trimit la Curțile de apel. (3) Procesele în curs de judecată în primă instanță în materia contenciosului administrativ și fiscal aflate la data intrării în vigoare a prezentei legi pe rolul curților de apel și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalelor se trimit la tribunale".

Articolul sus citat prevede în mod clar, că are loc o degrevare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu mai în cazul în care aceasta devine necompetentă să judece cauza, în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013.

Or, această situație nu se aplică în speță, ținând cont de obiectul dosarului, anularea unui act administrativ provenit de la o autoritate centrală.

În susținerea contestației, se invocă dispozițiile art. 20 din Legea nr. 2/2013, care privesc competența în cazul soluționării în primă instanță a cauzelor având ca obiect conflicte de muncă.

La data formulării cererii de chemare în judecată inițiale, competent să soluționeze cererea era Tribunalul București, întrucât inițial nu s-a cerut și anularea Ordinului nr. 660/2001 al Ministerului Apărării Naționale. Ulterior, ca urmare a declinării competenței și precizării acțiunii, prin care s-au solicitat pe lângă aspectele cu privire la conflicte de muncă și anularea unui act administrativ emis de o autoritate centrală, în mod legal Tribunalul București a declinat acest capăt de cerere în favoarea Curții de Apel București.

Dispozițiile Legii nr. 2/2013 invocate de contestator nu vin să schimbe cu nimic competența care era prevăzută la acea dată de C. proc. civ., fiind prevăzută și în prezent. Dispozițiile codului muncii se completează cu dispozițiile C. proc. civ., astfel încât ceea ce invocă contestatorul nu schimbă cu nimic ceea ce era deja prevăzut de legiuitor la acel moment.

În cauză, obiectul dosarului îl reprezintă anularea Ordinului nr. 660/2001 a Ministerului Apărării Naționale, prin care contestatorul a fost trecut în rezervă.

Acest ordin este un act administrativ provenit de la o autoritate centrală, anularea acestuia făcându-se în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, competentă în primă instanță fiind Curtea de Apel București.

Potrivit art. 3 alin. (1) V.C.P.C.: "Curtea de apel judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale'', iar la art. 4 alin. (1) este prevăzută Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește judecarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Sub acest aspect, Legea nr. 2/2013 nu aduce nicio schimbare în ceea ce privește soluționarea cauzei, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu avea de ce să-și decline competența în favoarea unei instanțe inferioare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile aduse deciziei pronunțate de instanța de recurs sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca neîntemeiată excepțiile tardivității și inadmisibilității contestației în anulare.

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei civile nr. 7708 din 12 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2015.