ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5136/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, la data de 11 decembrie 2008, reclamantul O.E.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, constatarea

nulității Ordinului din 15 noiembrie 1989 emis de pârât și obligarea autorității

pârâte la reactivarea sa ca ofițer tehnic în cadrul aviației militare, în orice

unitate din țară.

În motivarea acțiunii

sale, reclamantul a arătat că este absolventul promoției 1984 a Academiei Tehnice

Militare București - Facultatea Mecanică, secția avioane și motoare, că până în

luna septembrie a anului 1986 a activat în funcția de șef Serviciu Tehnic la Unitatea

Militară nr. CC Caransebeș iar ulterior, la UM nr. DD și UM nr. EE Tecuci. A mai

arătat că în luna septembrie 1989, ca urmare a lipsei sale de la adunarea generală

de partid, a fost anchetat 3 zile, de la ora 8,00 până la ora 21,00, fiind apoi

detașat la UM „L. " - Câmpia Turzii, iar pe data de 15 noiembrie 1989, înainte

de Congresul al XIV-lea al PCR, a fost trecut în rezervă, prin Ordinul din 15

noiembrie 1989, ordin al cărui conținut nu i-a fost adus la cunoștință și nu i-a

fost comunicat niciodată, deși a solicitat în nenumărate rânduri acest lucru.

Prin sentința civilă

nr. 15 din 13 ianuarie 2009, Tribunalul Caraș-Severin a admis excepția de necompetență

materială a Tribunalului și în temeiul dispozițiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ.,

potrivit cărora competența de judecare, în primă instanță, a cererilor în materia

contenciosului administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale,

aparține Curții de Apel, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel Timișoara.

Astfel învestită cu soluționarea

cauzei, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin

sentința civilă nr. 135 din 22 aprilie 2009 a respins ca neîntemeiată excepția lipsei

procedurii prealabile invocată de pârât prin întâmpinare și admițând excepția tardivității

procedurii prealabile, a respins pe acest temei acțiunea reclamantului, reținând

în acest sens, în esență, următoarele:

În ceea ce privește excepția

lipsei procedurii prealabile, invocată de pârâtul Ministerul Apărării, instanța

a reținut că din probatoriul administrat în cauză, rezultă faptul că la data de

6 octombrie 2008, reclamantul s-a adresat pârâtului cu solicitarea anulării ordinului

de trecere în rezervă, îndeplinind astfel procedura impusă de dispozițiile art.

7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Asupra excepției tardivității

procedurii administrative prealabile, instanța a reținut că momentul de la care

curge termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

astfel cum se precizează expres în acest text de lege, este momentul comunicării

actului, acest aspect, atrăgând obligația autorității emitente de a comunica actul

administrativ destinatarului acestuia. A apreciat însă

instanța, că legea nu

impune comunicarea într-un anumit mod, legiuitorul neimpunând forma comunicării

scrise. De aceea, instanța a considerat că orice formă de comunicare a actului administrativ

atacat produce efectele juridice prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, în măsura în care se dovedește că reclamantului i s-a

adus la cunoștință în mod efectiv actul administrativ în litigiu, respectiv efectele

pe care acest act le poate produce în privința persoanei sale.

Față de aceste considerente,

instanța a constatat că în cauză, astfel cum rezultă din probatoriul administrat

și din susținerile ambelor părți, reclamantul a luat cunoștință despre existența

actului atacat cel mai târziu la data de 3 septembrie 1991 - data la care reclamantul

a ridicat de la Centrul Militar Județean Galați livretul militar, în care era menționată

măsura trecerii sale în rezervă, precum și faptul că această măsură a fost luată

prin intermediul Ordinului din 15 noiembrie 1989.

Pe de altă parte, instanța

a mai arătat că art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instituie o limită temporală

maximă până la care este permisă formularea plângerii prealabile, și anume "nu

mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului", astfel încât și în ipoteza

admiterii tezei privind obligația comunicării scrise a actului administrativ cu

caracter individual, termenul de 6 luni de la data emiterii ordinului atacat în

cauză era expirat la data introducerii acțiunii în justiție, respectiv la data de

8 decembrie 2008.

prezentate de reclamantul-recurent

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a declarat recurs reclamantul O.E.

Prin motivele de recurs

dezvoltate, recurentul-reclamant, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei

spre rejudecare a fondului cererii, aceleiași instanțe, a susținut următoarele:

- instanța de contencios

administrativ care a judecat acțiunea sa având ca obiect constatarea nulității absolute

a Ordinului Ministerului Apărării Naționale din 15 noiembrie 1989 este necompetentă

material în condițiile în care, solicitându-se și reactivarea în cadrul aviației

militare, aspect ce privește raportul său contractual cu unitatea pârâtă, competența

de soluționare aparținea Tribunalului, litigiul fiind unul de dreptul muncii;

- în mod greșit s-a reținut

că este întemeiată excepția tardivității formulării plângerii prealabile încălcându-se

în acest mod prevederile art. 21 [alin. (1) și (2)] din Constituția României ce

garantează accesul liber la justiție;

- actele dosarului atestă

că Ordinul emis în anul 1999, clasificat ca act secret și confidențial nu i-a fost

comunicat niciodată, astfel că a luat cunoștință de conținutul său numai la data

de 11 martie 2009 când a fost depus în fața instanței de către reprezentantul pârâtului,

astfel că excepțiile formulate trebuiau respinse;

- a fost încălcat și principiul

rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., căci

prima instanță nu s-a pronunțat pe cererea de probatorii cu înscrisuri formulată,

soluționând cu prioritate excepțiile de procedură invocate de pârâtul intimat;

control judiciar

Înalta Curte examinând

sentința atacată în raport de criticile formulate, de prevederile legale incidente

și sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., reține că nu

subzistă în cauză motive de nelegalitate care să impună fie casarea fie modificarea

hotărârii recurate, în considerarea celor în continuare arătate.

Învestită legal cu cererea

de anulare a Ordinului din 15 noiembrie 1989, formulată de recurentul-reclamant

la data de 11 decembrie 2008, prima instanță în mod corect a reținut că este întemeiată

excepția tardivității procedurii prealabile, introdusă la data de 6 octombrie 2008

și astfel cu deplin temei a și respins acțiunea de față, după cum apreciază și instanța

de control judiciar.

Nu sunt fondate susținerile

recurentului vizând necompetența materială a instanței de contencios administrativ

câtă vreme, neîndoielnic, în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, republicată,

cu referire la art. 3 C. proc. civ., obiectul acțiunii de față îl reprezintă contestarea

unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală, nefiind vorba despre

un litigiu de muncă, cum eronat pretinde recurentul, mai cu seamă că în prezent

recurentul nu se mai află în nici un fel de raporturi juridice.

Actul atacat se încadrează

în categoria actelor administrative al căror regim juridic este stabilit de legea

contenciosului administrativ în sensul că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ordinul reprezintă un act unilateral

„cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere

publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii

(…)”.

Potrivit doctrinei, actul

juridic este actul de natură a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice.

Or, în speță, după cum constată instanța de judecată, obiectul cererii îl constituie

contestarea Ordinului nr. MC 448/1990, care, indubitabil, este un act administrativ

unilateral.

Jurisprudența ultimilor

ani a statuat caracteristica militarilor de a deservi o funcție publică, fiind învestiți

cu exercițiul autorității de stat, ceea ce a condus la concluzia că analiza legalității

actelor efectuate în legătură cu această calitate se face de către instanță, prin

luarea în considerare a dispozițiilor procedurale ale Legii nr. 188/1999, privind

statutul funcționarilor publici.

Nefondate sunt și criticile

vizând greșita admitere a excepției tardivității formulării plângerii prealabile.

Prima instanță, pe baza

examinării înscrisurilor depuse de părți și raportat la prevederile art. 7 din Legea

nr. 554/2004, republicată, corect a stabilit că formularea în anul 2008, după mai

bine de 19 ani, a unei plângeri prealabile îndreptată împotriva unui act emis în

anul 1989, motivat de faptul că o comunicare formală a acestuia nu a existat, încalcă

termenele legale prevăzute în condițiile în care s-a demonstrat că reclamantul avea

cunoștință despre trecerea sa în rezervă, respectiv de existența actului încă din

anul 1991, având totodată și reprezentarea consecințelor acestei măsuri, apreciată

ca fiind vătămătoare.

Interpretarea dată de

prima instanță termenelor prevăzute de art. 7 alin. (1) și (7) din Legea nr. 554/2004,

republicată, ca și modalității de realizare a comunicării este corectă, și deplin

rațională, în acord cu intenția legiuitorului care a și stabilit expres în art.

7 alin. (7) că plângerea prealabilă se poate introduce nu mai târziu de 6 luni de

la data emiterii actului.

Curtea Constituțională

a statuat, de altfel, că stabilirea unor termene înăuntrul cărora persoana vătămată

trebuie să își exercite dreptul la acțiune în contencios administrativ nu constituie

o încălcare a dreptului la accesul liber la justiție și la un proces echitabil.

Așa fiind nu se justifică

și nu poate fi legal proteguită pasivitatea de care a dat dovadă recurentul-reclamant

care aflând despre măsura trecerii sale în rezervă la data de 3 septembrie 1991,

a introdus o plângere prealabilă la data de 6 octombrie 2008, fiind, fără relevanță,

în acest context, după cum ce temei s-a reținut, împrejurarea că la data luării

la cunoștință despre măsura dispusă (a trecerii în rezervă) nu erau pe deplin cunoscute

și motivele pentru care s-a luat o astfel de măsură.

Nefondate sunt și criticile

vizând lipsa de rol activ a instanței de fond, în sensul art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., întrucât cu respectarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. judecătorul

a soluționat și s-a pronunțat cu prioritate asupra excepțiilor de fond și de procedură,

peremptorii, nefiind necesară și examinarea concomitentă a cererii de probatorii

vizând fondul cererii, care nici nu s-a mai impus a fi examinată.

Față de cele arătate,

în temeiul art. 312 C. proc. civ., va fi așadar, respins ca nefondat recursul de

față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de recurentul O.E. împotriva sentinței civile nr. 135 din 22 aprilie 2009 a Curții

de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 noiembrie 2009.